jump to navigation

BIOMOTRIE

BIOMOTRIE

 

        Deoarece stiinta actului motric si a miscarii omului este biomotria am denumit acest capitol biomotrie. 

        Termen relativ recent folosit, biomotrie ( bios = viaţă;  motor = care mişcă), atribuit acelei părţi din biologie care studiază mişcarea omului ca fenomen complex de adaptare la mediu. Ca domeniu limitrof de cunoştinţe biomotria foloseşte integrativ datele biomecanicii, anatomiei, fiziologiei, biochimiei, pentru stabilirea raporturilor optime necesare în rezolvarea sarcinilor motrice.

        În educaţie, fizică şi sport, investigaţiile biomotrice aduc date utile în aprecierea stării biologice a populaţiei, pentru selecţia sportivilor şi pentru dirijarea procesului de antrenament.

        Domeniu al biologiei care, biometrie ( bios = viaţă:   metron = măsură )

ţinând cont de două dintre caracteristicile esenţiale ale vieţii – diversitatea şi variabilitatea, tratează valorile biologice rezultate din măsurători, ca fenomene fluctuante în raporturi de probabilitate şi foloseşte pentru determinarea domeniilor de variaţie şi a interdependenţei dintre ele diverse instrumente matematice de analiză.

        Ştiinţa care studiază mişcările omului şi animalelor din punct de vedere al legilor mecanicii, biomecanica se ocupă atât de mişcările active cât şi de poziţiile şi atitudinile fixe ale corpului, biomecanică (bios = viaţă; mehane`= maşină, mecanism) sau ale anumitor  părţi ale sale, condiţionate de funcţiile organelor de reazem sau de mişcare.

        În educaţia fizică, în sport principala sarcină a biomecanicii este să stabilească relaţiile optime mecanice compatibile cu structura corpului omenesc, care să asigure efectuarea mişcărilor specifice cu maximum de randament.

        Metodologie de pregătire sportivă:  Un sistem de acţiune prin care, în cadrul unei discipline sportive, un ansamblu de mijloace, metode, forme de organizare, alese în funcţie de complexitatea efortului şi specificitatea interrelaţiilor dintre factorii antrenamentului, se structurează logic şi legic într-un sistem dinamic de intervenţie asupra sportivului, vizând obţinerea adaptărilor,  bio – psihologie necesare realizării de performanţe în concurs.

        Transmiterea ereditară caracterelor motorii fundamentale este deosebit de greu de explicat, dat fiind că aspectele activităţii motorii nu sunt nici ele net separate. De obicei se iau în consideraţie următoarele caracteristici ale activităţii motorii:

1)      Forţa: capacitatea de a învinge o rezistenţă mare;

2)      Viteza ; capacitatea de mişcare pe o distanţă dată sau într-un unghi dat, într-un interval de timp scurt;

3)      Îndemânarea: capacitatea de activitate coordonată voluntară, precisă şi elastică a corpului, acţiuni motrice adaptate la cele ale adversarului, capacitatea anticipativă motrică, echilibru;

4) Rezistenţa: capacitatea de efectuare îndelungată a unor mişcări submaximale, fără semne de epuizare. Transmiterea ereditară a acestor patru caracteristici ale activităţii motorii menţionate mai sus poate fi considerată pur şi simplu ca o manifestare combinată a unui număr de caractere elementare, fiecare din ele fiind determinat poligenetic. De aceea ea poate fi comparată mai mult cu determinarea genetică a inteligenţei. Transmiterea ereditară a inteligenţei a fost însă studiată mai amănunţit decât aceea a caracterelor motorii. Acestea din urmă depind nu numai de trăsăturile somatice şi fiziologice ale unui individ, dar şi de fondul său psihic: motivaţie, imaginaţia mişcării, rezistenţă şi perseverenţă (tenacitate). Ţinând seama de aceasta , termenul folosit de obicei este „transmitere ereditară a caracterelor psihomotorii

        Din analiza rezultatelor se deduce că ereditatea este, fără îndoială, un factor semnificativ în majoritatea manifestărilor motorii investigate. Pe de altă parte, mediul are, de asemenea, un rol important.

        Acest fapt nu înseamnă nicidecum supraestimarea influenţei eredităţii sau subestimarea influenţei factorilor de mediu, deoarece realizarea predispoziţiilor genotipice ale unui individ este posibilă numai în condiţii de mediu optime.

        Influenţa mai mare sau mai mică a fiecăruia din factorii menţionaţi depinde, în special, de stadiul ontogenezei. Analiza determinării genetice a aptitudinilor motorii la om sugerează concluzia că activitatea motorie generală are cea mai puternică determinare genetică (Kogan şi Antipov, 1974), urmată de forţa şi rapiditatea mişcărilor. Unii parametri ai îndemânării (coordonare, echilibru) şi rezistenţa au o determinare genetică puternică. Rezistenţa la oboseală, întrucât cere un efort maxim şi îndelungat, se poate presupune că are determinarea sa genetică puternică.

( Ifrim, 1986, pag 436-482).

 

 

                                    CALITĂŢI BIOMOTRICE

 

        Talentul cu care sportivii execută anumite exerciţii este variabil.   Talentul este în cea mai parte parte  de natură genetică. Forţa, viteza şi rezistenţa moştenite joacă un rol important în atingerea nivelurilor înalte de performanţă. Ele sunt denumite calităţi dominant motrice sau biomotrice. „Motric” se referă la mişcare; prefixul bio ilustrează importanţa biologică a acestor  calităţi.

        Capacitatea unui individ de a efectua un exerciţiu este cauza, iar mişcarea în sine este efectul. Ceea ce solicită, deci , sportivul este capacitatea de a executa cu succes efectul. Calităţile biomotrice, care constituie fundamentul cauzei, sunt în mare măsură capacităţi genetice sau moştenite. Capacitatea de a executa un exerciţiu, ca fiind o calitate de bază, naturală, şi la rezultatul combinării anumitor calităţi biomotrice. Deşi flexibilitatea nu este o calitate naturală, ci una anatomică a organului locomotor, o vom lua şi pe ea în considerare pentru că este importantă în pregătirea sportivă.

        Calitatea biomotrică se leagă şi depinde de sfera ei cantitativă, în cadrul căreia mărimea nivelurilor de forţă, viteză şi rezistenţă limitează efortul fizic, în condiţii de solicitare calitativă. Fiecărui exerciţiu îi corespunde o calitate dominantă, iar atunci când sportivii măresc încărcătura, exerciţiul este de forţă. Când sportivul măreşte rapiditatea sau frecvenţa într-un exerciţiu, efortul este de viteză. Când sunt mărite distanţa, durata, sau numărul de repetări, sportivul execută un exerciţiu de rezistenţă.

        Dezvoltarea specifică a calităţii biomotrice trebuie să fie metodică. O calitate dominantă dezvoltată afectează direct sau indirect alte calităţi.( Bompa , pag 2-10, 2001).

 

        Poziţia ortostatică, în dezvoltarea sa filogenetică, este o manifestare a unei foarte precise coordonări neuro-musculare.   Menţinerea echilibrului instabil este un proces dinamic, ceea ce înseamnă că la realizarea lui participă atât aparatul locomotor cât şi sistemul nervos. Excitarea muşchilor, precum şi acţiunea forţei gravitaţionale constituie cauza devieri corpului de la poziţia de echilibru. Pe de altă parte, acelaşi sistem nervos, prin intermediul receptorilor corespunzători controlează în mod permanent poziţia corpului şi creează stimuli nervoşi care excită anumite grupe nervoase care restabilesc echilibrul. Întreruperea acestui proces duce la cădere”

 

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: