jump to navigation

BIOCHIMIE

BIOCHIMIE

 

       Prin modificarile implicate in contractie pentru a se executa miscarea am  considerat destul de important sa descriu aceste schimbari la nivelul tesutului muscular din punct de vedere biochimic.

           

MODIFICARI STRUCTURALE IMPLICATE IN CONTRACTIE

        Cercetari efectuate prin difractie cu raze X indica faptul ca in cursul contractiei muschiului nu se observa modificari esentiale ale dimensiunilor, nici la nivelul filamentelor care contin M si nici al filamentelor de A (Elliot si colab., 1965; Huxley si colab., 1965).Aceasta constatare constituie o dovada adusa in sprijinul teoriei mecanismului glisant, conform careia contractia se produce prin alunecarea filamentelor de A de-a lungul filamentelor de M, fara modificarea dimensiunilor acestora.

        Acest mecanism reprezinta in esenta, la nivelul molecular si ultrastructural, manifestarea unui tip de interactiune specific intre Msi A. Unele schimbari in intensitatea de reflexie sesizata pe imaginile de difractie in conditiile muschiului contractat au fost interpretate ca modificari configurationale ale proiectiilor pe filamentele care contin M. De altfel, asemenea modificari de tip configurational au fost descrise in regiunile α-helicale ale moleculei de M, asociate cu activitatea ATP-azica,( Serban M1970; pag 183).

 

           Aspectele fiziologice si biochimice

      

        Din punct de vedere fiziologic si biochimic, rezistenta omului este determinata de mai multi factori, pe care-I prezentam succint in continuare, impartiti in doua grupe:

            posibilitatile functionale ale diferitelor organe, aparate si sisteme ale organismului de a capta si transporta oxigenul la tesuturi, in special la muschii activi;

            capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesara unui lucru muscular intens, timp indelungat, pe calea fosforilarii oxidative, realizata cu ajutorul enzimelor specializate in acest scop, cu repercusiuni majore asupra consumului maxim de oxigen.

        Primul aspect imbraca indeosebi un caracter fiziologic, iar cel de al doilea biochimic, insa ambele oglindesc capacitatea biologica complexa a organismului de a-si mentine potentialul de efort aerob la un nivel cat  mai inalt, in mod constant, un timp cit mai indelungat.

        Captarea si transportarea oxigenului reclama eforturi mai ales de tip functional vegetativ, in timp ce utilizarea oxigenului la nivel tisular si mentinerea homeostazei mediului intern in conditiile existentei unor tendinte acute de perturbare a acesteia sunt mai mult de natura biochimica.Bazele fiziologice ale educarii rezistentei aerobe

        Dupa cum am vazut mai inainte, in cele mai multe eforturi ciclice, rezistenta este indisolubil legata de capacitatea organismului de a capta, transporta si utiliza in timpul efortului o cantitate cat mai mare de oxigen.   Cu alte cuvinte, in toate eforturile ciclice rezistenta este de tip aerob si este exprimata fidel prin capacitatea de efort aeroba a sportivului. Desi la inceputul efortului energogeneza imbraca pentru cateva minute un aspect anaerob si apoi mixt, anaerob-aerob, eforturile cu o durata mai mare de 3 min devin din ce in ce mai aerobe, iar cele cu o durata mai lunga de 6 min sunt aproape exclusiv aerobe.

        Oxigenul este captat din atmosfera prin ventilatia pulmonara si transportat la locul de metabolizare oxidativa de la nivelul mitocondriilor prin circulatia sanguina, fiind intercalate doua sisteme de difuzie: alveolo-capilar si capilaro-tisular.

        Rezistenta aerobica, asa cum a fost definita mai sus, va depinde de capacitatea de captare, de transportarea si utilizarea de catre muschi a oxigenului, nivelul acestor functii fiind oglindit fidel de consumul maxim de oxigen (VO2 max).Dupa A.Holmgren (1967), determinatele consumului maxim de oxigen pot fi impartite in doua grupe: factorii dimensionali si capacitatile functionale ale aparatelor participante la captarea si transportarea oxigenului.            

      

          Factorii dimensionali

        Dimensiunile plamanilor sint reflectate destul de fidel de capacitatea vitala, capacitatea pulmonara totala sau capacitatea reziduala functionala.

        Valorile crescute ale capacitatii vitale si ale celei pulmonare totale nu inseamna inca un consum maxim de oxigen crescut. In schimb, valorile mici ale capacitatilor pulmonare reprezinta o probabilitate crescuta a unui VO2 max scazut. Capacitatea de transport a sistemului de difuzie alveolo-capilara poate fi descrisa prin capacitatea de difuzie a plamanilor pentru monoxidul de carbon.

        Dimensiunile sistemului cardiovascular pot fi descrise prin: volumul sanguin total, cantitatea totala de hemoglobina din sange, dimensiunile patului capilar total si volumul cardiac. Dintre toti acesti factori dimensionali ai sistemului cardiovascular, valoare predictiva cea mai mare pentru consumul maxim de oxigen o are volumul cardiac si apoi hemoglobina totala. Volumul cardiac, determinat radiotelemetric, este de 650-700 ml la adultul sanatos, nesportiv, iar la sportivii care depun sistematic eforturi de rezistenta creste mult, ajungand la 1 100-1 200 ml si chiar la 1 400-1 500 ml, in mod cu totul exceptional.

 

           Capacităţile funcţionale

        Fiecare din comportamentele dimensionale ale sistemului de transport al oxigenului prezinta si o latura functionala, reprezentata prin capacitatea de transport.

        Capacitatea functionala a sistemului ventilator poate fi descrisa prin: ventilatia voluntara maxima ( Vmax) sau prin ventilatia din timpul determinarii VO2 max, prin VEMS (volum expirator maxim pe secunda) sau VEF (volum expirator fortat)

        Ventilatia voluntara maxima, numita si debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maxima, sau expirat pe unitate de timp, de obicei intr-un minut. Frecventele la care se obtin valorile maxime variaza intre 70-100 respiratii pe minut (Hyatt 1965). Aceasta ventilatie se masoara pe o durata de 15-20 s, exprimarea facandu-se prin raportare la minut. Valoarea normala a ventilatiei voluntare maxime la tinerii sanatosi variaza intre 120-150/l min si este in functie de varsta, sex si dimensiunile corporale.

 

Vmax – VE = Rez. Vent. sau procentul

                                    Vmax – Ve

                   Rez.vent. = –––––– . 100

                                           Vmax     

 

        Ventilatia voluntara maxima depinde de puterea musculaturii respiratorii, de elasticitatea plamanilor si permeabilitatea cailor aeriene.

        Volumul expirator maxim pe secunda (VEMS), dupa cum arata si denumirea, este volumul maxim de aer ce poate fi expirat de subiect in prima secunda a unei expiratii fortate, de intensitate maxima.

        Echivalentul ventilator pentru oxigen este reprezentat de numarul de litri de aer ventilat pentru fiecare 100 ml oxigen consumat, calculul facandu-se dupa urmatoarea formula:

                             VE (litri)

                   EV =  ––––– . 100

                              VO2 (ml)

 

        Valorile normale variaza intre 2-2,5 l/100 ml O2.

       Coeficientul de utilizare a oxigenului la nivelul plamanilor este dat    de raportul invers dintre consumul de oxigen pe minut si ventilatia pulmonara:

                  VO2 (litri)

Cu O2 = ––––– . 100

                        VE (litri)

 

        Valorile normale sunt de 40-50 ml de oxigen, pentru 1 litru de aer ventilat in repaus. In efort coeficientul de utilizare a oxigenului variaza astfel: la inceputul efortului se produce o crestere a coeficientului de utilizare, apoi scade treptat, ramanand totusi deasupra valorii de repaus.  Dupa Galetti si colab. (1978) cresterea initiala mai accentuata a coeficientului de utilizare a oxigenului, in timpul unui efort de durata, arata ca adaptarea circulatorie s-a efectuat mai repede decat cea ventilatorie. Antrenamentul de rezistenta duce deci la cresterea coeficientului de utilizare a oxigenului, care devine astfel un indicator valoros al starii de antrenament in probele de rezistenta.

        Capacitatea functionala a sistemului cardiocascular poate fi descrisa prin: debitul cardiac maxim si debitul sistolic care poate fi mentinut in cursul efortului maxim.

        Debitul cardiac maxim realizat de sportivii care depun in ramurile sau probele practicate efort de rezistenta ajunge la 40-45 l/min, realizat pe seama frecventei cardiace crescute, precum si a debitului sistolic marit. In concluzie, factorii care determina cresterea debitului cardiac maxim sunt: rezerva de frecventa cardiaca si rezerva de debit sistolic, care impreuna constituie rezerva cardiaca.

        Debitul sistolic poate creste de la 40-50 ml in repaus, la un atlet bine antrenat pentru efortul de rezistenta, pana la 200-250 ml in effort de rezistenta, la sportivii care realizeaza un consum maxim de oxigen, de peste 6 l/min (Ekblom si colab. 1977). Debitul sistolic poate fi crescut fie prin golire sistolica mai completa, fie prin umplere diastolica marita. (ANDREI DEMETER, 1981, pag 20-138.).

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: