jump to navigation

BIOMECANICĂ

BIOMECANICĂ

 

          Datorită faptului ca experimentul s-a desfasurat prin utilizarea echilibrului        biomotric se poate inţelege mai usor care sunt mecanismele menţinerii echilibrului din punct de vedere biomecanic. 

 

DESCRIEREA MECANISMULUI DE MENŢINERE A ECHILIBRULUI STATIC DIN  PUNCT DE VEDERE BIOMECANIC

 

        Pentru păstrarea poziţiei de echilibru static este necesar echilibrul fiecărei părţi în parte, echilibrarea acţiunii forţelor de greutate prin forţele pasive şi active ale aparatului locomotor. Pentru păstrarea poziţiei întregului corp este necesară echilibrarea tuturor forţelor exterioare care acţionează asupra corpului. În echilibrul static situarea părţilor corpului este strict conturată; se caracterizează prin următoarele: capul se ţine drept, gâtul se ţine înclinat înainte, cifoza toracică este puţin micşorată, iar lordoza lombară este mărită comparativ cu poziţia liberă, neîncordată.

               Unghiul de înclinare a bazinului este aproximativ de 65 de grade. Picioarele sunt intinse din articulaţiile şoldurilor şi ale genunchilor, iar vârfurile depărtate în unghi de 60-70 de grade. Centura scapulară este întrucâtva apropiată de coloana vertebrală, braţele sunt întinse şi uşor lipite de trunchi. Axa longitudinală a corpului, dusă de la axele articulaţiilor gleznei până la creştet, este înclinată înainte. Axa capului este verticală, axa gâtului înclinată înainte, axa trunchiului înclinată înapoi, axele coapselor şi gambelor înclinate înainte, însă nu în mod egal, în articulaţia genunchilor formându-se un unghi deschis spre înainte.

        Momentele forţelor de greutate tind să flexeze coloana vertebrală, iar momentele de forţă de tracţiune a muşchilor extensori ai trunchiului se opun flexiunii coloanei.

            Extremităţile libere sunt uşor lipite de trunchi şi de şold cu palmele inăuntru.

Extensorii articulaţiilor coxo-femurale (fesieri mari,muşchii biarticulari ai feţei posterioare a coapsei) au braţul forţei de greutate nu prea mare, dar mai mare totuşi decât braţul forţei de greutate a jumătăţii superioare a corpului, fapt pentru care încordarea lor nu este considerabilă                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Articulaţiile genunchilor tind să provoace o hiperextensiune la care se opun în special ligamentele laterale şi încrucişate ale articulaţiilor genunchilor. În articulaţiile gleznelor momentele forţelor de greutate ale întregului corp sunt destul de mari atât timp cât linia greutăţii trece în apropierea capetelor oaselor metatarsiene. Muşchii flexori ai labei, în special solearul, menţin extensiunea în articulaţia gleznei.

        Pentru păstrarea poziţiei este necesar echilibrul fiecărei părţi a corpului în parte, echilibrarea acţiunii forţelor de greutate prin forţele pasive si active ale aparatului locomotor. Pentru păstrarea poziţiei întregului corp este necesară echilibrarea tuturor forţelor exterioare care acţionează asupra corpului. Poziţia verticală  este o poziţie de stând în picioare în care situarea părţilor corpului este strict conturată.

        Poziţia de echilibru se caracterizează prin următoarele : capul se ţine drept, gâtul puţin înclinat înainte, cifoza toracică este într-o măsură micşorată, iar lordoza lombară mărită comparativ cu poziţia liberă, neîncordată. Unghiul de înclinare a bazinului este aproximativ de 65 de grade, în timp ce într-o poziţie obişnuită el este egal cu 40. Picioarele sunt întinse din articulaţiile şoldurilor şi ale genunchilor, iar vârfurile depărtate într-un unghi de 60-70 de grade.

        Centura scapulară este întrucâtva apropiată de coloana vertebrală, braţele sunt întinse şi uşor lipite de trunchi. Axa longitudinală a corpului, dusă de la axele articulaţiilor gleznei până la creştet, este înclinată înainte. Axa capului este verticală, axa gâtului înclinată înainte, axa trunchiului înclinată înainte, însă nu în mod egal, în articulaţia genunchilor formându-se un unghi deschis spre înainte (Richer).

        De asemenea în momentele forţelor de greutate tind să flexeze coloana vertebrală, iar în momentele forţei de tracţiune a muşchilor extensori ai trunchiului se opun flexiunii coloanei. Extremităţile libere sunt uşor lipite de trunchi şi de şold, cu palmele înăuntru. Extensorii articulaţiilor coxo-femurate (fesierii mari, muşchii biarticulari ai feţei posterioare a coapsei) au braţul forţei de greutate nu prea mare, dar mai mare totuşi decât braţul forţei de greutate a jumătăţii superioare a corpului, fapt pentru care încordarea lor nu este considerabilă. In articulaţiile genunchilor forţele de greutate tind să provoace o hiperextensiune la care se opun în special ligamentele laterale şi încrucişate ale articulaţiilor genunchilor.

        În articulaţiile gleznelor momentele forţelor de greutate ale întregului corp sunt destul de mari atât timp cât linia greutăţii trece în apropierea capetelor oaselor metatarsiene. Muşchii flexori ai labei, şi în special solearul, menţin extensiunea în articulaţia gleznei. I se va explica subiectului care muşchi sunt solicitaţi în proba echilibrului static şi dinamic. Astfel înţelegând mecanismul prin care se face menţinerea echilibrului, sportivul îşi va folosi mai eficient coordonarea propriului corp.

        Psihomotricitatea este o fucţie complexă care integreză şi subsumează manifestările motrice şi psihice ce determină reglarea comportamentului individual, incluzând participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns.

        Simţul echilibrului permite aprecierea poziţiei capului faţă de corp şi a corpului faţă de mediul încojurător.

        Coordonarea constă în achiziţia capacităţii de asociere a mişcărilor în vederea asigurării unor acte motrice eficiente.Controlul acestei activităţi se realizează prin mecanismul de feed-back al centrilor subcorticali.

        Deprinderile motrice constituie activităţi voluntare care joacă un rol deosebit în menţinerea echilibrului dintre organism şi mediu :

                   sunt formate în mod conştient:

                   sunt specifice unei activităţi, nu sunt aptitudini motrice generale şi reprezintă modalităţi de comportament motric învăţat, sunt segmente calitative ale învăţării mişcărilor;

                    sunt structuri de mişcare coordonate, constând în integrarea în sistem motric a unităţilor mai simple însuşite anterior;

                    au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a elementelor informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor;

                    se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie, care permite corectarea pe moment a unor inexactităţii ce pot apărea;

                    ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezintă de cele mai multe ori sub formă de structuri individuale determinate de însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare;

formarea deprinderilor motrice este condiţionată de numeroşi factori: aptitudinii motrice, motivaţie, nivelul pedagogic al instruirii, cantitatea şi eşalonarea exersărilor, aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.

        În esenţă, echilibrul este definit aici ca o interacţiune armonioasă şi contextuală potrivită a stabilităţii şi mobilităţii corpului ţinând seama de suport (BoS). Probabil mai puţini performeri abili şi performanţe de succes mai puţine sunt caracterizate (în multe cazuri) printr-un control mai puţin armonios şi mai puţin potrivit al stabilităţii şi mobilităţii. Pentru o mai bună înţelegere a acestuia, putem investiga cum persoane care se mişcă cu abilităţi diferite în diverse sporturi rezolvă dilema echilibrului.

        O mai bună înţelegere a naturii recuperării senzorio-motorii de la scurtele alergări ne vor ajuta să determinăm mecanismele adaptării controlului echilibrului. Folosul centrifugării stimulilor de după alergare ne vor permite să înţelegem mai bine ce stimuli senzoriali pot întârzia sau întoarce procesul de readaptare, şi astfel să ştim care activităţi mai pot contribui la decompensare în timpul recuperării din patologia vestibulară.

 

        Autorul schemei din figura 32 este citat de P. Prevost  ceea ce a confirmat observaţiile ulterioare  asupra coordonării motrice.

        În general, anticiparea este considerată ca un factor crucial în dobândirea abilităţilor motrice. Ea implică în general prezenţa unui control proactiv. S-a demonstrat la adulţi (Bouisset şi Zattara, 1981; Laurent, 1982; Jeannerod, 1983, 1986; Massion, 1984, Grasso şi col., 1996) ca şi la copii (Breniere şi col. 1989, Lepers şi Breniere, 1995; Roucoux şi col. 1983; Shea şi Aslin, 1990; von Hosten, 1980), existenţa unor mecanisme anticipative ce fac predicţii asupra evenimentelor senzorio-motorii viitoare în timpul diverselor activităţi.

        În navigaţie, controlul proactiv este extrem de important în timpul primilor cinci ani de mers independent (probabil pentru a preveni întârzierile biomecanice); ceea ce este în acord cu modelul ontogenetic al organizării echilibrului dinamic postural (Assaiante şi Amblard, 1995) care propune o alternanţă între două modalităţi: una ascendentă („în bloc”) şi alta descendentă (articulată). Aceeaşi alternanţă pare să existe pentru pentru controlul dinamic al locomoţiei orientate către un scop. Se pare că mişcările anticipative de orientare a capului în timpul locomoţiei sunt prezente într-un stadiu foarte precoce al dezvoltării mersului. Dar este important să se disocieze două tipuri de mecanisme anticipative către obiectiv: 1. mişcările pregătitoare de orientare a capului (a privirii) către obiectiv înainte de locomoţie, 2) schimbările predictive şi integrative ale orientării capului care au loc în timpul traiectoriei locomotorii. Acestea din urmă necesită dezvoltarea unui adevărat control proactiv dinamic (obiect al acestui studiu). S-a descoperit că primul tip este matur mai devreme decât al doilea în iniţierea mersului la copii. Datele noastre par să arate că acest control proactiv nu este încă definitiv dobândit, nici suficient de stabilizat pentru a se manifesta sistematic. În mod similar, emergenţa precoce şi stabilizarea tardivă a răspunsului tipic al adultului au fost recent demonstrate în dezvoltarea iniţierii mersului şi ajustări posturale . Efectul important al condiţiilor de reprezentare ce poate să meargă până la refuzul de a îndeplini o sarcină la copiii mici ar putea fi explicat printr-o mare dificultate pentru copii în a-şi considera mişcarea într-un referenţial alocentric. Un asemenea comportament ar putea să vizeze numărul de grade de libertate ce trebuie controlate în timpul mişcării.

        În concluzie, rezultatele noastre arată că componenta lentă VO2 depinde de tipul exerciţiului, dar nu de frecvenţa paşilor şi pedalărilor. Componenta lentă VO2 a fost mai mare pentru ciclism decât pentru alergare, ceea ce a confirmat observaţiile anterioare (Billat şi col., 1997, pag 32-35, anul 2001).

 

 

PRELUCRAREA NEURONALA A INFORMATIEI

 

        Prelucrarea neuronala a datelor reprezinta, in fapt, elaborarea studierea unor retele cu noduri adaptabile, care, prin parcurgerea unui proces de invatare exemple, inmagazineaza  cunoastere prin experienta, disponibila prin utilizare, scopul in care a fost creata reteaua. Termenul de adaptabil utilizat pentru nodulul retelei reprezinta proprietatea nodului de a reactiona corect, chiar daca stimulul nu este exact acelasi cu cel invatat.

        Aceasta reprezentare a nodului adaptiv face evidenta, asocierea cu neuronul nodul adaptiv al creierului. Creierul uman are, in medie, 10 neuroni, organizand structuri complexe.

        Neuronul  este alcatuit dintr-un corp celular numit perikarion, corp care contine nucleul si din prelungiri protoplasmatice de tipuri : axon si dentrite.

        Dentritele reprezinta intrarile in euroni, in timp ce axonul este calea de iesire.

        S-a observat o activitate electica sub forma unor impulsuri scurte si rapide in axoni atunci cand neuronul “emite”. Neuronii sunt interconectati prin capetele dentritelor, adica prin sinapse, un neuron putand primi intre 5000 si 15000 de semnale de intrare de la axonii altor neuroni. Sinapsele pot fi exitatoare, daca ele ajuta neuronul sa emita, sau inhibitoare daca, prin actiunea lor, il descurajeaza sa mai emita.

        Modelul informational al neuronului a fost propus pentru prima data de neurofiziologul Warren Mc Culloch si logicianul Walter Pitts, in 1943 si modelul lor sta si astazi la baza prelucrarii neuronale a informatiei. ( Boboc , pag 25-27, 2003).

        In discursul sau, tinut la 12 decembrie 1923, A.V.I. Lill preciza ca in investigarea mecanismului implicat in activitatea muschiului stri trebuie tinute doua aspecte:

       a) acest mecanism exista in mod separat inauntrul fiecarei fibre individuale ;

     b)aceasta fibra este, in principiu masina izotermica, adica lucreaza la o temperatura constanta.El afirma cu certitudine ca muschiul este, in ultima instanta, un motor chimic daca cercetarea fenomenelor chimice este un proces lent.Ca urmare,studiul instantaneu si simultan al fenomenelor ce se petrec inauntrul fibrelor musculare este posibil doua moduri:mecanic si termic. ( Hillerin anul 2003, pag 21-23) .

        Ritmicitatea permite, în esenţă, expresia în timp real a intenţionalităţii sub forma modalităţilor sinergiei locomotorii.  Această modulare este momentul articulării proceselor cognitive cu cele  senzorio-motorii pentru a produce “mişcare inteligentă”. Senzaţiile proprioceptive care sunt activate în mişcare şi respiraţie sunt somato-estezice, ortostatice şi de echilibru.

        Rolul lor este de informare a scoarţei despre postura corpului şi despre modificarea ei. Stimulii sunt semnale venite de la tendoane, articulaţii, muşchii receptori, corpusculii Pacini şi Ruffini, organele tendinoase Golgi, fusurile neuromusculare, terminaţiile nervoase libere aflate în muşchi, tendoanele, ligamentele, suprafeţele articulate.  Dimensiunile experienţei senzoriale creează simţământul schemei corporale şi asigură informaţia de organizare şi feedback-ul fără de care activitatea  motorie voluntară ar fi imposibilă.

        Rolul lor este de menţinere a echilibrului vertical, redresarea echilibrului în condiţii de alunecări, căderi. Stimulii sunt semnale venite din corp în legătură cu poziţia lui, cu devierea acesteia. Receptorii sunt aparatul vestibular, canalele semicirculare, organele otolitice – sacula şi utricula. Proiecţia  corticală se face în lobul temporal.

        Dimensiunile experienţei senzoriale arată gradul de intensificare (datorită schimbării poziţiei şi centrului de masă). Suprasolicitarea se asociază cu depresie, slăbiciune, senzaţii de vomă. Se poate diminua suprasolicitarea prin antrenamentul sensibilităţii vestibulare, prin controlul respiraţiei, aceasta presupune pe de o parte ca oxigenul necesar pentru a satisface nevoile de moment să poată fi furnizat direct.

 

    Paradigma informaţională

        Sistemul psihic, văzut ca un sistem informaţional, se află în relaţie de schimb de informaţie cu mediul, putând prelucra şi produce informaţie. Din acest punct de vedere, trebuie să subliniem că informaţia, calitativ, nu este conservativă. Caracterul eminamente neconservativ al informaţiei autorizează crearea de informaţie cantitativ mai mare decât informaţia iniţială şi /sau calitativ superioară dar, în acelaşi timp autorizează pierderea s-au degradarea informaţiei iniţiale. De exemplu, achiziţionarea şi prelucrarea logică a unor informaţii permite elaborarea unor concluzii, a unei noi informaţii cu valoare de întrebuinţare, fără ca informaţiile de intrare să se fi consumat, perimat sau să-şi fi pierdut utilitatea.

1.Adecvarea funcţională a sistemului este un atribut care depinde de un standard de apreciere care este exterior sistemului. Sistemul psihic în descriere  informaţională funcţionează întotdeauna după regulile interne ale transmiterii, prelucrării şi generării informaţiei, reguli concretizate în morfismul funcţiilor sale sistemice. Din acest punct de vedere, sistemul funcţionează întotdeauna „corect” independent de judecata de valoare ataşată din exterior acestei funcţionări. Atribuirea valorizării funcţionării sistemului psihic ca „normal”, „alienat”, „patologic”, etc., depinde de standarde exterioare sistemului, stabilite pe criterii statistice, sociale, morale, etc.

        De fapt, singura relaţie a fiinţei cu mediul este prin intermediul informaţiei; aceasta este recepţionată prin canalele fiziologice asociate organelor de simţ, este procesată şi asimilată prin percepţie, în înţelesul consacrat în psihologie al termenului. De asemenea, fiinţa umană reacţionează semnalizând neîncetat mediului prin limbaj simbolic, gest şi acţiune.

        Dacă semnalele achiziţionate din mediul sunt lesne asimilate cu informaţia, ca şi reacţia fiinţei prin limbaj sau gest, acţiunea fizică, concretă, asupra mediului este mai puţin evident a fi informaţie. Totuşi, trebuie să remarcăm că, orice acţiune a fiinţei asupra mediului din care face parte prezintă caracteristicile unei injecţii de informaţie, în sensul cel mai general al termenului, în mediu. Acţiunea formatoare, transformatoare, în general purtătoare de consecinţe, a fiinţei asupra mediului modifică conţinutul informaţional al mediului prin faptul că modifică organizarea acestuia: gradul şi tipul de organizare, relaţiile funcţionale sau disfuncţionale create în mediu, sinergia creată sau distrusă sunt măsuri ale cantităţii de informaţie pe care mediul, sistemul complementar fiinţei, non-Sinele, o poartă.

        Sistemele şi subsistemele se află în relaţie ierarhizată, relativă astfel încât un sistem se consideră a fi constituit din subsisteme, care, la rândul lor au rang de sistem pentru subsistemele din care sunt constituite.   Model sistemic presupune posibilitatea izolării metodologice a unei porţiuni din realitate şi descrierea funcţionării acesteia prin proprietăţile care-i definesc individualitatea şi pe baza relaţiei pe care o are cu sistemul de ordin superior. Cu alte cuvinte, pentru descrierea funcţionării  unui sistem este suficient să cunoaştem ce primeşte (semnale de intrare), de la sistemul ierarhic superior (mediul în care evoluează), ce furnizează (semnale de ieşire) sistemului ierarhic superior şi care este regula de prelucrare (funcţia de transfer) a semnalelor de ieşire pentru a se elabora semnale de intrare.  Prin semnale dorim să se înţeleagă schimburile, evident bidirecţionate, purtătoare inseparabile de energie (substanţă) şi informaţie.

        Informaţia este, pur şi simplu, o noţiune fundamentală care poate fi explicată descriptiv ca acel ceva care aduce operaţionalitate, care „face” funcţionarea unui sistem , care a fost şi este, cel mai bine aproximată de noţiunea de „sinergie”. Funcţionalitatea sistemului este dată de matricea părţilor lui componente, materiale, plus un ingredient , matricea informaţională, care dă setul de reguli de funcţionare. Pe de altă parte, „cantitatea de informaţie” este o mărime care măsoară cantitativ această capacitate purtătoare de funcţionalitate şi operaţionalitate.

        În practica cotidiană se observă cu uşurinţă o anumită proprietate a informatiei: împrăştierea unei  informaţii către un receptor nu modifică cantitatea de informaţie pe care o posedă emiţătorul.

        Informaţia conţinută într-un sistem poate creşte pe baza informaţiei căpătate de un alt sistem. Acest lucru are drept consecinţă creşterea cantităţii nete de informaţie conţinută în sistemul de rag superior, pentru care cele două sisteme, care a făcut transfer de informaţie, sunt subsisteme.

        Mai mult, pe baza informaţie conţinute într-un sistem se poate creşte cantitatea de informaţie a sistemului prin activităţi de tip inferenţe logice, deducţii, etc. Sau, ca să ne apropiem de sistemele informaţionale mai puţin convenţionale, ca cel pe care îl avem în  atenţie, în lucrarea de faţă – Sinele – prin creativitate, intuiţie etc. Şi nu mai atât: informaţia se poate pierde, deteriora uita etc., fără ca ea să fie transferată în altă parte.

        În orice canal de comunicaţie cât de grandios sau cât de minuscul este: emiţător de semnal, codificator pentru mărimea fizică adecvată canalului material de comunicaţie, de codificator, receptor de semnal.

        Codificatorul şi  respectiv decodificatorul sunt incluse în mecanismul canalului de transmitere a informaţiei făcându-l independent de canalul fizic purtător al informaţiei. Scenariul este acum emiţător de informaţie, canal de transmitere a acestui, receptor de informaţie.

        Canalul de transmitere  a informaţiei are, pentru simplificare, în contextul interesant pentru noi aici, 3 proprietăţi definitorii: permeabilitatea (P), factorul de izolare(imunitate) faţă de informaţii interferente (B) şi timpul de răspuns ( ∆t).

        Realitatea nestructurală a sistemului informaţional psiho-somatic, şi anume că  acesta este format dintr-o multitudine de canale de transmitere a informaţiei care, interacţionând între ele şi cu mediul, creează o funcţionare de ansamblu. (Vlad Văleanu, pag 23-35, 2001). 

 

        Reprezentantele interne ale miscarii  

 

        Schema (urmatoare) permite sa se “localizeze” in mod logic fiecare concept de reprezentare. Astfel, conceptul reprezentarii interne a miscarii studiat, de exemplu, de WIEMEYER (1991 c) ce poate fi clasificat ca fiind constientizat primar, codificat simbolic proportional si structurat ierarhic, fiind ulterior actiuni, se refera la actiuni primare ale sportivului aflat in miscare si se desfasoara la nivel semantic. In acest context “localizarea” conceptului are implicatii alt capitol (WIEMWYER 1992 c).

 

TABELUL 34. Aspecte ale ordonarii, si exemple privind clasificarea reprezentarilor interne ale miscarii.

 

Aspectul

Exemple

Continut

Reguli schematice; programe de miscare, cunostinte

Prescriptive, interpretative si de proceduri; actiuni,

Efecte, relatii intre actiune si efect.

Conditii de timp

Anterior, concomitent si ulterior actiunii; produsul,

Procesul

Gradul de constientizare

Connstientizat primar, capacitate de constientizare

Latenta, inconstient; implicit; explicit

Forma de codificare

Analog imaginii; episodica-proportional simbolica;

Chinestezica, imagine spatial-simbolizata prin

limbaj, motorie; calificative specifice modalitatii, concepte care depasesc modalitatea.

Niveluri de prelucrare

Nivelul anatomic, fiziologic, comportamental; nivelul fizic, fonemic, semantic

Structura

Retea asociativa, ierarhice

Gradul de stabilitate

Stabil (static), labil (dinamic)

                                  

                                          Tabel 34

 

        Sistemul nervos şi hormonal lucrează împreună pentru a iniţia şi controla mişcarea şi a furniza indicaţii sistemelor fiziologice variate, permiţându-le să întâmpine dificultăţile din sport şi activitate. Este o mare asemănare între sistemele nervos şi cel endocrin referitor la modul în care integrează şi controlează mişcarea. De asemenea sunt diferenţe importante. Sistemul nervos reacţionează rapid şi efectele lui sunt mai degrabă de scurtă durată şi localizate, pe când sistemul endocrin funcţionează mai încet, iar efectele lui sunt durează mai mult şi sunt mai generale.

        Sistemul nervos este cuprins în sistemul nervos central, care include creierul şi măduva spinării, şi sistemul nervos periferic, care este inclus pe o cale eferentă sau motorie, şi o cale aferentă sau senzorială. Calea eferentă poate mai degrabă să fie divizată în sistemul nervos somatic şi autonom. Neuronul este unitatea de bază funcţională a sistemului nervos şi este alcătuit din soma sau corpul celulei, dendrite care acţionează ca receptori pentru semnalele primite de la neuronii adiacenţi şi un axon care este o extensie a celulei nervoase. Impulsurile nervoase trec din dendrite prin corpul celulei şi de-a lungul axonului la fibrilele terminale ale axonului. De aici, este eliberat un neurotransmiţător care permite impulsului să treacă la neuronii adiacenţi sau la un organ cum este fibra musculară. Impulsurile senzoriale sunt trimise la măduva spinării şi creier de la diferiţii receptori de la periferie, incluzând proprioceptorii precum fusele musculare şi organele tendinoase Golgi; receptorii exteroceptivi pentru atingere, căldură, frig sau durere; receptorii viscerali; şi receptorii senzoriale speciali pentru vedere, auz, gust şi miros.

        Informaţia vine în măduva spinării şi creier de la aceşti receptori senzoriali şi când acţiunea corectivă este cerută, semnalele care iniţiază acţiunea sau mişcarea sunt retransmise la periferie prin neuronii eferenţi sau motori. Cu cât este acţiunea sau mişcarea mai complexă, cu atât mai sus sunt transmise semnalele în măduva spinării sau creier. Când un impuls ajunge la un neuron motor specific, va fi trecut de-a lungul fiecărei fibre musculare inervate de acel neuron motor.  Neuronul motor şi fibrele musculare pe care le inervează sunt considerate ca o unitate motorie. Activitatea neuromusculară este gradată pe baza unui ordin fix de recrutare din multitudinea disponibilă de unităţi motorii. Cu cât este nevoie de mai multă forţă pentru a executa o mişcare, cu atât sunt recrutate mai multe unităţi motorii.( Basis of the Conditioning , Jack H. Wilmore, David L. Costill,Third Edition,,Editat de Wm. C. Brown Publishers, Dubuque, Iowa, pag 49-152, 2003).

 

                     CONDIŢIA FIZICĂ SI PERCEPŢIA

 

        Dezvoltarea capacitatii de perceptie poate duce la cresterea eficientei a numeroase exercitii. Astfel, exercitiile de intindere si tonifiere, de exemplu, sunt eficiente atunci cand sunt executate corect.

        In acest scop este necesar sa ne analizam cu atentie corpul, pentru a putea realiza corect contractia, la nivelul musculaturii pe care dorim sa o solicitam. In afara de aceasta, prin dezvoltarea capacitatii de perceptie pot fi stimulate sau intarite si efectele psihice (de exemplu, senzatia de bine).  (Michael Tiemann ,pag 96, 1991).

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: