jump to navigation

Implicaţiile aparatului respirator în efortul sportiv

Implicaţiile aparatului respirator în efortul sportiv

 

 

        Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii si plămânii. Căile respiratorii sunt reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee si bronhii.

        CĂILE RESPIRATORII: Cavitatea nazală este formată din două spaţii simetrice numite fose nazale, situate sub baza craniului si deasupra cavitaţii nazale. Fosele nazale sunt desparţite de septul nazal si comunica cu exteriorul prin orificiile narinare, iar cu faringele, prin coarne. Anterior, fosele nazale prezintă piramida nazala cu rolul de a le proteja, dar si cu rol estetic.

        In jurul orificiilor narinare sunt muşchi ai mimicii.

        In interior fosele sunt acoperite de mucoasa nazală, care are o structură deosebită in partea superioară, la acest nivel aflându-se mucoasa olfactivă, care conţine neuronii bipolari. De la aceste celule pleacă nervii olfactivi.

        Partea inferioară, numită mucoasă respiratorie, este mai întinsă şi are o vascularizaţie bogata. Are in structura sa un epiteliu cilindric ciliat.

Din cavităţile nazale, aerul trece prin faringe, care reprezintă o raspântie între calea respiratorie si cea digestivă.

        Laringele este un organ cu dubla funcţie: respiratorie si fonatorie.

Laringele are o forma de trunchi de piramida triunghiular cu baza in sus. Baza comunică cu faringele printr-un orificiu delimitat anterior de epiglota şi posterior de cartilajele aritenoide.

        Vârful laringelui se continua în jos cu traheea. Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente si articulţii. Pe cartilaje se prind muşchii laringelui, care sunt striaţi.        

        Aspectul interior al laringelui: Pe peretii laterali ai laringelui se află doua perechi de pliuri cu directie antero-posterioara: două superioare-vestibulare si două inferioare, corzile vocale, care delimitează orificiul glotic.    

        Funcţia fonatorie a laringelui : laringele este organul vorbirii, graţie corzilor vocale. Producerea sunetelor este determinată de apropierea corzilor vocale, care astfel îngreuneaza glota. Cu cât corzile vocale sunt mai apropiate una de cealaltă sunetele mixte sunt mai inalte.

        Sunetele sunt produse prin vibraţia corzilor vocale la iesirea aerului din plamâni. Ele vor fi întarite atât de cavitaţile toracică, nazale, bucală, cât şi de sinusurile paranazale, care au rol de cutie de rezonanţă. La producerea sunetelor articulate mai participă limba, buzele, dinţii si valul palatin. Din combinarea sunetelor articulate rezulta vorbirea.     

        Traheea este un organ sub forma de tub care continua laringele pana la vertebra toracală T4, unde se imparte în cele două bronhii. Are o lungime de 10-12cm.

        În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilaginos, format din inele cartilaginoase incomplete superior, la acest nivel existând muşchiul traheal cu fibre musculoase netede.

        Bronhiile; la nivelul vertebrei T4, traheea se imparte in cele 2 bronhii principale – dreapta si stânga.

        Aceste bronhii patrund in plămâni prin hil, unde se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronşic. Structura bronhiilor principale este asemanatoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior.

        Plămânii sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt situaţi in cavitatea toracică,  având o capacitate totală de 5800 cm3 de aer, cu variaţii individuale. Consistenţa plămânilor este elastică, buretoasă.

        Faţa externă a plămânilor este convexa si vine în raport cu coastele. Pe  aceasta  faţa se gasesc şanţuri adânci, numite schizuri, care impart plămânii in lobi.

        Plămânul  drept prezintă două scizuri, care  îl  impart  în  trei  lobi: superior, mijlociu  şi inferior. Plămânul stâng are o singură scizură, care îl împarte în doi lobi: superior si inferior.

        Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele  din  mediastin.  Pe aceasta faţă se află hilul pulmonar pe unde intră sau ies din plămâni vasele, nervii şi bronhia principală.

        Baza plămânilor este concava şi vine în raport cu diafragma. Vârful plămânului depaşeste în sus prima coasta si vine in raport cu organele de la baza gâtului.

 

 Structura plămânilor:

        Plămânii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli, ramificaţiile vaselor pulmonare si bronşice, nervi si vase limfatice, toate cuprinse în ţesut conjuctiv.

Arborele bronşic: Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte în bronhii lombare, iar acestea, la rândul lor, se impart în bronhii segmentare, care asigură aeraţia segmentelor. Acestea reprezintă unităţi anatomice si patologice ale plămânilor. Ele au limite, aeraţie, vascularizatie si patologie proprii. Plămânul drept are 10 segmente, iar cel stâng – 9.

        Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare, care deservesc lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului de forma piramidală, cu baza spre periferia plămânului şi vârful spre hil.  Bronhiolele lobulare, la rândul lor se ramifică în bronhiole terminale, care se continuă cu bronhiolele respiratorii, de la care pleacă ductele alveolare, terminate prin săculeţi alveolari. Pereţii săculeţilor alveolari sunt compartimentaţi în alveole pulmonare.

        Bronhiolele respiratorii, împreuna cu formaţiunile derivate din ele duce alveolare, săculeţi alveolari şi alveole pulmonare, formează acinii pulmonari. Acinul este unitatea morfo-funcţionlă a plămânului.

        Alveolele pulmonare au forma unor saculeţe mici, cu perete extrem de subţire, adaptat schimburilor gazoase.

        In jurul alveolelor se gaseste o bogata reţea de capilare, care, împreună cu pereţii alveolelor, formează membrana alveolo-capilară, la nivelul căreia au loc schimburile de gaze dintre alveole si sânge. (Niculesu C. Th. Pag 278-288).

 

         Vascularizaţia plămânilor

 

        Plămânii au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională.

      Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronhice, din aorta toracală, care aduc la plămân sânge cu oxigen. Ele intră în plămâni prin hil si însoţesc arborele bronşic. Sângele venos ajunge în sistemul gazos, care se termină în vena cavă superioară. Vascularizaţia nutritivă a plămânului face parte din marea circulaţie.

        Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. Ea incepe prin trunchiul arterei pulmonare care îşi are originea în ventriculul drept.

        Trunchiul arterei pulmonare aduce la plămân sânge încarcat cu CO2. El se împarte în arterele pulmonare dreapta si stânga care, prin ramurile terminale, ajung în jurul alveolelor, cedând CO2. Sângele oxigenat este preluat de venele pulmonare si transportat in atriul stâng.

        Pleura: fiecare plămân este invelit de o seroasa numită pleura care prezintă o foiţa parietală, ce captuşeşte pereţii toracelui şi o foiţă viscerală, care acoperă plămânul. Intre cele două foiţe există o cavitate virtuală, cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de lichid pleural.

        Mediastinul:  este spaţiul cuprins între cei doi plămâni. Anterior, ajunge până la stern, posterior, până la coloana vertebrală, inferior, până la diafragmă, iar superior comunică larg cu baza gâtului. (Theodorescu D., pag. 115-122).

        FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI. Respiraţia reprezintă schimbul de oxigen si dioxid de carbon dintre organism si mediu.

        Din punct de vedere funcţional, respiraţia reprezinta: ventilaţia pulmonară, deplasarea aerului in ambele sensuri între alveolele pulmonare si atmosferă; difuziunea O2 şi CO2 între alveolele pulmonare şi sânge; transportul O2 si CO2 prin sânge si lichidele organismului către şi de la celule; reglarea ventilaţiei.

        VENTILAŢIA PULMONARĂ. Circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor ciclice ale volumului cutiei toracice, urmate de mişcarile în acelaşi sens ale plămânilor, solidarizaţi cu aceasta prin intermediul pleurei. Variţiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizează în cursul a doua mişcari de sens opus, definite ca mişcarea inspiratorie si mişcarea expiratorie.

        Mecanica ventilatiei pulmonare: dimensiunile plamanilor pot varia prin distensie si refracţie in două moduri: prin mişcarile de ridicare şi coborâre ale diafragmului care alungesc şi scurtează cavitatea toracică şi prin ridicarea şi coborârea coastelor, care determină creşterea şi descreşterea diametrului antero-posterior al cavităţii toracice.   Respiraţia normală, de repaus, se realizează aproape în întregime prin mişcările din prima categorie. In timpul inspiraţiei contracţia diafragmei trage în jos faţa bazală a plămânilor. Apoi, în timpul expiraţiei liniştite, diafragma se relaxează, iar retracţia elastică a plămânilor, a peretelui toracic şi a structurilor abdominale comprimă plămânii.

        A doua cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal. În poziţia de repaus, acesta este coborât, permiţând sternului să se apropie de coloana vertebrală; când grilajul costal se ridică, acesta proiectează înainte sternul, care se îndepartează de coloana vertebrala, ceea ce mareşte diametrul antero-posterior cu aproximativ 20% în inspiraţia maximă faţă de expiraţie. Muşchii care determină ridicarea grilajului costal se numesc muschii inspiratori si sunt, in special, muschii gatului. Muschii care determina coborarea grilajului costal sunt muschi expiratori, de exemplu, muschii drepti abdominali.( Voiculescu  C. I. , Petricu C. I., pag 676-701)

        Presiunea pleurala este presiunea din spatiul cuprins intre pleura viscerala si cea parietala. In mod normal, exista o suctiune permanenta a lichidului din acest spatiu, ceea ce duce la o presiune negativa la acest nivel. Presiunea pleurala variaza cu fazele respiratiei.

        Presiunea alveolara este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. In repaus, cand glota este deschisa, aerul nu circula intre plamani si atmosfera; in acest moment, presiunea in orice parte a arborelui respirator este egala cu presiunea atmosferica, considerata 0 cm H2O.  Pentru a permite patrunderea aerului in plamani in timpul inspiratiei, presiunea in alveole trebuie sa scada sub presiunea atmosferica; in timpul unei inspiratii normale ea devine –1cm H2O. Aceasta presiune negativa usoara este suficienta pentru ca, in cele doua secunde necesare inspiratiei, in plamani sa patrunda aprox. 500ml de aer. Variatii opuse apar in timpul expiratiei: presiunea alveolara creste la aproximativ +1cm H2O, ceea ce forteaza 500 ml de aer sa iasa din plamani in cele 2-3 secunde, cat dureaza expiratia.

        Fortele elastice pulmonare care stau la baza realizarii expiratiei sunt de doua tipuri: fortele elastice ale tesutului pulmonar insusi si fortele elastice produse de tensiunea superficiala a lichidului care captuseste la interior peretii alveolari si alte spatii aeriene pulmonare. Deoarece suprafata interna a alveolelor este acoperita de acest strat subtire de lichid, iar in alveole exista aer, aici apar forte de tensiune superficiale. Intrucat acest fenomen este prezent in toate spatiile aeriene pulmonare, efectul este o forta rezultata a intregului plaman, numita forta de tensiune superficiala si care se adauga elasticitatii tesutului pulmonar, favorizand expiratia.

        Volume si capacitati pulmonare. O metoda simpla pentru studiul ventilatiei pulmonare este inregistrarea volumului aerului deplasat spre interior si, respectiv, exteriorul plamanilor, procedeu numit spirometrie.

        Exista patru volume pulmonare diferite care, adunate, reprezinta volumul maxim pe care il poate atinge expansiunea pulmonara. Semnificatia acestor volume este urmatoarea:

volumul curent este volumul de aer inspirat si expirat in timpul respiratiei normale; in medie 500 ml.

volumul inspirator de rezerva este un volum suplimentar de aer care poate fi inspirat peste volumul curent 3000 ml.

volumul expirator de rezerva reprezinta cantitatea suplimentara de aer care poate fi expirata in urma unei expiratii fortate, dupa expirarea unui volum curent 1100 ml.

volumul rezidual este volumul de aer care ramane in plamani si dupa o expiratie fortata 1200 ml.  

        Capacitatile pulmonare sunt sume de doua sau mai multe volume pulmonare:

capacitatea inspiratorie, egala cu suma dintre volumul curent si volumul inspirator de rezerva, reprezinta cantitatea de aer pe care o persoana o poate respira, pornind de la nivelul expirator normal pana la distensia maxima a plamanilor 3500 ml.

capacitatea reziduala functionala, egala cu suma dintre volumul expirator de rezerva si volumul rezidual, reprezinta cantitatea de are care ramane in plamani la sfarsitul unei expiratii normale 2300 ml.

capacitatea vitala, egala cu suma dintre volumul inspirator de rezerva, volumul curent si volumul expirator de rezerva, reprezinta volumul maxim de aer pe care o persoana il poate scoate din plamani dupa o inspiratie maxima 4600ml;

capacitatea pulmonara totala, egala cu capacitatea vitala plus volumul rezidual, reprezinta volumul maxim pana la care pot fi expansionati plamanii prin efort inspirator maxim 5800 ml.

        Toate volumele si capacitatile pulmonare sunt cu 20-25% mai mici la femei decat la barbati; de asemenea, ele sunt mai mari la atleti si mai mici la persoanele astenice.

        Cu exceptia volumului rezidual, celelalte volume pulmonare se masoara spirometric. Pentru masurarea volumului rezidual, ca si a capacitatilor care il includ, se utilizeaza metode de masurare speciale.

        Minut-volumul respirator sau debitul respirator este cantitatea totala de aer deplasata in arborele respirator in fiecare minut si este egal cu produsul dintre volumul curent si frecventa respiratorie. In diferite conditii fiziologice si patologice, valorile se pot modifica foarte mult.

        Ventilatia alveolara este volumul de aer care ajunge in zona alveolara a tractului respirator in fiecare minut si participa la schimburile de gaze respiratorii. Valoarea sa medie este de 4,5-5 l/min., deci numai o parte din minut volumul respirator; restul reprezinta ventilatia spatiului mort.    Ventilatia alveolara este unul dintre factorii majori care determina presiunile partiale ale oxigenului si si dioxidului de carbon in alveole.    

                                   

                                    DIFUZIUNEA   

 

        Dupa ventilatia alveolara, urmeaza o noua etapa a procesului respirator, aceasta este difuziunea oxigenului din alveole in sangele capilar si difuziunea in sens invers a dioxidului de carbon.

        Procesul are loc doar în conditiile in care exista o diferenta de presiune, iar sensul procesului va fi totdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare catre zona cu presiune mica.

        Concentratia gazelor in aerul alveolar este foarte diferita de cea din aerul atmosferic. Exista cateva cauze ale acestor diferente. Mai intai, cu fiecare respiratie, aerul alveolar este inlocuit doar partial cu aer atmosferic.       In al doilea rand, din aerul alveolar este extras oxigenul, si acest primeste permanent dioxid de carbon din sangele pulmonar. In al treilea rand, aerul atmosferic uscat care patrunde in caile respiratorii este umezit inainte de a ajunge la alveole.

        Aerisirea lenta la nivel alveolar este foarte importanta pentru prevenirea schimbarilor bruste le concentratiei sangvine a gazelor.

        Membrana alveolo-capilara  este alcatuita din: endoteliul capilar; interstitiul pulmonar; epiteliul alveolar; surfactant. Grosimea sa medie este de 0,6 microni, putand atinge in anumite locuri 0,2 microni. Suprafata sa totala este de 50-100 m2.

        Factorii care influenteaza rata difuziunii gazelor prin membrana alveolo-capilara sunt: presiunea partiala a gazului in alveola; presiunea partiala a gazului in capilarul pulmonar; coeficientul de difuziune al gazului; dimensiunile membranei respiratorii.

        Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sangele din capilarele pulmonare, deoarece presiunea partiala a O2 in aerul alveolar este de 100 mm Hg, iar in sangele care intra in capilarele pulmonare este de 40 mm Hg. Dupa ce traverseaza membrana respiratorie, moleculele de O2 se dizolva in plasma, ceea ce duce la cresterea presiunii partiale a O2 in plasma; consecutiv, O2 difuzeaza in hematii, unde se combina cu hemoglobina. In mod normal, egalarea presiunilor partiale, alveolara si sangvina, ale O2 se face  in 0,25 secunde.

        Hematia petrece, in medie, 0,75 secunde in capilarul pulmonar; daca echilibrarea apare in 0,25 secunde, ramane un interval de 0,50 secunde, numit margine de siguranta si care asigura o preluare adecvata a O2 in timpul unor perioade de stress.           

        Difuziunea CO2 se face dinspre sangele din capilarele pulmonare spre alveole, deoarece presiunea partiala a CO2 in sangele din capilarele pulmonare este de 46 mm Hg, iar aerul alveolar, de 40 mm Hg.

        Desi gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din cel al O2,CO2 difuzeaza de 20 de ori mai repede decat O2 deoarece este de 25 de ori mai solubil in lichidele organismului decat O2. In mod normal, egalarea presiunilor partiale, alveolara si sangvina, ale CO2 se face in 0,25 secunde.             

 

        Transportul gazelor

 

        Transportul O2. Din plasma, O2 difuzeaza in eritrocite, unde se combina reversibil cu ionii de fier din structura hemoglobinei, transformand dezoxihemoglobina in oxihemoglobina. Fiecare gram de hemoglobina se poate combina cu maximum 1,34 ml O2; in mod normal, exista 12-15 gr de hemoglobina /dl sange. Astfel, sangele arterial transportul 20 ml O2 / dl, din care 98,5% este transportat de hemoglobina, iar 1,5% dizolvat in plasma.

        Fiecare molecula de hemoglobina se poate combina cu maximum 4 molecule de O2, situatie in care saturarea hemoglobinei cu O2 este de 100%. Cantitatea de O2 care se combina cu hemoglobina depinde de presiunea partiala a O2 plasmatic, fiind conditionata, printre altele, si de pH-ul plasmatic si de temperatura. Scaderea pH-ului plasmatic si cresterea temperaturii determina scaderea capacitatii hemoglobinei de a lega oxigenul, care, astfel, este cedat tesuturilor.

        La nivelul tisular, presiunea partiala a O2 este de 40 ml Hg, iar O2 va difuza din plasma in interstitii si de aici in celule. Are loc scaderea rapida a presiunii partiale a O2 plasmatic, fapt ce determina disocerea oxihemoglobinei, hemoglobina ramanand saturata in proportie de 50-70%.

        Fiecare 100 ml de sange elibereaza la tesuturi, in repaus, cate sapte mililitri de O2. Acesta  este  coeficientul de utilizare a O2. In timpul efortului fizic, acest coeficient poate creste la 12%. Prin cedarea O2 la tesuturi, o parte din oxihemoglobina devine hemoglobina redusa, care imprima sangelui venos culoarea rosu, violaceu caracteristic.

        Transportul CO2. CO2 este rezultatul final al proceselor oxidative tisulare. El difuzeaza din celule in capilare, determinand de cresterea presiunii sale partiale in sangele venos cu 5-6 mm Hg fata de sangele arterial. CO2 este transportat prin sange sub mai multe forme: dizolvat fizic in plasma 5%; sub forma de carbaminohemoglobina, care rezulta prin combinarea CO2 cu gruparile NH2 terminale din lanturile proteice ale hemoglobinei 5%; sub forma de bicarbonat plasmatic 90%, obtinut prin fenomenul de membrana Hamburger, care are loc la nivelul eritrocitelor.(Ranga Viorel, pag 37-41)

 

                        REGLAREA RESPIRATIEI

 

        Mecanismele sistemului nervos central

        Muschii respiratori sunt muschii scheletici, asadar, pentru a se contracta, au nevoie de stimuli electrici transmisi de la nivelul nervos central.

        Acesti stimuli sunt transmisi prin nervi somatici.

        Muschiul inspirator cel mai important, diafragma, este inervat prin fibre motorii ale nervilor frenici, care isi au originea in regiunea cervicala a maduvei spinarii.

        Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe cai voluntare sau involuntare ale SNC. Aceasta dualitate a caii de conducere permite controlul voluntar al respiratiei in timpul unor activitati cum sunt: vorbitul, cantatul, inotul, alaturi de controlul involuntar, care permite oamenilor sa respire automat, fara efort constient.

 

                     Centrii bulbari

 

        Ritmul de baza, involuntar, automat al respiratiei este generat in bulbul rahidian. Respiratia spontana are loc atat timp cat bulbul si maduva spinarii sunt intacte.

        Bilateral, in bulb exista doua grupuri de neuroni care genereaza ritmul de baza: grupul respirator dorsal ( GRD) si grupul respirator ventral (GRV). Activitatea nervoasa din alte zone ale SNC si aferentele nervilor vag, glosofaringian si ale nervilor somatici influenteaza activitatea GRD a GRV.

        GRD se afla bilateral in bulb, localizat in nucleul tractului solitar.  Neuronii acestui grup sunt neuroni inspiratori. Sunt considerati generatorii ritmului primar ale respiratiei, deoarece activitatea lor creste gradat in timpul inspirului. Astfel, in respiratia normala, semnalul incepe foarte slab si creste uniform, in timp de doua secunde, luand aspectul unei parte ascendente. El inceteaza brusc pentru urmatoarele trei secunde si apoi se reia un alt ciclu; acest model se repeta permanent.

        Aferentele la GRD sunt, in primul rand, de la nervii IX si X, care aduc informatii de la chemoreceptorii periferici si de la receptorii mecanici din plamani.

        Activitatea GRD este stimulata de scaderea presiunii partiale a O2, de cresterea presiunii partiale a CO2, de scaderea pH-ului, de cresterea activitatii la nivelul SRAA. Activitatea GRD este inhibata de destinderea plamanilor, prin impulsuri primite de la receptorii de intindere din plamani.

        Eferentele de la GRD merg la motoneuronii intercostali si la nivelul frenic controlaterali, precum si la GRD.

        GRV, localizat anterior si lateral de GRD, contine neuroni care raman aproape total inactivi in timpul respiratiei normale linistite. Insemnalele pentru cresterea ventilatiei pulmonare devin mai mari decat normal, semnalele respiratorii se indreapta dinspre mecanismul oscilator de baza al GRD catre GRV; acesti neuroni contribuie atat la respiratie cat si la expiratie. In plus, ei sunt implicati in elaborarea unor semnale expiratorii puternice catre muschii abdominali in timpul expiratiei fortate.

 

                     Centri pontini   

 

        Sunt arii ale trunchiului cerebral care modifica activitatea centrilor bulbari respiratori.

        Centrul apneustic se gaseste in zona inferioara a punctii, dar nu a fost identificat ca entitate neuronala. Eferentele de la acest centru determina cresterea duratei inspiratiei, micsorand frecventa respiratorie; rezultatul este un inspir  mai adanc si mai prelungit.

        Centrul pneumotaxic, localizat dorsal, in puntea superioara, transmite continuu impulsuri catre aria inspiratorie. Efectul principal al acestora este de a controla punctul de intrerupere al pantei inspiratorii, determinand, astfel, durata inspirului. In acelasi timp, insa, un semnal pneumotaxic puternic poate creste frecventa respiratorie pana la 40 pe minut.

        Chemoreceptorii centrali, localizati la nivelul bulbului rahidian, sunt stimulati de cresterea concentratiei ionilor de hidrogen din lichidul cefalorahidian (LCR) si din lichidul interstitial. Ionii nu pot traversa bariera hematoencefalica; CO2 poate traversa aceasta bariera, apoi se hidrateaza, rezultand H2CO3, care disociaza in H+ si HCO3 , ceea ce modifica concentratia H+ in LCR si tesutul cerebral: astfel, CO2 sanguin are un efect foarte mic de stimulare directa asupra acestor chemoreceptori, in schimb, efectul sau direct, prin H+ , este remarcabil. Aproximativ 85% din controlul bazal al respiratiei prin mecanism chimic se realizeaza prin efectul stimulator al CO2 (H+) asupra chemoreceptorilor centrali. Restul de 15% se realizeaza cu ajutorul chemoreceptorilor periferici.

                    

        Chemoreceptorii periferici

 

        Se găsesc in afara SNC, la nivelul corpilor aortici si carotidieni. Ei sunt stimulati de scaderea presiunii partiale a O2, cresterea presiunii partiale a CO2 si scaderea pH-ului in sângele arterial. Chemoreceptorii periferici sunt singurii din organism care detecteaza modificarea presiunii partiale a O2 in lichidele organismului. Sunt stimulati de scaderea presiunii partiale a oxigenului in sangele arterial sub 60-80 mm Hg. Impulsurile aferente de la acesti receptori sunt transmise sistemului nervos central prin nervii vag (de la corpii aortici) si glosofaringian, consecinta stimularii lor fiind cresterea frecventei si amplitudinii respiratiilor.( Mogoş G., Ianculescu A. Pag 310-315).

Comentarii»

1. buica dorina - Martie 11, 2010

respir foete repede si scurt aproape nu am aer cand urc 3 etaje,de la un timp inainte nu aveam.

mariananu - Martie 13, 2010

Se poate ca sa fi acumulat o oboseala cronica datorat unui efort prelungit acumulat in ultima perioda din viata ta. Fa un EKG sa vezi daca nu cumva ai o insuficienta cardiaca, ori se se poate ca sa fie o anemie. Da timp corpului de refacere prin odihna.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: