jump to navigation

Moduri de abordare ale anxietăţii

Moduri de abordare ale anxietăţii

 

        Raymond B. Cattell a construit, în anul 1967, chestionarul pentru evaluarea anxietăţii, din care rezultă, pe de o parte, anxietatea „manifestă” şi anxietatea „voalată”, iar pe de altă parte, indicatorii calitativi ai anxietăţii, ca de exemplu: puterea eu-lui, sentimentele de culpabilitate şi neîncredere în sine, tensiunea ergică (insatisfacţii, iritabilitate), slăbiciunea eu-lui etc. Ca şi chestionarul lui Taylor, acesta a fost validat prin comparaţia dintre loturi cu evident nivel ridicat de anxietate, faţă de cele normale (cf. Cratty, 1973).

        Cercetările au demonstrat că nivelul anxietăţii fluctuează şi în funcţie de etapa în care se află subiectul: înaintea, în timpul şi după consumarea situaţiei stresante.

        De regulă, nivelul de anxietate dinaintea activităţii este ridicat datorită aşteptării situaţiei stresante. După contactul cu situaţia concretă stresantă, nivelul de anxietate are tendinţa să scadă.

Dacă un nivel prea ridicat de anxietate împiedică realizarea unor performanţe înalte, unul scăzut este tot atât de nefavorabil datorită lipsei de angajare emoţională în competiţie. Psihologia sportului de performanţă:

(Mihai Epuran, Irina Holdevici, Florentina Toniţă pag 173-179).

        Sursele anxietăţii:

            teama de eşec, de înfrângere – ca ameninţare a auto-stimei, imaginii de sine, autoaprecierii. Atitudinea în joc este conservativă.

            teama de a nu greşi, de a nu fi capabil, adică de a nu fi în stare să controleze situaţia.

        Noţiunea de locus of control explică atitudinile diferite ale sportivilor. cei care au locus of control intern consideră că acţiunile lor şi efortul de voinţă vor putea, într-o mare măsură, să controleze sau să influenţeze favorabil rezultatele într-o situaţie oarecare; cei cu locus of control extern consideră că au prea puţin sau chiar deloc posibilitatea de a influenţa evenimentele vieţii lor, norocul având o mai mare importanţă. De exemplu, factorii ambientali (temperatura, vântul sau spectatorii etc.) îi influenţează negativ pe cei din categoria a doua.

        Suferinţele somatice provocate de anxietate: bătăile rapide ale inimii, stomac dureros, transpiraţie, încordări musculare ale umerilor şi gâtului, nevoia de urinare, respiraţie agitată etc. Cine a înţeles că astfel de reacţii sunt fireşti, poate să le suporte şi să-şi conserve capacitatea de performanţă.

        Excesul de anxietate influenţează capacitatea fizică a sportivului. Răspunsul „lupţi sau fugi” (fight or flight) este o reacţie autonomă de protecţie a organismului. Apropierea concursului este însoţită de fenomenul de activare. Dacă la el se adaugă anxietatea provocată de teama de succes sau de ameninţarea statului social sau a imaginii de sine, vom constata o exacerbare a activării, creşterea secreţiei de adrenalină, ceea ce va conduce la pierderea coordonării, preciziei şi lucidităţii.

        Efectele excesului de anxietate sunt astfel descrise:

            tensiunea musculară conduce la pierderea coordonării;

            mobilitatea este redusă;

            oboseala apare mai repede.

        Psihologic, excesul de anxietate conduce la:

            reducerea concentrării;

            scăderea puterii de judecată a strategiei şi tacticii;

            dezvoltarea fricii că anumite acţiuni nu sunt bine stăpânite.

        Se consideră în general că întrecerea rupe echilibrul emoţional al sportivului.

Anxietatea, definită de dicţionare ca teamă fără obiect, este, în sport, o stare emoţională cu cauze bine determinate şi se exprimă ca o reacţie de tip adaptativ la situaţiile care pot constitui ameninţări pentru echilibrul eului sportivului.

        Anxietatea se prezintă aşa cum am mai arătat, sub două aspecte: ca trăsătură, fiecare individ având prin structura lui genetică un nivel mai ridicat sau mai scăzut al ei şi ca atare, răspuns a cărui intensitate este dependentă de nivelul anxietăţii constituţionale, dar în relaţie cu însemnătatea subiectivă a factorilor stresanţi.

        Literatura ştiinţifică de specialitate evidenţiază două forme fundamentale de anxietate precompetiţională: 1) teama de eşec – cea mai frecventă şi 2) teama de succes, mai puţin frecventă şi cu mecanisme mai subtile (F. Antonelli).,(Mihai Epuran, Irina Holdevici, Florentina Toniţă pag181- 183).

        În cazul tulburărilor anxioase, perturbarea proceselor de prelucrare a informaţiei, perturbare care generează vulnerabilitatea la trăirile anxioase, precum menţinerea acestora, are ca obiect fixarea asupra ideii de pericol şi asupra incapacităţii subiectului de a-i face faţă (Beck, Emery şi Greenberg, 1985).

        Tema dominantă a pericolului este evidentă atât în cadrul schemelor cognitive (supoziţii şi convingeri), cât şi în conţinutul gândurilor negative automate. Astfel, la anxioşi predomină gândurile negative legate de posibile primejdii, în timp ce la depresivi gândurile negative se referă la autodevalorizare, lipsă de speranţă, inutilitate şi culpabilitate.

Schemele cognitive ale subiectului anxios se caracterizează mai ales prin supraestimarea pericolelor şi prin subestimarea capacităţii subiectului de a le face faţă.

        Wells (1994,1995) realizează distincţia între îngrijorări de tipul I şi îngrijorări de tipul II. Îngrijorările de tipul I se referă la evenimente cotidiene, cum ar fi situaţia materială, sănătatea sau bunăstarea familiei, situaţia profesională etc., în timp ce îngrijorările de tipul II se referă chiar la gândurile legate de îngrijorări (de pildă, teama că îngrijorările îl vor conduce pe subiect la nebunie). Îngrijorările de tipul II reprezintă un fel de îngrijorări cauzate tocmai de faptul că subiectul manifestă îngrijorare.

        Modelul cognitiv al tulburării anxioase generalizate presupune că elementul patologic esenţial specific acestei tulburări se referă la incidenţa crescută a îngrijorărilor de tipul II.( Irina Holdevici , pag 230)

        Frica de evaluarea făcută de ceilalţi antrenează frecvent o anxietate de performanţă limitată la subiecţi altfel dominanţi social şi eficienţi în domeniile lor de activitate: actori, muzicieni, politicieni, sportivi, conferenţiari sau studenţi ce trebuie să promoveze un examen.

        Campioni ai apariţiilor publice, ei se tem acum să nu reapară dovada timidităţii care îi va face să piardă şi respectul celorlalţi, şi respectul de sine. Se judecă singuri, cu sinceritatea celui mai necruţător critic.

        Anticiparea unui eşec public, puţin probabil în realitate, determină o gândire anxioasă şi depresivă ori de câte ori trebuie să apară în public, oricât de binevoitor ar fi acesta.

        Fobia socială se poate defini ca o frică persistentă în faţa unei / unor situaţii în care subiectul este expus atenţiei sau privirii altcuiva. Se teme că ar putea reacţiona într-un mod umilitor, stânjenitor pentru sine ori pentru ceilalţi.

        Frica de a acţiona în public este o teamă comună în adolescenţă.

        Cele mai frecvente sentimente sunt umilirea şi inferioritatea, iar anxietatea gravitează în jurul noţiunilor de supunere şi dominare.

        Nivelurile observate constant în anxietatea socială sunt următoarele:

1.         Gânduri negative referitoare la performanţa publică (eşec, umilire, incapacitate).

2.         Anxietate de anticipare a situaţiilor în care este implicată părerea altcuiva, judecător despre care se presupune că nu are milă.

3.         Evitarea apariţiilor publice sau chiar deteriorarea lor prin anxietate.  De exemplu, susţinerea expeditivă a unei expuneri orale sau a unui concert pentru a rămâne cât mai puţin timp posibil în contact cu publicul; sau eschiva, atunci când relaţia cu o persoană de sex opus riscă să devină prea intimă.

 

Factorii biologici şi factorii traumatici

 

        Cu toate acestea, fobia socială survine pe un teren pregătit biologic. În cazul pacientului afectat de fobie socială s-a observat o condiţionare mai puternică de a răspunde anxios la feţele indivizilor furioşi.

        În cazul fobiilor specifice subiectul asociază teama cu un obiect sau cu o situaţie particulară şi presupune în mod eronat că atunci când se va confrunta cu obiectul fricilor sale se vor produce evenimente cu conţinut negativ puternic (Beck şi alţii, 1985).

        Deşi convingerile şi supoziţiile disfuncţionale se formează ca rezultat al experienţelor din copilărie, aceasta nu se întâmplă întotdeauna.

        Subiecţii cu anxietate generalizată se ghidează după supoziţii legate chiar de ideea de îngrijorare în sine. Convingerile negative referitoare la faptul de a-şi face griji se dezvoltă după o anumită perioadă de timp în care încercările de a se autocontrola au fost sortite eşecului.

 

 

Modelul cognitiv

 

        Comportamentele de securitate sunt de puţin timp descrise. Ele rezultă dintr-o autoobservare atentă şi critică şi sunt destinate să prevină catastrofe imaginare. Astfel se ajunge la evitarea completă a situaţiilor sociale.

        În cazul tulburărilor anxioase, perturbarea proceselor de prelucrare a informaţiei, perturbare care generează vulnerabilitatea la trăirile anxioase, precum menţinerea acestora, are ca obiect fixarea asupra ideii de pericol şi asupra incapacităţii subiectului de a-i face faţă (Beck, Emery şi Greenberg, 1985).

        Tema dominantă a pericolului este evidentă atât în cadrul schemelor    cognitive (supoziţii şi convingeri, cât şi în conţinutul gândurilor negative automate. Astfel, la anxioşi predomină gândurile negative legate de posibile primejdii, în timp ce la depresivi gândurile negative se referă la autodevalorizare, lipsă de speranţă, inutilitate şi culpabilitate.

        Schemele cognitive ale subiectului anxios se caracterizează mai ales prin supraestimarea pericolelor şi prin subestimarea capacităţii subiectului de a le face faţă.

        Aşa cum am mai subliniat, schemele sunt structuri cognitive al căror conţinut generează tulburarea emoţională.

        Beck (1967, 1976) distinge două tipuri de conţinuturi informaţionale specifice schemelor cognitive: credinţele (convingerile) şi supoziţiile disfuncţionale. Credinţele (convingerile) reprezintă structuri de bază de natură profundă, necondiţionale şi care sunt percepute de subiect ca fiind adevăruri incontestabile cu privire la sine însuşi.

        Supoziţiile sunt structuri condiţionale cu caracter instrumental care pot fi privite ca reprezentând nişte legături ce se stabilesc între evenimente şi aprecierile referitoare la propria persoană.

        Schemele cognitive specifice persoanelor care suferă de tulburări anxioase sunt mult mai rigide şi mai inflexibile decât cele ale unui individ normal (Beck, 1967).

        Astfel, de pildă, în cazul anxietăţii generalizate apar convingeri legate de incapacitatea subiectului de a face faţă existenţei, precum şi de trăirea anxietăţii ca atare (Wells, 1995), în timp ce în atacurile de panică supoziţiile şi convingerile negative au ca obiect natura periculoasă a simptomelor anxietăţii, precum şi a altor senzaţii fiziologice (Clark, 1986).

        Supoziţiile şi convingerile disfuncţionale vor funcţiona ca nişte reguli care influenţează concluziile pe care le trag indivizii în urma confruntării cu diversele situaţii de viaţă.

        Există unii teoreticieni care sunt de părere că aceste gânduri negative automate ar reprezenta cauza directă a anxietăţii, teoria schemelor cognitive propusă de Beck postulând însă faptul că mecanismele cognitive modulează şi menţin anxietatea.

        Gândurile negative automate şi îngrijorările reprezintă procese de evaluare a evenimentelor, în timp ce obsesiile au un caracter involuntar şi intruziv.

        Wells (1997) este de părere că aceste comportamente de asigurare menţin anxietatea prin intermediul mai multor mecanisme:

1.         Acestea exacerbează simptomele corporale, fapt ce va fi interpretat de subiect ca fiind o dovadă a producerii „catastrofei” de care se teme. (De pildă, tentativa de a controla respiraţia poate conduce la hiperventilaţie şi la simptomele specifice acesteia, iar aceea de a controla gândurile va avea ca efect accentuarea preocupării legate de acestea, precum şi reducerea controlului).

2.         Neproducerea evenimentelor de care se teme subiectul va fi atribuită declanşării comportamentelor de asigurare şi nu faptului că acestea nu se vor produce în realitate.

3.         Unele comportamente specifice de asigurare, cum ar fi vigilenţa crescută faţă de stimulii ameninţători, amplifică expunerea subiectului la informaţii cu conţinut ameninţător, fapt ce accentuează convingerile negative.

4.         Comportamentele de asigurare vor interfera şi cu situaţiile psihosociale, afectând interacţiunile subiectului cu ceilalţi şi accentuând evaluările negative.

        Distorsionările în cadrul procesului de prelucrare a informaţiei au la bază fenomene cum ar fi atenţia selectivă pentru informaţii ameninţătoare şi erori în interpretarea evenimentelor vieţii.

        Unul dintre conceptele frecvent utilizate în psihanaliză (şi în psihoterapie, în general) este cel de anxietate. Freud a făcut distincţia între trei tipuri de anxietate:

 a) anxietatea obiectivă – produsă de o ameninţare reală, obiectivă. De exemplu,                    izbucnirea unui incendiu sau întâlnirea cu un animal sălbatic.

b)   anxietatea nevrotică – cea care rezultă din conflictul Id-Ego. Id-ul caută să

descarce un impuls în vederea obţinerii plăcerii, în timp ce Ego-ul încearcă să-l împiedice pentru a ţine cont de cerinţele realităţii. Un exemplu ar fi înfrânarea unui răspuns sau a unui gest agresiv faţă de o autoritate care ne critică (părinte, profesor sau şef).

c) anxietatea morală – generată de conflictul Id – Superego. Apare atunci când impulsurile Id-ului se află în opoziţie cu standardele morale şi ideale ale societăţii şi starea experimentată este de vină sau de ruşine În anxietatea obiectivă pericolul este extern şi poate fi îndepărtat prin mijloace realiste, ceea ce reduce şi teama. Anxietatea nevrotică şi cea morală sunt experimentate atunci când personalitatea are impulsul de a face ceva nepermis şi ele semnalează un pericol intrapsihic. Pentru a reduce sau preveni aceste tipuri de anxietate, individul dezvoltă o serie de strategii inconştiente, numite mecanisme de apărare.( Angela  Ionescu, pag 126-131).

        Beck (1967, 1976) şi Burns (1989) au evidenţiat o serie de distorsionări cognitive sau „erori” la nivelul gândirii logice. Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre cele mai frecvent întâlnite distorsionări cognitive:

            Inferenţele arbitrare: subiectul trage o concluzie fără a avea suficiente dovezi.

            Abstragerea selectivă: implică focalizarea asupra unor aspecte ale situaţiei, cu ignorarea altora mai importante şi mai relevante.

            Suprageneralizarea: constă în extinderea unei concluzii trase de pe urma examinării unei situaţii particulare la un număr mare de evenimente.

            Amplificarea / minimalizarea: constă în exagerarea sau, dimpotrivă, reducerea importanţei unor evenimente. Minimalizarea se aseamănă cu desconsiderarea pozitivului, când subiectul afirmă că evenimentele pozitive nu contează.

            Personalizarea: presupune raportarea evenimentelor externe la propria persoană, fără a exista o bază logică pentru a face acest lucru.

            Catastrofizarea: concentrarea asupra celui mai rău final al unei situaţii şi supraestimarea posibilităţilor ca acesta să aibă loc în realitate.

            Citirea gândurilor: supoziţia că persoanele din anturaj reacţionează negativ faţă de subiect, fără a exista dovezi în acest sens.

 

        Se poate spune că anxietatea este asociată cu aprehensiunea pericolului şi că există unii indivizi mai înclinaţi să evalueze situaţiile de viaţă ca fiind periculoase deoarece posedă scheme cognitive care conţin informaţii referitoare la natura periculoasă a acestora, precum şi la capacitatea lor limitată de a le face faţă.

        Odată activate schemele cognitive legate de pericol, evaluările situaţiilor vor fi încărcate de gânduri automate negative referitoare la posibile pericole. Aceste gânduri se vor referi la posibile catastrofe care afectează sănătatea fizică şi psihică a persoanei sau la dezastre care ar putea afecta ego-ul în plan psihologic sau social.

        Distorsionările cognitive din cadrul procesării informaţiei, asociate cu activarea schemelor cognitive, vor contribui la menţinerea gândurilor şi supoziţiilor negative disfuncţionale prin intermediul unor interpretări congruente cu acestea.

        Subiecţii încearcă să reducă pericolul prin intermediul răspunsurilor comportamentale de evitare şi de asigurare. Aceste comportamente vor contribui, la rândul lor, la intensificarea anxietăţii prin faptul că nu permit infirmarea convingerilor negative legate de pericol.

        Din studiile întreprinse s-a observat că tendinţele atenţionale faţă de informaţiile congruente cu dispoziţia sunt mai degrabă o trăsătură primară a anxietăţii decât a depresiei. Această idee este în opoziţie cu cea a lui Bower & Mayer (1989) şi Bower (1981) care afirmă că tendinţele congruente cu dispoziţia operează prin procese cognitive precum percepţia, atenţia şi memoria, atât în anxietate cât şi în depresie. De aceea, studiile experimentale privind tendinţele atenţionale sunt importante în efectuarea distincţiei privind diferitele achiziţii cognitive în tulburările emoţionale. Mai mult, studiile privind tendinţele atenţionale se pot dovedi de o considerabilă importanţă clinică, din moment ce s-a lansat ipoteza că aceste tendinţe ar putea juca un rol cauzal sau de menţinere în tulburările anxioase. Pe baza acestor date, Williams şi colab. (1988) au susţinut că tendinţele operează în diferite stadii ale procesării în anxietate şi depresie.

         Anxietatea ar implica alocări ale resurselor atenţionale la un stadiu preconştient, iar depresia implică utilizarea de strategii mnezice în stadiul de elaborare.   

        Tendinţele cognitive în depresie şi anxietate sunt văzute ca fiind independente deoarece anxietatea  ar reflecta în primul rând diferenţe în procesele de amorsaj, iar depresia ar reflecta în primul rând diferenţe în procesele de elaborare. Cei doi termeni menţionaţi, amorsaj şi elaborare, au fost consacraţi de Graf şi Mandler (1992). Amorsajul constă în procesări automate ale stimulului prin activarea multiplelor subcomponente implicate în reprezentarea stimulului.

        După Williams şi colab. (1988), rezumatele lui MacLeod & colab. (1986) pot fi explicate prin faptul că anxioşii au o tendinţă preconştientă în favoarea stimulilor ameninţători, care direcţionează automat focalizarea atenţiei spre locaţia spaţială a acestor stimuli în mediu. Depresivii, din contră, nu au aceste tendinţe inconştiente, deci atenţia lor nu e direcţionată automat spre stimuli negativi.

        În ce priveşte diferenţele în procesarea informaţiei negative determinate de anxietatea ca stare / trăsătură, s-a pus în evidenţă faptul că pentru subiecţii cu anxietate ridicată starea anxioasă reflectă o tendinţă de procesare selectivă automată şi generală în favoarea informaţiei ameninţătoare, în timp ce pentru subiecţii non-anxioşi starea anxioasă pune în evidenţă o procesare automată şi generală în defavoarea informaţiei ameninţătoare (MacLeod & Mogg, 1991).

        Condiţionarea fricii vizează învăţarea stimulilor, nu a răspunsurilor, încât, prin acest mecanism, evenimente noi din mediu pot să acceseze circuite neurale care controlează răspunsuri precablate. Principala structură responsabilă  pare a fi amigdala (ce intră în structura sistemului limbic), şi aceasta indiferent de natura informaţiei care intră în asociere cu stimulul necondiţionat. În special amigdala laterală reprezintă interfaţa senzorială a amigdalei, deoarece aici ajung informaţii senzoriale brute de la nivelul talamusului, informaţii perceptuale de la cortex şi informaţii de ordin superior de la nivelul hipocampusului. Prin conexiunile dintre amigdala laterală şi nucleul central al amigdalei, care controlează outputul emoţional (comportamental, autonom şi endocrin), fiecare tip de informaţie-stimul poate să aibă acces la mecanismele de răspuns amoţional.

        Aşadar amigdala este structura nervoasă responsabilă de formarea unor asocieri condiţionate (LeDoux, 1995; Gray, 1995).

        Există patru stadii succesive, suprapuse parţial, în reacţia emoţională la un stimul: complexul de orientare, integrarea emoţională a evenimentului, selecţia răspunsului şi contextul emoţional susţinut.

        Această integrare se realizează pe parcursul fiecăreia dintre cele patru etape enunţate anterior.

        În primul stadiu, are loc orientarea atenţiei către un eveniment potenţial important şi mobilizarea de resurse pentru a-i putea face faţă. Acest stadiu este preconştient, dar facilitează codarea evenimentului pentru conştientizarea sa în a doua etapă. În primul stadiu, trunchiul cerebral induce alerta şi activarea autonomă, cortexul cingulat integrează componentele hipotalamice şi corticale, iar ariile neocorticale parietale şi dorsolateral – prefrontale controlează orientarea atenţiei şi distribuirea informaţiei. Circuitul atenţional parietal-cingulat-dorsolateral prefrontal are ca şi concomitent neurofiziologic complexul N2/P3a/SW de potenţiale evocate.

        În stadiul al doilea, are loc integrarea stimulului cu asocieri semantice şi alte informaţii din memoria semantică, cu evenimente relevante din memoria episodică şi cu contextul cognitiv şi emoţional curent.   Elementele sistemului limbic implicate sunt: amigdala (asocieri emoţionale), hipocampusul (amintiri cu conotaţie emoţională) şi cortexul lateral orbitofrontal (context emoţional). La nivel neocortical, se implică girusul fusiform (în codarea obiectului) şi sulcusul temporal superior (în asocierile semantice). la nivel de potenţiale evocate se disting componentele N4/P3b.

        Stadiul al treilea presupune integrarea evenimentului codat în contextul acţiunii, selectarea şi organizarea mişcării. La nivel limbic se disting girusul cingulat medial (integral emoţiei cu mişcarea) şi cortexul suplimentar motor (în iniţierea mişcării), iar la nivel neocortical ariile premotorie (în secvenţierea mişcării) şi precentrală (în comanda mişcării).

        Al patrulea stadiu se referă la menţinerea informaţiei în memoria activă şi vizează atât stimulul cât şi contextul. totodată, subîntinde background-ul neurofiziologic care susţine schema curentă despre lume şi posibilele cursuri de acţiune. Acest nivel este controlat neocortical în special de către cortexul prefrontal: dorsolateral (susţinerea contextului cognitiv) şi ventrolateral (susţinerea contextului socio-emoţional).

  Porot, în Manualul alfabetic de”`sihiatrie, sintetizând definirile anxietăţii, semnalează trei condiţii esenţiale:

1.         Sentimentul iminenţei unui pericol nedeterminat, sentiment de obicei acompaniat de fantasme tragice care pot amplifica totul la proporţiile unei reale tragedii;

2.         Starea de atenţie faţă de un pericol, o veritabilă alertă psihică care cuprinde subiectul în întregime, ca şi cum orice altceva ar înceta şi totul converge spre o iminentă catastrofă;

3.         Convingerea de neputinţă absolută, însoţită de sentimentul de dezorganizare şi aneantizare în faţa pericolului.

        Desigur, dominanta afectivă a anxietăţii este însoţită de o simptomatologie vegetativă: disfuncţii respiratorii şi cardiace, dispnee, paloare, relaxarea întregii musculaturi sau contracturi violente ale unor segmente precum fruntea etc. Aceste reacţii permit o distincţie între anxietatea la nivel psihic şi angoasa ca termen care introduce preponderent planul somatic.

        Cercetarile recente (1992) admit caracterul multidimensional si multivalent al anxietatii, si anule:

                        anxietatea cognitivă

                        anxietatea somatică

                        anxietatea manifesta-deschisa-vizibila.

        Observatiile din teren au subliniat caracterul multiplanar sau multinivelar al anxietatii. Se stie si deja se masoara anxietatea pe diferite niveluri:

                        anxietate precompetitionala

                        anxietate intracompetitionala

                        anxietate postcompetitionala

                        anxietate de baza

                        anxietate de tranzitie

                        anxietate de timp liber.

 

 

 

        Legatura directă între anxietate şi performanţa sportivă

 

        Anxietatea ca trasatura de personalitate este legata totodata de dimensiunile stabilite / nestabilite.

R.S,Weinberg (1988) isi propune sa imbunatateasca performantele sportivilor prin controlul anxietatii si prin formarea unor deprinderi „psihice” eficiente.

       El confirma ca sursele anxietatii sportivilor sunt teama de esec, de pierdere a intrecerii, care ameninta imaginea de sine, autoaprecierea, aprecierea altora etc., si teama de a nu gresi, de a nu putea sa controleze situatia.   

 

  Cine a inteles ca reactiile somatice, specifice anxietatii sunt firesti in conditii competiţionale, poate sa le suporte si să nu-si scada nivelul rezultatelor si performantelor. 

        Daca nu a inteles, sportivul de performanta poate provoca un “exces de anxietate” cu cateva urmari nu tocmai bune: diminuarea coordonarii fine a musculaturii, iar oboseala apare mai devreme. Efectele psihologice in acest caz sunt: perturbatii ale concentrarii, ingustarea campului de constiinta.

 

        Controlul stării de anxietate

        P.Popescu Neveanu si St.Popescu (1969) gasesc anxietatea si increderea in sine ca factori de mare importanta in cazul sportivului de inalta performanta.(Marian Niculescu,  pag 85).

 

Comentarii»

1. adelina - Ianuarie 7, 2012

Ai putea te rog sa imi spui sursa acestui articol?

MARIA NANU - Ianuarie 7, 2012

Vezi in bibliografie, a fost scris in 2004.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: