jump to navigation

Relaţiile dintre culori şi psihic

Capitolul 1

 Relaţiile dintre culori şi psihic

 

 

1.       FOLOSIREA CULORILOR DE-A LUNGUL TIMPULUI

 

 

    Culoarea devine şi mijlocul de afirmare. În paleoliticul superior „dorinţa de culoare pare uneori să depăşească ţelul, totdeauna foarte viu, al realismului (picturii): la Lascaux, de pildă, blazoanele policrome apăreau deja ca semne tribale. La caracterul utilitar şi magic s-a adăugat atunci folosirea culorii ca o semnătură distinctivă a unei familii sau a unui individ. Culoare este atributul fundamental al lumii! Goethe a situat printre fenomenele primordiale ale naturii, socotind că ea marchează nu numai pe indivizi, ci şi grupuri sociale sau chiar popoare întregi .

Conform mitologiei greceşti, pictura s-a păstrat lungă vreme în cel mai strict laconism cromatic. Legenda care îi atribuie lui Cleophante din Corint (ar fi trăit pe la 1400 î.e.n.) invenţia picturii, ne informează apoi doar cu praf de cărămidă pisată. Ceea ce corespunde perfect sobrietăţii clasice a stilurilor antice din pricina  ceramicii greceşti de la finele secolului al 6-lea şi începutul celui de al 5-lea î.e.n.: primul stil, cu figuri negre pe fond roşu şi al doilea, cu figurii roşii pe fond negru. Iar micrografia (pictura mică), cum se numea pictura ceramicii, este singura mărturie despre pictura grecească antică mare – megalografia – aproape în totalitate dispărută Autorii  contemporani sunt unanimi în a afirma că ceramiştii se inspirau nemijlocit din pictura murală sau din cea pe panouri mobile. Ba mai mult, megalografia „nu începe a se separa de pictura vaselor decât după războaiele medice…”(72)

Jacque Ignace Hittorf, unul dintre primii care au cercetat monumentele greceşti de arhitectură din acest punct de vedere, afirmă în lucrarea sa: Arhitectura policromă la greci, publicată la Paris în 1831, că nu există nici o discrepanţă între echilibrul clasic elen al formelor şi culoare. Iar spre finele veacului, E. Emmanuel Viollet-le Du spunea elevilor săi de la Şcoala de arte frumoase din Paris: „ În edificiile ridicate de grecii dorieni, culoarea a fost întotdeauna folosită ca mijloc decorativ, atât exterior, cât şi la interior. Grecii din perioada de înflorire nu foloseau marmorele colorate în marile construcţii. Ei le clădeau din piatră sau marmură albă, acoperind piatra monocromă cu o tencuială dintr-un struc foarte fin pe care-l colorau iar dacă foloseau marmura, o colorau pe toată suprafaţa. Culoare era deci una din cele mai puternice modalităţi decorative, ea servea la diferenţierea pieselor arhitecturii şi la detaşarea planurilor de structură.

O mare contribuţie au adus meşterii orientului Antic şi în tehnica vopsirii diferitelor materiale: piei, ţesături, împletituri, etc. Relatări scrise, cum ar fi de pildă cele din Biblie, menţionează de multe ori: „Materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu” (adică din cârmâz – roşu stacojiu), precum şi „piei de berbec vopsite în roşu, deci referindu-se la a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.

De asemenea se credea că jaspul, dacă este montat în argint, devenind antidotul otrăvurilor şi opreşte hemoragiile, iar pulverizat, vindecă febra şi hydropizia; granata împotriva tuturor pericolelor sau a nenorocirilor, întreţinând şi veselia oamenilor; topazul este folosit ca un fel de barometru, strălucind pe vreme frumoasă şi întunecându-se înainte de ploaie; despre agat se crede ca poate face oameni invizibili şi că slujeşte în practica magică, precum şi că întăreşte membrele, potoleşte durerile sau setea; despre ametist, că face oamenii ce beau vin să nu se îmbete îi fereşte de răniri; despre turcoază – că înlătură durerile de cap; hiacintul ar apăra de trăsnet; onyxul – ar da sănătate şi frumuseţe; berylul – că ar avea virtuţi vindecătoare şi ar putea face farmece de iubire, etc. În sfârşit, smaraldul era socotit etalonul castităţii, vindecător al leprei, apărător de furtună, cel ce uşurează naşterile ş.a.m.d.

Viollet-le-Duc arată de asemenea cum, în anumite mozaicuri ale fundalurilor din secolul al 13-lea, artişti par să fi căutat amestecul, egalizarea culorilor vecine, prin radiaţia unora asupra altora. Ca regulă generală, culoarea cea mai radiantă (ca albastrul) muşcă din culorile mai puţin radiante (ca roşul). La proporţii egale, roşul, în vecinătatea albastrului, devine violet. Dar dacă mărim proporţia roşului, se va produce fenomenul invers, albastrul va deveni violet, în vreme ce roşul îşi va păstra – în părţile depărtate de graniţa celor două tonuri – toată puritate.

Culorile depind şi de caracteristicile (oamenilor) sau de anumite situaţii. Naţiunile pline de viaţă, ca francezii de exemplu, iubesc culorile vii, mai ales cele calde; (în vreme ce popoarele) moderate, ca englezii sau nemţii (iubesc galbenul, ca pielea sau paiul, la care poartă albastru închis. Conform demnităţii lor, naţiunile îşi vopsesc mantalele într-un roşu rece.

Culoarea îmbrăcămintei corespunde şi caracterului persoanei. Astfel putem observa raporturile dintre fiecare culoare şi culoarea obrazului, vârsta şi situaţia.

Femeile tinere ţin la culorile trandafirii şi cele verzi ca marea (în vreme ce), bătrânele (ţin la) violet şi verde închis. Blonda are înclinaţii spre violet şi galben deschis, pe când bruneta, spre albastru şi roşu cinabru.

Împăraţii romani erau foarte geloşi pe purpură. Veşmântul împăratului chinez este portocaliu, brodat, cu purpură. (Dar) galben ca lămâia, pot purta şi slujitorii săi şi preoţii.

Culoarea neagră avea menirea să-i amintească nobilului veneţian de egalitatea republicană. (…)

Mai trebuie analizat şi uniformele, livrelele, cocardele şi alte însemne, în funcţie de regulile mai sus amintite. Se poate spune că astfel de haine sau însemne nu trebuie să aibă culori armonice. Uniformele trebuie să aibă caracter şi demnitate; (în timp ce) livrelele pot fi vulgare ţi să sară în ochi.

Renaşterea a marcat un progres hotărâtor în practica şi teoria culorilor, mai ales datorită pictorilor, printre care se cuvine a fi amintit în primul rând Leonardo da Vinci. Titan al Renaşterii, şi în general promotor  sau chiar întemeietor al ştiinţelor moderne, el a combătut ipoteza lui Platon, afirmând că originea culorilor s-ar afla în lumina şi că acesta se propagă înainte, răspândindu-se în toate direcţiile.

Consideraţiile sale despre natura luminii şi raporturile ei cu straturile de aer pe care le străbate; cele despre lumina directe şi cea reflectată, precum şi numeroasele desene ce însoţesc textele Tratatului despre pictură, stau la baza teoriei luminii.

Toate lucrurile dense – spune Leonardo – sunt  învăluite de diferite lumini şi culori. Luminile sunt de două feluri: una se pretinde a fi cea originală şi cealaltă derivată din cea dintâi. Cea originală vine din văpaia focului, din lumina soarelui sau din aer. Lumina derivată este o lumină reflectată.

Iar despre reflexe: „Luminile reflectate ţin mai mult de culoarea locului unde şunt reflectate decât de culoarea obiectului de unde au pornit, atunci când locul pe care se reflectă este mai lustruit decât locul de unde s-au născut.

Leonardo stabileşte pentru prima oară atât de precis calităţile cromatice ale luminii: „nici un lucru nu-şi arată adevărata culoare dacă nu este luminat de o altă culoare asemănătoare”.

La baza teoriei moderne a culorilor se află, în mare măsură, şi consideraţiile lui Leonardo despre culorile prime – ce le numeşte „simple” – şi mai ales despre cele secundare, despre amestecul culorilor şi calităţile lor. Capitolul se intitulează: ”Despre culorile ce se nasc din amestecul altor culori şi care fac parte din a doua categorie.

Culorile simple sunt în număr de şase: cel dintâi este albul, cu toate că anumiţi învăţaţi nu prenumeră nici negrul, nici albul în rândul culorilor – unul fiind însăşi lipsa culorii, iar celălalt, prilejul ei. Totuşi, pentru că pictorul nu se poate lipsi de ele, noi le vom socoti printre celelalte culori şi vom spune că albul este cea dintâi culoare printre cele simple, galbenul a doua, verdele a treia, albastru a patra, roşu a cincia, negru a şasea. Vom folosi albul pentru lumina fără de care nici o altă culoare nu se poate vedea; galbenul îl vom alătura pământului, verdele apei, aerul albastrul, iar focul roşul; şi negrul pentru întunericul care se află deasupra elementului foc, deoarece în negru nu se află materie unde să poată bate razele soarelui şi prin urmare să lumineze. Pe scurt, facă ţii să vezi mulţimea culorilor îmbinate, priveşte prin geamuri colorate toate culorile priveliştilor aflate îndărătul lor şi vei vedea astfel culorile lucrurilor amestecându-se cu culorile gemurilor. Acelaşi  lucru se poate face cu două geamuri de câte două culori.(14)

În sfârşit, în cadrul fenomenelor perspectivei coloristice, el observă cum culorile calde par a veni în faţă, iar cel din registru rece, se duc înapoi; precum şi că cea mai bună vizibilitate la distanţă o oferă galbenul şi albul, pe când roşul şi verdele – culori ce par de aproape foarte intense – se văd cel mai prost la mare depărtare. Fenomenele au fost confirmate de cercetările moderne şi au o mare însemnătate în sisteme actuale de semnalizare.

Primul care a înţeles că descompunerea luminii în culorile spectrului se produce chiar în interiorul picăturilor de ploaie, a fost Marc Antonio de Dominis. Din lucrarea sa, apărută în Veneţia în 1611, reiese însă că el nu ştia sub ce unghi vedem curcubeul, precum nici adevărata explicaţie a curcubeului secundar; fenomene ce vor fi precis determinate, abia de către Descartes, prin calcul matematic. El a arătat cu exactitate că putem vedea curcubeul principal doar sub un unghi de 41º 30′ şi pe cel secundar, sub un unghi de 50º; precum şi că lumina albă de soare, refractată de picăturile de ploaie, se descompun în culorile spectrului; tot aşa cum se întâmplă când un fascicul luminos traversează prisma de cristal. Dar Descartes n-a putut surprinde refrangibilitatea inegală a culorilor, fenomen esenţial ce va fi explicat definitiv de Newton; deşi se pare că el fusese consemnat înainte cu câteva decenii de Marcus Marci, într-o lucrare tipărită la Praga în 1648.

O importanţă deosebită a avut-o însă fundamentarea teoretică a legii refracţiei luminii, pe care Descartes a prezentat-o în lucrarea sa Dioptrica. După spusele lui Huyghens, legea ar fi fost descoperită însă înainte, de Senllius, care a notat-o însă doar într-un manuscris rămas netipărit. După alte opinii, se pare că Snellius nu ajunsese decât le o formulă empirică a legii.

În sfârşit, Descartes este mai ales unul dintre cei ce au prilejuit apariţia teoriei vibratorii (sau ondulatorii) a luminii. El afirma că lumina nu e o adevărată mişcare, ci doar o „tendinţă spre mişcare”, o „presiune”. Presupunând o analogie între culori şi sunete, el a emis ipoteza că formarea culorilor este asemănătoare cu cea a sunetelor; particulele de lumină se propagă cu diferite viteze şi izbesc mai slab sau mai puternic retina, diferenţiindu-se, tot aşa cu se deosebesc sunetele în funcţie de felul cum izbesc vibraţiile sonore, timpanul. Oricât de rudimentar, aici apărea deja ideea lungimilor de undă ale culorilor, Şi cu toate că făcea o deosebire între natura luminii şi cea a mişcării, Descartes considera că legile fenomenelor luminoase – ca refracţia şi reflexia – sunt asemănătoare  cu cele ale mişcării.

În consecinţă, pentru stabilirea legilor opticii geometrice, el s-a folosit de acelaşi reguli ca cele ale balisticii proiectilelor materiale. Astfel, tot în Dioptrica, încearcă să demonstreze legea reflexiei: cu exemplul unui glonţ lansat oblic, împotriva unei suprafeţe lustruite.

Implicit, Descartes readucea în discuţie ipoteza lui Epicur care, observând că cromatica diferă şi în funcţie de intensitatea luminii ce izbeşte corpurile, precum şi după locul sursei de lumină, presupunerea că obiectele nu au o culoare în sine, ci doar o anume capacitate de a reflecta sau a absorbi culorile. De aceeaşi părere au mai fost şi unii contemporani ai lui Descartes ca: Vossius, Cl. De Challes, La Chambre, Marcus Marci sau englezul Boyle. Ultimul demonstrase experimental că lumina, izbind suprafaţa corpurilor. Se transformă în culoare, reflectându-se în ochi; precum socotea că varietatea cromatică depinde atât de natura suprafeţelor, cât şi de neregularitatea lor. Tot Boyle este cel ce a clasificat în categorii deosebite culorile materiale şi culorile lumină .

Descartes mai presupunea însă drept condiţie sine qua non pentru orice acţiune a luminii, existenţa unui mediu transmiţător: eterul. Doar aşa se putea propaga „presiunea”, de la izvorul luminii la obiect. În consecinţă, toate teoriile ce au descins din cartezianism, admiteau că ipoteza fundamentală faptul că lumina nu este o substanţă ce se propagă, ci o acţiune de un anume fel în interiorul eterului. Ele negau deci natura substanţială a luminii, atribuindu-i una cinetică, şi considerând cel mai adesea, mişcarea vibratorie.

Cel ce avem să pune însă, propriu-zis, bazele teoriei ondulatorii a luminii. A fost Christian Huyghens. El explică cum se formează undele luminoase: într-un eter elastic, fiecare centru de percuţie emite o undă sferică şi fiecare punct al acestei suprafeţe vibratoare devine el însuşi izvorul unei noi percuţii.

Din istoria apariţiei primei teorii a culorilor nu trebuie omis nici Nicolas de Malebrabche, care emisese o ipoteză originală în 1699, plecând de la asemănarea dintre sunete şi lumină. „ Cu lumina şi cu diversele culori – scrie el – lucrurile se petrec la fel ca şi cu sunetul, şi cu diversele tonuri. Tăria sunetului vine de la forţa mai mare sau mai mică a vibraţiilor aerului grosolan, iar diversitatea tonurilor, de la promptitudinea mai mare sau ,mai mică a acestor vibraţii. Forţa sau strălucirea culorilor vine deci, de asemenea, de la forţa mai mare sau mai mică a vibraţiilor, dar nu ale aerului, ci ale materiei fine şi diversele culori provine la promptitudinea mai mare sau mai mică a acestor vibraţii.

Isaac Newton (1642-1727), a fost primul care a demonstrat (cu ajutorul faimoaselor sale experimente cu prismele) ca lumina este un amestec al culorilor vizibile ale spectrului solar. El a întarit acest rezultat dovedind că, atunci când banda celor 7 culori traverseaza o prismă reversa, culorile se recombină formând lumina alba.

       Cu Isaak Newton, teoria culorilor – pe care el a numit-o „teoria cromatică” – tinde să depăşească limitele opticii pentru a devenii o ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia lucrării sale –cunoscută în general sub titlul prescurtat Optica (Tratat despre reflexiile, refracţiile, inflexiile şi culorile luminii) – în 1704, fusese precedată de peste trei decenii de experienţe, studii şi aprige dispute. În prima sa comunicare asupra teoriei culorilor, făcute în  1672 la Societatea regală de ştiinţe din Londra, el arăta rezultatele experienţei sale fundamentale: dacă un fascicul de lumină solară, paralelă , ce pătrunde printr-o deschizătură îngustă într-o cameră obscură cade pe un ecran, el va crea o imagine circulară albă.                         

Prin fenomenul de refracţie, raza luminoasă care trece prntr-o prismă se divide în cele 7 culori ale spectrului solar. (5)

 Dar dacă pe traseul fascicolului aşezăm o prisma de cristal, pe ecran apare un dreptunghi prelung, în culorile curcubeului pe care Newton l-a numit „spectru solar”. Şi chiar dacă alegerea celor şapte culori ce compun spectrul: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet, a fost în oarecare măsură arbitrară, principiului descompunerii luminii, precum şi experienţele separării unei dintre poziţiile spectrului, cele ale recompunerii luminii sau cel prin care s-a demonstrat refragibilitatea inegală a culorilor, au avut o însemnătate epocală.

Lumina descompusa (de o prisma) realizeaza cele sapte culori fundamentale ale curcubeului, numite si ton cromatic: rosu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo si violet.

Lui Runge îi revin, deci, meritul de a fi fost iniţiatorul sistemelor cromatice tridimensionale, ce vor căpăta o însemnătate covârşitoare în ştiinţa modernă.(14)

Pe această cale, filozoful arată că doar două culori roşu şi verde – au valori de luminozitate absolut egale; pentru carele şi socoteşte cele mai frumoase, (culorile, prin excelenţă).

Schopenhauer explică toate aceste caracteristici ale culorilor prin  specificul funcţionării retinei. Când percepem galbenul, de pildă , activitatea retinei se împarte în două; una în formă de disc galben; iar cealaltă, ce rămâne undeva în urmă, alăturându-se spectrului complementar, adică violetului. Acţiunea retiniană are un caracter integrator, cele două părţi complementare, reconstituind întreaga valoare a luminii. Dar aceste două părţi nu sunt egale decât în cazul perechii complementare, roşu – verde: culori ce ocupă fiecare exact câte o jumătate a activităţii retiniene. Dimpotrivă, galbenul ocupă ¾, iar violetul doar ¼ din ea; portocaliul 2/3, iar albastrul 1/3. Numai albul ocupă totalitatea activităţilor retiniene.

Filozoful constată de asemenea că fiecare culoare are „un punct de maximă energie”, determinată de luminozitatea sau obscuritatea sa specifică. Aşa de exemplu, punctul de maximă energie al violetului se află în zona închisă. Amestecat cu alb, el se poate deschide foarte mult, dar pierde totodată din caracter şi energie. Tot aşa, dacă amestecăm galben cu negru, el se închide foarte mult, dar pierde energia şi caracterul.(26)

În sfârşit, Helmholtz a contribuit la dezvoltarea colorimetriei, propunând trei componente variabile ca elemente de măsură:

– Tonul culorii (lungimea de undă dominantă) simbolizată cu λd;

       – Saturaţia (puritatea – spektraler Farantei) simbolizată cu pe;

       – Luminozitatea (raportul dintre luminozitatea culorii şi alb), simbolizată cu A.(4)

Rezumând în cinci „legi” părerile sale privind armonia cromatică, Musell spune:

Tonul de culoare. Foloseşte cât mai puţine tonuri de culoare posibil. Un singur ton, corect folosit, poate fi foarte expresiv. În cazul când folosiţi două sau mai multe culori, atunci alege-le sau imediat învecinate sau contrastante.

Luminozitate. Foloseşte împreună valori deschise şi închise. În general, o parte de valoare deschisă echilibrează trei sau patru părţi de valoare închisă

Puritatea. Foloseşte împreună o puritate mare cu una mai redusă. O parte de puritate mare va echilibra mai mult părţi de puritate redusă. (Avertisment: evită abuzul de culori suprasaturate).

Suprafaţa. Ea este produsul dintre puritate înmulţită cu luniozitatea, invers proporţional. Astfel, dacă W simbolizează o culoare şi Z alta, atunci avem relaţia:

 

(Puritate × luminozitate) W                           Suprafaţa Z

 

(Puritate × luminozitate) Z                                Suprafaţa W

 

Celebrul scriitor german, Johann Wolfgang von Goethe a studiat fenomenul culorilor timp de 20 de ani inainte de a publica „Zur Farbenlehre” (Teoria culorilor) in 1810. Goethe a identificat cele 3 culori primare: rosu, albastru si galben si a fost primul care a descris efectele psihologice ale culorilor.

O influenta majora a avut-o in secolul XIX Edwin Babbitt. Nascut in 1828 la New York, Babbitt a compus in 1878 capodopera „Principles of Light and Color”. Babbitt a fost un entuziasmat de culoare care a explorat efectele terapeutice ale culorii. (5)

Ghadiali Dinshah (1873-1966), un naturalist american din India, si-a petrecut multi ani cercetand efectele culorii, punand la punct filtre colorate si lampi, aplicand cunostintele sale stiintifice (extrase din descoperirile lui Goethe si Newton) pentru folosirea culorii in tratarea bolilor fizice. Munca sa este probabil cea mai vasta si detaliata decat oricare alta din acesta perioada.

Epoca de glorie a cromoterapiei a durat pana la descoperirea penicilinei, in 1938,cand, prin amplificarea folosirii antibioticelor (a caror rezultate in vindecare erau mult mai rapide decat cele obtinute prin utilizarea culorilor), cromoterapia a pierdut teren, lucru sustinut si de lipsa recunoasterii unor protocoale de cercetare. Insa, ca o metoda necostisitoare, simpla, lipsita de durere si stres, cromoterapia merita sa fie reluata in considerare.

Vechii egipteni, chinezi si indieni credeau in cromoterapie. Egiptenii se scaldau si beau apa „terapeutica” expusa indelung la razele soarelui intr-un recipient din sticla pictata. Chinezii recurgeau la colorarea fetei pentru stabilirea diagnosticului. Medicina ayurvedica, originara din India, considera ca chakrele (un fel de plexuri nervoase localizate la diferite niveluri ale corpului) actioneaza ca prisme redand si amplificand culorile care ne inconjoara. In zilele noastre, cercetatorii recunosc ca intr-adevar culorile au efecte puternice asupra psihicului uman, iar prin intermediul psihicului asupra dispozitiei si sanatatii.

  Eforturile lui Mankind de a vindeca cu ajutorul luminii sunt vechi de cand istoria dar bazele teoriei moderne a culorilor s-au pus de catre oamenii de stiinta ai secolului al XVII-lea. (5)

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: