TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE
TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE
Conceptul de motricitate este definit ca exprimand o insusire a fiintei umane innascuta si dobandita de a reactiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi si interni si externi, sub forma unei miscari.
Motricitatea reuneste totalitatea actelor motrice efectuate pentru intretinarea relatiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contractia muschilor scheletici.
Conceptul de activitate motrica
Putem considera in sinteza ca activitatea se prezinta ca un sistem complex, constituit din subsisteme (actiuni) reglate in mod sinergic in scopul realizarii unei activitati eficienta.
Activitatea reprezinta o succesiune de actiuni, cu o arhitectura specifica, organizata ierarhic in operatii si acte sau gesturi.
Activitatea motrica este unitara, constienta, bazata pe anticipare si sustinuta de o motivatie consistenta. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care in cele mai dese situatii poarta “marca” personalitatii individului.
“Secventa motorie a finalitatii este pregatita si cu ajutorul a numeroase componente intelectuale ce tin de organizarea perceptiei, dirijarea prin limbaj sau rezolvare algoritmica si curistica a sarcinilor motrice”.
În sinteza, definim activitatea motrica drept proces al satisfacerii unei necesitati (cerinta functionala) sau, din perspectiva structurala, o multime de actiuni, operatii, acte sau gesturi orientate in vederea implinirii unui anumit obiectiv.Prin urmare, teoria activitatilor motrice corespunde un sistem de cunostinte referitoare la originea, esenta si legile efectuarii miscarilor, evidentiate in teoriile biologice, psihologice, fizice si sociale care au studiat si studiaza omul in miscare din perspective particulare, specifice lor.
Motricitatea-familie de termeni
Datorita complexitatii continutului si formelor motricitzatii, analiya acesteia se poate realiza in special , in scop didactic numai prin intermediul substructurilor sale: actul, actiunea si activitatea motrica. Aceste componente reprezinta micro-, mezo si macrostructura miscarii, nivelurio de structurare si integrare ce alcatuiesc un sistem functional ierarhic.
Descompunerea miscarilor in aceste secvente este realizata cu doua intentii : prima, de a elimina notional si actional componentele miscarilor si a doua, pentru a oferi posibilitatea practica de constructie efective a acestora.
In sinteza, studiul motricitatii in literatura de specialitate se realizeaza din perspectiva structurala si din perspectiva functionala care priveste motricitatea ca pe o necesitate, care face ca sistemul sa fie viabil, sa se dezvolte, sa se regleze. (figura 33).
Activitatea de viteza mare si deruta scurta este responsabila pentru micile modificari adaptive la nivelul enzimelor si cresterile fosfocreatinei. Cu cat activitatea este mai intensa, cu atat este mai mare activitatea enzimatica, la fel si metabolismul glicolitic oxidativ. Cu cat este mai mare hipertrofia, cu atat este mai intensa activitatea oxidativa a enzimelor. Efortul aerob este ineficient in modificarea proceselor glicolitice; de aceea, cu cat un sportiv se antreneaza un timp mai indelungat, cu atat se hipertrofiaza mai mult fibrele sale musculare lente.
Surse de energie
Energia necesara pentru contractia musculara este eliberata prin transformarea ATP bogat in energie in ADP + P. Cand o legatura de fosfat se descompune in ADP + P, se elibereaza energie. In celulele musculare nu este inmagazinata decat o cantitate limitata de ATP si, de aceea, noi trebuie sa ne refacem continuu rezervele de ATP, pentru a facilita activitatea fizica in desfasurare. Organismul poate reface rezervele de ATP prin oricare din cele trei sisteme energetice de mai jos, in functie de tipul de activitate fizica: sistemul ATP-PC, sistemul acidului lactic si sistemul oxogenului (O2).
a) Sisteme anaerobe
Sistemul anaerob se refera la sistemul ATP-PC, denumit si anaerob alactacid, deoarece in timpul functionarii lui nu se produce acid lactic, la sistemul fosfagen si la sistemul acidului lactic
b) Sistemul ATP-PC
Pentru ca muschii pot inmagazina numai o cantitate mica de ATP, depozitele energetice se golesc rapid cand incepe o activitate solicitanta. Drept raspuns, fosfocreatina (PC), inmagazinata si ea in celula musculara se descompune in creatina (C) si fosfat (P).
c) Sistemul acidului lactic
Din cauza absentei O2 in timpul descompunerii glicogenului se formeaza si un subprodus denumit acid lactic(LA). Cand efortul de mare intensitate continua un timp mai lung, se acumuleaza in muschi cantitati mari de acid lactic, cauzand oboseala si in cele din urma incetarea activitatii fizice.
d) Sistemul aerob
Sistemul aerob are nevoie de 60 pana la 80 de secunde pentru a produce energia necesara in resinteza ATP din ADP+P. Frecventele cardiaca si respiratorie trebuie sa creasca suficient pentru a transporta o cantitate corespunzatoare de O2, la celulele musculare, permitand glicogenului sa se descompuna in prezenta oxigenului. Glicogenul este sursa de energie folosita pentru resinteza ATP in sistemele atat lactacid cat si aerob. Sistemul aerob insa descompune glicogenul in prezenta oxigenului, producand putin acid lactic sau deloc, ceea ce permite sportivului sa continue efortul.
Sistemul aerob este sursa energetica primara in probe care dureaza intre 2 minute si 2 pana la 3 ore. Efortul prelungit dincolo de 2-3 ore poate duce la antrenarea lipidelor si proteinelor in procesul de refacere a rezervelor de ATP, pe masura ce se golesc rezervele de glicogen din organism. In oricare dintre aceste cazuri, de pe urma descompunerii glicogenului, lipidelor sau proteinelor rezulta, ca produsele secundare, dioxidul de carbon (CO2) si apa (H2O), ambele eliminate din organism prin respiratie si transpiratie.
Rata la care sportivii pot reface ATP este limitata de capacitatea lor aerobica sau de rata maxima la care pot consuma oxigen . ( Tudor O.Bomba, pag.12-19, 2003).
Capacitatea aeroba
Potentialul aerob, sau capacitatea organismului de a produce energie in prezenta oxigenului determina capacitatea de rezistenta a jucatorului. Puterea aeroba este limitata de capacitatea de transportare a oxigenului in interiorul corpului.Totusi capacitatea aeroba se bazeaza pe dezvoltarea sistemului respirator si de respiratia corecta. Fara o expiratie corecta, concentratia de oxigen din aerul proaspat inhalat va fi diluata, ceea ce va afecta negativ performanta.
O capacitate aeroba inalta inseamna un transfer pozitiv spre capacitatea anaeroba.
Capacitatea anaeroba
In absenta oxigenului, energia este produsa de sistemul anaerob. Capacitatea anaeroba a corpului este afectata de procesele SNC, ceea ce faciliteaza efortul intensiv continuu sau efortul in conditii de epuizare.
Antrenarea sistemelor energetice pentru sporturile de echipa
Energia folosita de un jucator pe durata unui joc deriva din descompunerea unui compus chimic numit adenozin trifosfat ATP), care este transformat in energia mecanica, pentru ca jucatorul sa poata sa efectueze actiuni fizice, tehnice si tactice. ATP este produs printr-o reactie chimica in conditii anaerobe sau aerobe. Anaerob sau neoxidativ semnifica faptul ca reactia are loc in absenta oxigenului (O2), pe cand aerob sau oxidativ se refera la faptul ca aerul inhalat a avut timp sa ajunga la muschii efectori si a luat parte la procesul de ardere a materiilor alimentare si, drept rezultat, s-a produs energie.
Sursele neoxidative de energie sunt importante deoarece ele pot fi activate imediat pentru a determina contractia musculara. Sistemul anaerob se imparte, in continuare, in alactacid si lactacid. Prin sistem (alactacid) produce energie pentru activitati foarte rapide, puternice, dar de scurta durata si fara sa rezulte acid lactic. Al doilea sistem (lactacid), asigura energia pentru actiuni la fel de rapide si de puternice, dar de durata ceva mai mare, 20-90 secunde, eliberand in acelasi timp un produs secundar de uzura denumit acid lactic.
Energia foarte exploziva, necesara pentru tipul de actiuni specifice sporturilor de echipa, rapide, in viteza maxima, dar si cu manifestari notabile de putere si schimbari bruste de directie, este produsa de sistemul anaerob, neoxidativ, intrucat acest sistem este singurul capabil sa asigure cantitatea maxima de energie pentru o perioada scurta de timp. (O.Bompa; pag. 2-10, 2001).
Capacitatea motrica cuprinde:
– componente stabile: aptitudini, calitati motrice, deprinderi motrice, structuri operationale, cunostinte, experienta;
– componentele de stare: motivatie, stari emotionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacitatii motrice.
Analizele intreprinse au dat o intelegere foarte larga termenul de “aptitudine” totala, care ar cuprinde urmatoarele parti:
a) capacitatea psihica
b) capacitatea perfecta
c) efectuarea eficienta a miscarilor corpului, incepand cu statul in picioare, mersul, alergare, pana la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport
d) atitudine corecta a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular si capacitate de control.
Capacitatea motrica, reprezinta un complex de manifestari preponderent motrice, conditionat de nivelul de dezvoltare a calitatilor motrice, indicii morfo-functionali, procesele psihice si procesele biochimice metabolice, toate insumate, corelate si reciproc conditionate, avand ca rezultat efectuarea eficienta a actiunilor si actelor solicitate de conditiile specifice in care se practica motrice.
Calitatea motrica este definita ca “aptitudine a individului de a executa miscari cu indici de viteza, forta, rezistenta, indemanare, etc”.
Performanta motrica desemneaza rezultatul efectuarii unui anumit act motric ce poate fi evaluat dupa anumite criterii, norme stabilita.
Parlebas (1967) defineste sociomotricitatea ca pe un concept ce reuneste interactiunile sociale si motrice in cadrul sporturilor colective.
V.Horghidan afirma ca prin educarea psihomotrica se urmareste atat dezvoltarea schemei corporale, cat si organizarea Eu-lui fata de lume.
Prin componentele de baza ale psihomotricitatii devin posibile:
– adaptarea pragmatica
– adaptarea sociala
– adaptarea estetica
– adaptarea educativa
Analogie cu lucrul static –– limită timp – limită pusă în evidenţă pentru contracţia dinamică este regăsită în acest caz în contracţia izometrică. Lucrul static realizat se exprimă ca produs între forţa şi timpul menţinerii.
Alte aspecte ale evaluării puterii maximale
a) „Pulsul oxigenului” – a fost definit ca raport între consumul energetic şi frecvenţa cardiacă. Un raport ridicat arată că un acelaşi consum energetic poate fi acoperit cu o slabă mărire a frecvenţei cardiace, ceea ce presupune o rezervă cardiacă importantă şi o putere maximală ridicată.
b) Capacitatea aerobică maximală. Fără să fie vorba despre un test în mod precis codificat, determinarea capacităţii aerobice maximale o completează în mod util pe aceea a volumului de oxigen maxim. Îi cerem subiectului să urmărească pentru cât mai mult timp un exerciţiu sub-maximal, al cărui nivel energetic corespunde unui procentaj dat (90, 85, 80%, …) al consumului maxim de oxigen.
c) Testul „STT” – în cursul testului de tip Astrand, frecvenţa cardiacă (Fc) şi presiunea sistolică (Ps) sunt măsurate imediat la încetarea exerciţiului. STT-ul (timpul tensiunii sistolice) este definit ca produs între cele două variabile:
STT=Fc (min-1) · Ps (Torr)
STT-ul, martor al puterii miocardului, este cuprins între 15000 şi 25000; valorile ridicate denotă o proastă adaptare cardiacă la exerciţiu. Ca urmare, un exerciţiu calibrat este realizat cu o solicitare cardiacă tot atât de ridicată ca nivelul energetic al acestui exerciţiu şi mai aproape de puterea aerobică maximală a subiectului testat. (Hugues Manod,pag. 14-50, 2002) .
Mecanismele fiziologice ale motricitatii
In acest ansamblu un rol esential ii revine axului cerebrospital cu sistemul sau de conducere periferica senzitivo-motorie atasat pe de o parte structurilor receptoare si, pe de alta parte, structurilor efectoare.
Unul din reflexele importante care asigura pozitia ortostatica, mentinerea tonusului postural este reflexul miotatic, prin componenta sa statica; fusurile neuromusculare sunt stimulate de forta gravitationala prin intinderea lor si trimit impulsuri segmentului medular de unde, prin neuronii alfa, declanseaza comenzi ce determina o activitate motorie permanenta a muschilor extensori. Spre deosebire de celelalte reflexe, acesta nu reprezinta fenomenul de adaptare si, in consecinta, mentine neschimbata lungimea muschiului si pozitia normala a segmentelor. Adaptarea la intindere ar fi urmata de scaderea tonusului muscular si de tulburarea profunda a functiei motorii. Datorita structurii bineuronale si monosinaptice, reflexul miotatic are latenta scurta, nu iradiaza si este lipsit de postdescarcare, sumatie si ocluzie. Astfel se explica si rezistenta sa mare la oboseala.
Reactii de echilibrare si reechilibrare. Baza a motricitatii, reflexele spinale nu sunt suficiente pentru a explica ajustarile motorii ale posturii sau diversele redresari de pozitie. Reflexari statice si statokinetice intervin in urma schimbarilor accidentale ale pozitiei corpului, restabilirea echilibrului. Informatiile pentru aceste ajustari provin fie din sfera somestezica generala, fie din zona labirintului membranos, sensibil la pozitiile capului, la accelerarile lineare sau circulare. Aceste reflexe complexe, inlantuite, au structurile responsabile in trunchiul cerebral, respectiv in substanta reticulata si nucleul rosu; acestea elaboreaza comenzi care conduc la variatii de tonus si miscari adecvate de rechilibrare.
Reflexele de redresare optica asigura repozitionarea capului pe baza controlului vizual ce detecteaza pozitia anormala a acestuia in spatiu. Ele intervin in timpul caderii libere a corpului pe baza activitatii centrilor vizuali corticali si a celor oculocefalogiri.
In cazul in care corpul se deplaseaza activ sau pasiv, stabilizarea acestuia in miscare se realizeaza prin reflexe statokinetice, de anticipare a pierderii posturii si de repozitionare segmentara. Rezumand se poate considera ca miscarea se produce pornind de la procesarea informatiei in etapa identificarii stimulilor, este ales un program motor general in etapa de selectie a raspunsului, din memoria de lunga durata; in etapa de programare a raspunsului programul este pregatit pentru “start”. Acesta include o serie de parametri definitorii pentru executia miscarii: viteza miscarii, amplitudinea sa, directia de deplasare a segmentului, gradul de incordare musculara.
Succesul deprinderilor performante depinde deseori de modul in care subiectul detecteaza, percepe si utilizeaza informatia senzoriala relevanta. Aceasta informare post-factum este esenta controlului in “bucla inchisa”.
Adolescentul din punct de vedere functional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-endocrin se maturizeaza, fapt semnificativ in echilibrarea efectuarii actelor si actiunilor motrice si in reglarea superioara a acestora. Reactiile mimice, gestuale se controleaza voluntar din ce in ce mai bine, capacitatea de stapanire a acestora devenind activa.
Raspunsurile motrice devin complexe si nuantele pe fondul dezvoltarii abilitatilor de a sesiza elementele semnificative pentru o conduita motrica eficienta.
Adolescentul isi evalueaza sansele de reusita si face predictii plauzibile in ceea ce priveste performantele motrice proprii. (Dragnea, pag. 33-130, 1999).
La Blume, citat de R. Manno (1992), gasim urmatoarea clasificare a componentelor capacitatilor coordinative (de coordonare):
1.capacitatea de combinare si inlantuire (acuplare) a miscarilor;
2. capacitatea de orientare spatio-temporala;
3.capacitatea de diferentiere kinestezica;
4.capacitatea de echilibru;
5.capacitatea de reactie motrica;
6.capacitatea de transformare a miscarilor;
7.capacitatea ritmica.
CAPACITĂŢIILE COORDONATIVE SI INTERMEDIARE
Capacitatea de coordonare poate fi definita ca o calitate psihomotrica, care are la baza corelatia intre sistemul nervos central si musculatura scheletica in timpul efectuarii unei miscari.
1.Capacitatea de formare motorie;
2.Capacitatea de ghidare motorie;
3.Capacitatea de adaptare si readaptare motorie;
4.Capacitatea de coordonare-viteza;
5.Capacitatea de coordonare-rezistenta;
6.Capacitatea de reactie;
7. Capacitatea de ritm (simtul ritmului);
8. Capacitatea de echilibru;
9.Capacitatea de orientare spatiala;
10. Capacitatea de diferentiere kinestezica.
Invers, capacitatile coordinative sunt indispensabile la nivelul si la dezvoltarea capacitatilor fizice, caci ele permit achizitionarea de abilitati sportive necesare proceselor de educare si de formare corporala (Groper si Thiess, 1975, citati de J.Weinneck, 1994).
Analizatorul statico-dinamic. Acest analizator aduce informatii asupra pozitiei si miscarii corpului in spatiu si in raport cu forta de gravitatie, precum si asupra directiei si acceleratiei in raport cu capul. Senzatiile specifice sunt cele de verticalitate si inclionare a corpului, de miscare rectilinie si de rotatie. Toate acestea conditioneaza simtul echilibrului si de orientare a miscarilor corpului in spatiul si conditioneaza, in consecinta, invatarea tuturor exercitiilor care se desfasoara in conditii de echilibru precar, pozitii si miscari mai putin obisnuite. Stimularea aparatului vestibular provoaca reflexe tonice sau de relaxare.
Calitati motrice
Consideratii generale
– cunostinte teoretice de specialitate
– indicii somatici / morfologici si functionali / fiziologici ai organismului;
– calitati motrice
– deprinderile si priceperile motrice (de baza, utilitar-aplicative si specifice sporturilor)
– elementele de continut ale altor laturi din educatia generala.
Informatii teoretice de specialitate
Cunostintele teoretice de specialitate se transmit pe cale verbala sau pe cale intuitiva – concomitent cu procesul de practicare a exercitiilor fizice.Aceste cunostinte nu se refera doar la reflectarea realitatii, ci si la – sau mai ales la – unele aspecte ideale, adica la cele care exprima pe “cum ar trebui sa fie” fenomenul real respectiv. Ele au rol primordial in constientizarea practicarii exercitiilor fizice. Nivelul de insusire a acestor cunostinte se verifica prin conversatie cu subiectii sau prin unele chestionare scrise sau aplicate pe acestia.
Categoriile de cunostinte sunt:
– pozitiile si directiile miscarilor, realizate prin contractia muschilor scheletici;
– principalele segmente ale corpului omenesc si cele mai importante acte si actiuni motrice efectuate de aceste segmente;
– regulile de baza privind practicarea exercitiilor fizice din punct de vedere igienic, fiziologic, metodic, psihopedagogic etc;
– prevederile unor regulamente oficiale, care vizeaza practicarea unor ramuri sau probe sportive pe plan competitional;
– continutul si organizarea educatiei fizice si sportului in tara noastra, inclusiv rolul si locul institutiilor de invatamant superior de profil in formarea specialistilor din domeniu;
– recordurile sau performantele maxime pe plan national la unele ramuri sau probe sportive;
– metodologia folosirii exercitiilor fizice in scopuri preventive si corective;
– mecanismul fundamental de executie a unor acte si actiuni motrice;
– rolul practicarii exercitiilor, in mod sistematic, asupra organismului uman.
Indicii somatici / morfologici si functionali / fiziologici ai organismului reprezinta una dintre cele mai importante componente din domeniu, avand legatura directa cu un obiectiv prioritar: perfectionarea dezvoltarii umane. Se urmareste, pe acest plan, obtinerea unor indici superiori si armoniosi, in corelatie optima cu varsta subiectilor.
Oamenii se nasc cu anumiti indici ai calitatilor motrice. Acesti indici se dezvolta in ontogeneza de la sine, datorita vietii, pana la o anumita varsta si apoi incep sa scada intr-un ritm diferentiat determinat de multe variabile. Prin practicarea speciala a exercitiilor fizice sub forma de proces bilateral sau ca activitate independenta, se poate accelera dezvoltarea indicilor calitatilor motrice., fenomen denumit “educarea calitatilor motrice”. Asa se si explica folosirea frecventa si in publicatie a expresiei “dezvoltarea / educarea” calitatilor motrice.
Calitatile motrice sunt de doua feluri:
– de baza: viteza, indemanarea, rezistenta, forta, mobilitatea si supletea;
– specifice: cele implicate prioritar in practicarea ramurilor si probelor sportive.
Orice act motric sau actiune motrica implica in efectuarea lor toate
calitatile motrice, dar cu pondere diferita.
Calitatile motrice sunt in stransa legatura cu deprinderile si priceperile motrice. Intelegerea corecta a acestei legaturi este foarte importanta pentru a fi eliminate unele mari confuzii, care – prin frecventa lor – pot deveni chiar suparatoare. (Carstea, 2000, pag 61)
Particularitatile somatice
Dupa pubertate, caracterizata de mari si rapide transformari somato-functionale si psiho-motrice, urmeaza etapa de crestere si dezvoltare denumita perioada post pubertara, care se caracterizeaza prin ritmuri lente si adausuri reduse in cresterea dimensiunilor transversale. Structura oaselor se apropie de cea a adultului. Musculatura inregistreaza de asemenea o crestere cantitativa si calitativa, ceea ce reprezinta 44,2% la fete. Greutatea corpului creste atat la fete cat si la baieti.
Particularitatile functionale
Echilibrul ce se constata pe plan somatic se manifesta si pe plan functional. Cresterea dimensiunilor parenchimului pulmonar, simultan cu cresterea cordului si vaselor, favorizeaza imbunatatirea indicilor functionali cardio-respiratori. Astfel capacitatea vitala este cuprinsa intre 3200-4000 cm3. Volumul sistonic si debitul cardiac, ca si consumul de oxigen, se apropie de cele ale adultului. In acest fel, oxigenarea tesuturilor se imbunatateste gratie echilibrului dintre dimensiunile inimii si vaselor. Capacitatile functionale ale acestora au drept consecinta o mai buna adaptare la efort si asigura premiza pentru cresterea capacitatii de efort a organismului.
Se dezvolta functiile coordonatoare ale sistemului endocrin inregistrandu-se o maturizare a glandelor cu secretie interna si dezvoltarea completa a caracterelor sexuale.
Particularitatile psihice
In aceasta etapa de crestere si dezvoltare se inregistreaza o intensa evolutie a proceselor cognitive, volitive si afective. Se dezvolta gandirea si operativitatea ei; se formeaza rationamentul logic, se dezvolta capacitatea de analiza, sinteza si diferentiere; se cristalizeaza, sub influenta educatiei, conceptia-stiintifica despre lume si viata. Se manifesta puternic spiritul de intiativa, de afirmare. Pe planul motivatiei apar noi interese si inclinatii care se mentin si tind sa se finalizeze.
Datorita dezvoltarii capacitatii sistemului nervos central si al centrilor motorii din scoarta se inregistreaza o imbunatatire simtitoare a capacitatii de coordonare motrica si in consecinta cresterea nivelului indemanarii, mai evident la baieti decat la fete. Acestea permit efectuarea unor miscari cu un grad superior de coordonare si favorizeaza totodata perfectionarea executiei actelor motrice insusite. Singura calitate care diminua este mobilitatea articulara, fenomen mai pregnant la baieti decat la fete. ( Firea, pag 56-60, 1984).
Model general elaborat prin luarea în considerare a elementelor apreciate ca fiind implicate în comportamentul motric (Stupineanu, 1997)
Componentele perioadei latente a reactiei motrice sunt:
– durata receptionarii stimulului (in medie 3-5 ms) consta in perioada de timp necesara depolarizarii membranei celulare a receptorului caruia se adreseaza stimulul. In cazul utilizarii unui stimul vizual, depolarizarea are loc la nivelul conurilor si bastonaselor din retina, declansand o serie de procese fiziologice si biochimice, in virtutea carora purpura vizuala se descompune in elementele sale constitutive si astfel se inlesneste transformarea stimulului vizual in influx nervos, care apoi se va propaga spre centrii nervosi superiori. Intarzierea la nivelul sinapsei retino-optice este de numai 2-3 ms (G.Lehmann, 1960). Transmiterea aferenta spre sistemul nervos central a mesajului, sub forma unei unde de depolarizare a membranei dendritelor si axonilor neuronali are o durata variabila, in functie de distanta parcursa de la receptor pana la nucleul cortical al analizatorului stimulat. Mesajele vizuale, acustice, olfactive si gustative parcurg cei cativa cm in 5-10ms, iar cele cu punct de plecare cutanat sau mioartrokinetic, in functie de locul stimularii, necesita un timp de transmitere aferenta pana la 20-25 ms. Aceste intervale de timp cuprind si timpul consumat la nivelul sinapselor interneuronale, care sunt cu atat mai mari, cu cat stimulul strabate un numar mai mare de astfel de sinapse interneuronale.
– timpul central necesar receptionarii, analizei, sintezei si elaborarii comenzii adecvate stimulului are o durata medie mai mare decat timpul de receptionare si de transmitere aferenta la un loc si este in functie de viteza de desfasurare a unor reactii biochimice complexe de la nivelul neuronilor corticali. La acest nivel exista variatii individuale destul de mari, determinate de concentratia si viteza de desfasurare a actiunii enzimelor implicate in ‘decodificarea” mesajului primit. A. Laufberger (1975) a studiat durata diferitelor componente ale perioadei de latenta a reactiei motrice si a constatat ca timpul aferent central in cazul unui stimul complex are o durata medie de 100 ms, timpul de diferentiere centrala 80-90 ms, iar elaborarea si codificarea comenzii motrice, perioada denumita de el “timp cortical motor”, dureaza in medie 30 ms. Timpul central de receptionare si de prelucrare a mesajului este strans corelat cu starea functionala actuala a scoartei cerebrale.
Transmiterea eferenta a mesajului de raspuns de la centrii corticali motori, situati la nivelul circumvolutiunii frontal-ascendente, se realizeaza prin intermediul axonilor caii piramidale si a motoneuronilor alfa-medulari ( in medie 8-10 ms). Ca si in cazul conducerii aferente, durata transmiterii mesajului de raspuns in sens eferent depinde de grosimea si de invelisul de mielina ale axonilor implicati in transmitere, precum si de distanta care trebuie parcursa pana la efectorul comandant ;
Timpul efector necesar pregatirii si realizarii actului motric comandat are o durata de 25-35 ms. Acest interval de timp este compus din urmatoarele momente neurofiziologice: excitarea placii neuromusculare; generalizarea excitatiei in muschi, prin intermediul asa-numitelor “triade” descrise relativ recent si aparitia raspunsului motor simplu.
Spre deosebire de actul motor standardizat si simplu, un act motor complex, caracteristic deprinderilor motrice specifice diferitelor ramuri si probe sportive, reclama un timp de executie motorie mult mai mare asa cum vom vedea la analiza vitezei de executie.
Este interesant de remarcat ca acelasi G.Lehmann a determinat si timpii partiali ai latentei reactiei motrice simple, in cazul aplicarii unui stimul vizual, gasind urmatoarele valori:
– receptia la nivelul retinei 15 ms
– intarzierea sinaptica la nivelul retino-optic, 2 ms;
– conducerea aferenta prin nervul optic, 1 ms;
– conducerea aferenta in creier, 30 ms;
– timpul de prelucrare central, 95 ms;
– conducerea eferenta pana la punctul terminal al maduvei spinarii, 6 ms;
– conducerea eferenta pe motoneuronul alfa, 8 ms;
– excitarea placii neuromusculare, 2 ms;
– generalizarea excitatiei in muschi si aparitia raspunsului, 30 ms.
Totalul de 189 ms ar corespunde si azi unei valori foarte bune pentru sportivi. Latenta reactiei motrice sau timpul de reactie simplu, ca raspuns la un excitant dinainte stabilit printr-un act motric elementar, este diferit, si depinde de natura excitantului aplicat si de particularitatile individuale ale sistemului nervos al fiecarui individ, determinat genetic. In cazul contractiilor izometrice “timpul de utilizare” practic este egal cu durata totala a contractiei.
Mentinerea tensiunii interne a fibrelor musculare pe toata durata contractiei izometrice constituie elementul functional fundamental de la care pleaca eficienta deosebita a acestui gen de contractie, in comparatie cu metodele clasice, bazate pe activitatea dinamica a fibrelor musculare angrenate in efort. Pe plan local, in timpul contractiilor izometrice in muschi se creeaza o datorie de oxigen considerabila, deoarece tensiunea maxima dezvoltata in timpul contractiei izometrice ingreuneaza circulatia locala a singelui, prin comprimarea vaselor mijlocii si mici, mai ales a capilarelor si venelor. In aceste conditii, aprovizionarea muschilor cu oxigen este deficitare si muschiul lucreaza in conditii de datorie de oxigen accentuata. Dupa datele lui J. Lindhard, in timpul unei contractii izometrice consumul de oxigen, in 48 s, este de aproape 1 l/min.
La nivelul sistemului nervos central, ca urmare a exercitarii unui efort volitiv sustinut, se imbunatateste capacitatea sportivului de a angrena simultan in activitate un numar tot mai mare de celule corticale, obtinand iradierea si persistenta procesului de excitatie corticala, cu efecte periferice corespunzatoare mobilizarii unui numar crescut de unitati motorii in contractie.
De vorba online - Maria Nanu 
Comentarii»
No comments yet — be the first.