jump to navigation

Atenţia în activitatea sportivă

Atenţia în activitatea sportivă

 

        Activitatea de reflectare a realităţii are un caracter selectiv. Din multitudinea stimulilor care acţionează la un moment dat asupra organismului uman numai unii atrag atenţia, sunt reflectaţi cu deosebită claritate. Caracterul selectiv al reflectării este rezultatul existenţei în scoarţa cerebrală a unei regiuni cu excitabilitate optimă. Regiunea cu excitabilitate optimă se deplasează pe suprafaţa emisferelor cerebrale în funcţie de schimbările survenite. Această deplasare se manifestă subiectiv prin modificarea orientării activităţii de reflectare, prin deplasarea atenţiei.

        Mecanismul prin care se realizează orientarea îl constituie reflexul de orientare. El asigură receptarea optimă a stimulilor. Reflexul de orientare sau mai exact reacţia de orientare constituie o mobilizare complexă şi are o componentă motorie şi una vegetativă.

        Componenta motorie creează condiţii optime de recepţionare a stimulilor (convergenţa globilor oculari, acomodarea cristalinului, reflexul pupilar, reglarea tensiunii timpanului, întoarcerea capului sau a corpului spre sursă etc.). (Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag26)

        Componenta vegetativă se manifestă prin: vasoconstricţie la periferia organismului şi vasodilataţie în regiunea cerebrală, modificări respiratorii, creşterea conductibilităţii electrice a pielii.

        Reacţia de orientare nu epuizează însă fenomenul atenţiei. Cel de-al doilea aspect constă în faptul că, atunci când suntem atenţi la un obiect, celelalte obiecte sunt percepute mai puţin clar sau nu sunt percepute deloc. Acest fenomen se explică prin mecanismul inducţiei negative, care face ca în jurul unui factor optim de excitaţie să apară o stare de inhibiţie.

        În acelaşi timp, pe baza principiului inducţiei pozitive, regiunile corticale inhibate măresc excitabilitatea focarului optim, ceea ce are ca efect reflectarea mai clară a stimulului care l-a provocat.

        Atenţia constă aşadar în orientarea selectivă şi în concentrarea activităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai clară şi mai completă, precum şi creşterea eficienţei activităţii.

        Atenţia nu este un proces aparte, cu un conţinut propriu, ci este un atribut al proceselor psihice. (Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag27)

 

a.         Formele atenţiei

        Atunci când orientarea şi concentrarea se realizează în mod neintenţionat şi fără efort voluntar, când stimulii se impun de la sine, are loc fenomenul de atenţie involuntară.

        Pentru ca atenţia să apară în mod involuntar este necesar ca stimulii să posede anumite însuşiri, şi anume:

            Intensitatea stimulilor. În cazul acţiunii unor stimuli de intensităţi diferite se impun atenţiei (dacă toate celelalte condiţii sunt identice), aceia care au intensitatea cea mai mare. Pe lângă intensitatea stimulilor este important şi contrastul lor faţă de ambianţă;

            Modificarea sau intermitenţa stimulilor. Orice stimul care acţionează un timp îndelungat fără ca în el să intervină vreo modificare, încetează să mai atragă atenţia.  În momentul în care apar însă însuşiri noi, începe să se impună din nou atenţiei. Obiectele în mişcare atrag mai uşor atenţia decât cele statice;

            Caracterul neobişnuit al unui obiect sau fenomen de asemenea provoacă atenţia involuntară.

Apariţia şi menţinerea atenţiei involuntare este determinată însă nu numai de calităţile stimulilor, ci şi de măsura în care ei răspund unor trebuinţe sau interese ale persoanei. ( Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag27)

        În general, atrag atenţia acei stimuli care au o influenţă fie pozitivă fie negativă asupra integrării organismului, cei care au o legătură cu interesele şi preocupările permanente, cu activitatea.

Uneori, apariţia atenţiei, şi mai ales menţinerea ei, nu este posibilă fără un efort de voinţă. În astfel de cazuri intervine atenţia voluntară, care se caracterizează prin existenţa intenţiei de a fi atent şi a efortului voluntar.

        În cazul atenţiei voluntare, orientarea şi concentrarea activităţii de reflectare se realizează cu ajutorul cuvântului care măreşte valoarea semnalizatoare a unor stimuli, actualizând anumite sisteme de legături şi inhibând altele.

        Efortul de orientare şi de concentrare a activităţii de reflectare se poate realiza însă nu numai pe baza unei comenzi din exterior, ci şi prin limbajul interior, când omul îşi propune singur să devină atent fie în mod explicit , fie implicit, pornind de la cunoaşterea importanţei situaţiei respective.

        Atenţia voluntară poate fi:

            concentrată

            distributivă.

        Atenţia involuntară şi voluntară nu sunt strict delimitate şi între ele există grade de trecere. (Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag28).

 

b.         Calităţile atenţiei

 

        Stabilitatea atenţiei constă în menţinerea de durată a orientării şi concentrării asupra aceluiaşi obiect sau asupra aceleiaşi activităţi. Stabilitatea nu constă în încremenirea atenţiei, într-o stare de fascinaţie, ea se manifestă cu anumite fluctuaţii, care însă nu întrerup orientarea de bază a activităţii.

        Datorită fluctuaţiilor atenţiei, în desfăşurarea de durată a unei activităţi pot apărea variaţii sub aspectul eficienţei. Scăderile eficienţei sunt cu atât mai pregnante cu cât activitatea respectivă cere o concentrare mai mare.

        Fluctuaţiile atenţiei apar ca efect al inhibiţiei de protecţie. În măsura în care, aşa cum s-a mai spus, nu modifică orientarea de bază a activităţii, ele reprezintă fenomene adaptative, asigurând momentele de odihnă necesare unei activităţi de durată.

        Stabilitatea atenţiei se realizează mai uşor în cazul acţiunii cu obiecte în mişcare sau în care intervin anumite modificări. ( Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag 28)       

        Volumul atenţiei reprezintă cantitatea de obiecte sau fenomene care pot fi cuprinse, simultan, în câmpul reflectării clare. Stabilitatea volumului atenţiei se realizează numai atunci când se exclude posibilitatea deplasării atenţiei de la un obiect la altul.

        Această calitate este deosebit de importantă în domeniile de activitate care necesită observarea instantanee a unui număr cât mai mare de elemente.

        Flexibilitatea atenţiei constă în capacitatea de a deplasa atenţia de la un obiect la altul în intervale scurte de timp.

        Ea este influenţată de particularităţile activităţilor în cadrul cărora se manifestă. Astfel, deplasarea atenţiei se realizează mai greu atunci când activitatea anterioară nu s-a încheiat, atunci când activitatea nouă este mai puţin interesantă şi mult diferită de cea efectuată anterior. Flexibilitatea nu trebuie confundată cu schimbările involuntare care constituie fenomene de distragere a atenţiei.

        Distribuţia atenţiei se caracterizează prin numărul de activităţi pe care un om le poate îndeplini simultan, fără ca una să interfereze prea mult pe celelalte. Simultaneitatea se realizează fie prin alternarea rapidă a atenţiei de la o activitate la alta, fie prin includerea acţiunilor într-o singură activitate coordonată, fie prin faptul că una din activităţi este automatizată şi nu are controlul atenţiei.( Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag29).

 

c.         Distragerea atenţiei

 

        Orice stimul care are o anumită intensitate poate produce prin mecanismul inhibiţiei externe distragerea atenţiei de la activitatea în care persoana este angajată.

        Prezenţa agenţilor de distragere nu duce în mod obligatoriu la scăderea eficienţei activităţii. Printr-un efort voluntar de concentrare a atenţiei o persoană poate lucra într-o ambianţă zgomotoasă fără a avea loc o înrăutăţire a eficienţei activităţii (atât cantitativă, cât şi calitativă). În astfel de condiţii însă efortul depus şi consumul de energie sunt mai mari, fapt care se traduce, printre altele, într-un consum mai mare de oxigen şi o tensiune musculară crescută.

        Există însă şi cazuri când prezenţa unor stimuli lăturalnici nu numai că nu scade eficienţa atenţiei, ci din contră, o ridică. Acest fenomen îşi găseşte explicarea în principiul dominantei, conform căruia focarul de excitaţie mai puternic atrage spre sine excitaţia din focarele mai slabe, întărindu-se pe seama acestora.

        Pentru ca agenţii lăturalnici să favorizeze concentrarea atenţiei este necesar ca ei să nu aibă o intensitate prea mare. De asemenea, este necesar va agenţii lăturalnici să nu aibă semnificaţie pozitivă sau negativă pentru persoana respectivă, ceea ce ar duce la apariţia reflexului de orientare faţă de ei. (Gh. Iosif , M. Moldovan – Scholz, pag29).

        Sunt multe situaţii „limită” pe care le trăim şi în care atenţia este blocată, moment în care nu mai percepem, nu mai putem gândi clar, fiind complet derutaţi. Ruperea aceasta de realitate, în ciuda dorinţei şi intenţiei de a opera eficient, este una dintre aşa-numitele „stări alterate ale conştiinţei”.

        Într-o situaţie competiţională, orientaţi spre adversar, atenţia este pândă, aşteptare, pregătindu-ne să percepem acţiuni sau mişcări „cheie”, importante pentru continuarea luptei. Pânda, aşteptarea, anticiparea sunt orientări nu numai ale atenţiei perceptive, ci şi ale atenţiei acţionale, ca atitudine preparatorie – motorie, ca anticipare a acţiunii. (Mihai Epuran, Irina Holdevici, Florentina Toniţă, pag330).

 

                                                           Tipurile de atenţie                  

 

        Am amintit în treacăt de faptul că orientarea, concentrarea şi menţinerea, deplasarea sau reorientarea atenţiei pot fi realizate în mod intenţionat, urmărind un scop anumit (atenţie voluntară), uneori chiar cu efect de reglare.

        Pe de altă parte am văzut că distragerea atenţiei se produce fără să vrem, în care caz vorbim de atenţie involuntară ca reacţie de trezire / alarmă. Mai există şi atenţia postvoluntară, ca urmare a menţinerii ei prin autoreglaj conştient.

        Întrucât stimulii pe care îi selectează atenţia sunt diferiţi, s-au stabilit tipuri de atenţie senzorială, aceasta fiind divizată după registrul senzorial-perceptiv-motric (vizuală, auditivă, proprioceptivă, motorie) şi atenţie mentală (mersul ideilor în legătură cu o problemă, intenţii tactice, variante de acţiune etc.). În diferite activităţi sportivul este obligat să comute atenţia de la un registru senzorial la altul, sau de la acesta la registrul mental.

        Două dimensiuni ale atenţiei. Robert Nideffer (1980) a propus un model bidimensional al atenţiei: extensia şi direcţia. Din punctul de vedere al extensiei atenţia se poate desfăşura între largă şi îngustă, iar din punctul de vedere al direcţiei în internă şi externă. Cele două dimensiuni se combină şi vom avea atenţie larg-externă, atenţie larg-internă, atenţie îngust-externă şi atenţie îngust-internă. Este de înţeles că lărgimea / îngustimea se referă şi la volumul atenţiei, la numărul de stimuli pe care-i poate cuprinde sportivul într-o anumită secvenţă (niciodată simultan), iar dimensiunea extern / intern la tipul de stimuli externi (percepuţi vizual, auditiv, olfactiv) şi interni (gânduri, sentimente sau stimuli kinestezici, proprioceptivi, de echilibru. (Mihai Epuran, Irina Holdevici, Florentina Toniţă, pag331).

 

        Factorii perturbatori

 

A.          Situaţionali. În activitatea sportivă sunt multe situaţii critice, unele dintre ele neprevăzute. Ele pot provoca dezorganizarea cursului conştiinţei şi, consecutiv, a comportamentului. Incapacitatea de concentrare şi de percepere a ceea ce este relevant în câmpul tactic, conturbarea „melodiei cinetice” a tehnicii, stare anxioasă generală însoţită de disconfort şi de teama eşecului iminent, precum şi „blocajul” total sunt efectele „neprevăzutului”, „insolitului”.

B.         Sociali. Se cunoaşte faptul că presiunea socială (cerinţele antrenorului, coechipierilor, conducerii, publicului, familiei) poate acţiona asupra sportivului prin intermediul stărilor / variabilelor psihice interne, cum sunt simţul răspunderii, teama de oprobriu şi de insucces, teama de a pierde poziţia sau locul în echipă etc. Situaţiile acestea sunt ameninţătoare pentru imaginea de sine a sportivului.

C.         Caracteristicile stimulilor. Stimulii puternici, neaşteptaţi sau provocaţi intenţionat, cum sunt zgomotele, fluierăturile, tropotele, sunetele de tobe şi trompete sau fulgerele electronice, provoacă reflexul de „ce este nou?” şi deconcentrarea.

D.         Situaţii ameninţătoare fizic. Le aflăm în toate sporturile în care există un grad de risc. Aflat în faţa startului sau adversarului, sportivul îşi va pierde controlul şi va lăsa libere mecanismele de apărare a „eului”. Blocajele atenţiei şi obnubilarea gândirii sunt frecvente. Reacţia de „luptă sau fugi” va fi dezordonată: lupta va fi combativitate necontrolată, cu uitarea planului tactic, iar fuga (uneori la propriu – fuga în ring, iar alteori la figurat) va fi evitare, teama de iniţiativă. Înţelegem din aceste exemple elementare cât de mult sunt interconectate stările şi procesele psihice.

        Entropia de luptă. Lupta sportivă constă şi în aceea că fiecare dintre adversari caută în permanenţă să păcălească „vigilenţa” celuilalt. Am numit emiterea de informaţii eronate „entropie de luptă”, adică informaţie care dezorganizează sistemul. Cele mai frecvente sunt fentele, mişcările înşelătoare, dar mai sunt şi unele gesturi, semnale verbale, coduri sau atitudini care dau impresia unei anumite stări sau direcţii de acţionare şi care induc idei şi păreri greşite.

(Mihai Epuran, Irina Holdevici, Florentina Toniţă, pag331/332).

        Concentrarea este, poate, dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând gradul de activare selectivă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice. Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi subiect, în momente diferite de timp, în funcţie de caracteristicile şi conţinutul sarcinilor, cât şi de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă-oboseală etc).

        Continutul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în patologie – fixitatea, care se întâlneşte în schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul frontal şi în oligofrenie. În stare normală se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt. (Mihai Golu, pag 232)

        Cel mai plauzibil este un răspuns relativ: unele activităţi nu pot fi îndeplinite simultan, altele pot fi îndeplinite numai dacă: a) doar una este principală, iar cealaltă secundară şi subordonată; b) una solicită mobilizare şi concentrare voluntară, iar  cealaltă este automatizată; c) ambele acţiuni sunt verigi sau componente ale unei activităţi unitare supraordonate.

        Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi distributivitatea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul profesiei. Există profesii cum sunt cele executiv-motorii, de pilotare a autovehiculelor, de conducere, pedagogică etc. care solicită din plin distributivitatea sau cel puţin comutarea rapidă între mai multe acţiuni sau verigi diferite.

        În plan neurofiziologic bazal, distributivitatea este favorizată de mobilitatea şi echilibrul proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi dezechilibru.

        Aşa cum arătat, atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex, eterogen, care se manifestă în trei forme principale: atenţia involuntară, atenţia voluntară şi atenţia postvoluntară. Aici, vom analiza, mai pe larg şi distinct, fiecare dintre aceste forme.( Mihai Golu, pag 235).

 

       Testele de atentie

 

        Astfel, dupa modul in care atentia se manifesta in diferite tipuri de activitati se testeaza:

1)   concentrarea atentiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea in conditiile cele mai favorabile si in forma sa cea mai intensă;

2)        capacitatea de rezistenta la distragerea prin perturbatii;

3)        distributivitatea atentiei, respective mentinerea unui camp psihic liber pentru ca un eveniment sa atinga cea mai mare eficacitate. De exemplu, situatiile cand fie in stare de pasivitate totala, fie in timpul executarii unei activitati mai putin intense, ne indreptam atentia spre ceva care apare.

        Tipul de atentie este puternic legat de personalitate. Ceea ce testam prin testele de atentie nu este atentia ca atare, ci tipuri de sarcini in care subiectul trebuie sa fie atent pentru a reusi sa le rezolve. Pentru ca rezultatul sa nu fie mijlocit de alte aptitudini specifice si pentru a masura cel mai pur posibil concentrarea de energie si rezistenta la distragere, testele de atentie se construiesc pe sarcini simple, cele mai simple: testele de baraj. In astfel de sarcini se urmareste viteza de lucru si exactitatea.                 Viteza: cate sarcini a parcurs in unitatea de timp standard. Exactitatea: raportul dintre sarcinile corecte este, de regula, mult mai constant. Numarul de omisiuni si erori variaza in limite destul de mari daca repetam testul de mai multe ori. Metoda de lucru-lenta sau rapida-este fluctuanta, dar, datorita faptului ca exactitatea nu poate creste cu viteza, creste numarul de erori. In concluzie: un numar de erori mare semnifica o viteza prea mare raport cu atentia disponibila si nu o aptitudine slaba.

         Este important sa se determine daca individul are tendinta sa-si depaseasca viteza optima sau daca, invers, este prea prudent sau daca lucreaza conform aptitudinii sale.

In practica, in testele de baraj, de exemplu, individul trebuie adus la acea viteza care ii corespunde capacitatii de concentrare, examinatorul controland la plecare exactitatea si incitandu-l la o munca rapida si precisa.

        Corelarea intre diferite teste de atentie este foarte slaba -0,30- si o schimbare a semnelor si tehnicii testului influenteaza rezultatele.  Concluziile examinarii atentiei vor trebui utilizate la fel ca in testarea memoriei, in sensul ca nu este posibil sa tragi concluzii generale plecand de la concluziile unui singur test.

        Se cere prudenta in generalizarea rezultatelor – ele sunt valabile pentru tipul de activitate similar activitatii de test. De exemplu, pentru testele de atentie tip baraj, valabilitatea este pentru munca intelectuala simpla si monotona. Se cere, totodata, verificarea empirica daca exista o relatie intre situatia practica si performanta la test   .( Mihaela Minulescu, pag. 226, 227).

        Fenomenele fiziologice care intovarasesc atentia se afla unele departate mult de pragul constiintei. Centrii de oprire, care raspund de eliminarea miscarilor inutile; centrii circulatiei sangelui si ai respiratiei; centrii secretiilor interne, care joaca un rol asa de important in schimbarile intracerebrale, toti acesti centri aveau activitatea lor sistematizata in viata animala, cu mult inaintea adaptarii corpului la functia obiectivarii; ei n-au trebuit sa-si schimbe activitatea pentru a inlesni adaptarea organismului la atentie, ci au fost de la inceput formati in vederea indeplinarii acestei functii. Fenomenele fiziologice nu intovarasesc, ci anticipa atentia.

        Cea mai hotarata vointa nu are nici o putere asupra ingustimii unei circumvolutiuni cerebrale. ( C.Radulescu-Motru, pag.166)

        Din punct de vedere psihofiziologic, s-au efectuat o serie de cercetari interesante de catre Floru [204], punându-se in evidenta rolul formatiei reticulate in reactia de orientare, in edificare a atentiei.

        Mecanismele nespecifice care se gasesc in inima trunchiului cerebral si apartin sistemelor reticulate isi exercita influenta lor in mai multe directii si anume: caudal, la nivel spinal, regleaza activitatile motorii, in special cele posturale si viscerale; in sens rostral, ele isi exercita actiunea asupra mecanismelor hipotalamice si hipofizare, mecanisme de baza in comportament si in reglarea functiilor vegetative si endocrine; in sens in exclusivitate rostral, trimit impulsuri la sistemele limbice si diencefalice, informatii esentiale in comportamentul si expresia emotionala, affect, precum si in realizarea componentelor vegetative corespunzatoare.

        In fine, substanta reticulata isi exercita o actiune in sens direct cefalic, mai rostral, asupra functiilor corticale care sint active angajate in elaborarea performantelor senzorio-motorii si intelectuale.

        Se poate spune ca informatia reticulată este in legatura cu multe dintre functiile cele mai importante si mai inalte ale sistemului nervos central. Ea actioneaza in inducerea si in mentinerea de veghe, in reflexele de orientare si de focalizare a atentiei, in procesele senzoriale centrale, in habituarea centrala si periferica, in inhibitia externa, in functia de memorizare prin conexiunile sale cu sistemul hipocampic si cortexul temporal si, in fine, prin intermediul conexiunilor sale cu sistemul talamusului medial si al segmentului pontin.

(Mihai I.Botez, Ion Dobrota, Sen Alexandru, pag.308, 309).

 

 

        Modelul lui Triesman al atenuării

 

        Informatia trece totusi prin filtru, dar intr-o forma mai diluata decat informatia spre care ne este orientate atentia. Informatia deosebit de puternica din punct de vedere semantic, cum ar fi propriul nume al subiectului, declanseaza unitatile de stocare care intaresc din nou semnalul, astfel subiectul sa fie constient de el; dar daca prelucrarea stimulului la care subiectul este atent nu ridica dificultati deosebite pentru subiect, celelalte mesaje, din afara campului atentiei, pot beneficia de procesari mai laborioase, chiar pana la nivelul semantic.

        Deci in modelul lui Triesman exista doua filtre, nu unul singur. Primul opereaza pe baza caracteristicilor fizice, asa cum a sugerat Broadbent, dar atenueaza doar informatia nesemnificativa, iar al doilea opereaza pe baza continutului semantic.

In mod cert, are loc o anumita analiza inconstienta a informatiei senzitive primate, chiar daca subiectii nu-si dau seama de ea. Ei sustineau ca informatia este mai intai analizata din punct de vedere al continutului semantic si fizic, iar dupa aceea este filtrată. Aceasta inseamna ca filtrul poate primi si alte informatii cognitive, cum ar fi montajul perceptiv, operand in vederea “ecranarii” informatiei irelevante, pe baza proprietatilor fizice si semantice. Astfel, in locul celor doua filtre diferite, ei au propus doar unul, de nivel inalt.

        Ambele modele de filtre de atentie pot sa explice datele obtinute experimental. Totusi, in1976, Neisser a propus o abordare teoretica total diferita. Neisser sustinea ca, de fapt, nu filtram informatia irelevanta: mai curand, scoatem in evidenta informatia pe care o dorim si o intensificam.

        Neisser considera procesul perceptiv ca fiind cheia intelegerii modului in care opereaza cognitia umana. El credea ca perceptia se realizeaza intr-un ciclu, care se dezvolta si se modifica neintrerupt, in lumina noii informatii percepute. Deductiile sale, bazate pe experimente de tipul celor analizate in aceasta sectiune, l-au condus la idea existentei unui ciclu continuu de operatii, dupa cum urmeaza.

        Pe baza experientei anterioare se elaboreaza schemele anticipative.

        Aceasta ne permit sa precizam si sa anticipam informatia pe care este posibil sa o primim prin interactiunea cu mediul si, astfel, sa ne orientam comportamentul de explorare, adica actiunile concrete. Comportamentul de explorare ne permite sa sondam mediul – sa selectam informatia relevanta si sa facem sa ni se confirme ideile si schemele. Noua informatie pe care o obtinem astfel de la obiectele din mediu serveste la construirea si modificarea schemelor noastre anticipative. Aceasta inseamna ca schemele anticipative sunt elaborate, la randul lor, pe baza informatiei primate.

 

        Modelul lui Neisser asupra cogniţiei

 

        Modelul lui Neisser ne poate da o cale prin care sa intelegem gandirea, perceptia si memoria ca procese active, faptul ca limbajul si gandirea se leaga intre ele, faptul ca interactiunea umana este foarte importanta pentru deprinderea limbajului si modul in care se dezvolta montajele de invatare si cele perceptive. Ca urmare, acest model ne ofera o modalitate de a intelege studiile asupra cognitiei, efectuate in acest secol. (Nicky Hayes, Sue Orrel , pag. 190, 191).

 

        Orientarea atenţiei in spaţiul vizual

 

        Cu toate ca literatura privind acest subiect si implicand subiectii nesportivi este foarte bogata, sunt putine studiile care s-au ocupat de procesele atentiei la sportivi. Este cazul sa amintim totusi unele, foarte recente, care deschid perspective interesante. Bazandu-se pe o metologie apropiata de cea a lui Posner (1980), unii autori dovedesc un efect al orientarii spatiale a atentiei, in legatura cu “lateralitatea” sportivilor de performanta (Azemar 1985; Bisiachi, Ripoll, Stein, Simonet, Azemar 1985, Azemar, Ripoll, Stein, Nougier 1988). Strategiile observate, privind atentia, dovedesc un avantaj al stangacilor, care ar putea sa explice unele succese exceptionale la nivelele cele mai inalte ale activitatii sportive.  Dintr-o perspective diferita, dar cu o paradigma similara, diferiti autori (Castiello, Umilita 1986, 1988 a, 1988 b; Nuogier, Azemar, Stein 1990, Nougier, Ripoll, Stein, 1987, 1989; Nougier, Stein Azemar 1990; Nougier, Stein, Bonnel 1991) ilustreaza efectele orientarii atentiei la subiecti sportive experimentati. Fata de subiecti nesportivi, ei reactioneaza mai iute si prezinta efecte de atentie de mai mica amploare.

        Aceste date sunt interpretate de acesti autori drept rezultatul unei mai mari flexibilitati a proceselor de atentie la sportive si al aplicarii unor strategii originale in materie de gestiune a resurselor atentiei. Pe de alta parte, se pare ca aceste strategii ale atentiei sunt legate de varsta si de nivelul maiestriei subiectilor.

        Pe de alta parte, Nougier (1990) au putut ajunge la ipoteza ca procesele de atentie si de pregatire au o natura similara si ar facilita sau inhiba unele etape din elaborarea informatiei.

        Cererea de atentie si capacitatile limitate de elaborare. In situatii de lucru dublu, anumite lucrari scot in evidenta (Leplat, Sperandio 1967) ca, in ciuda unui ridicat nivel de automatizare, indemanare sportivă, solicita intotdeauna o minima cerere de atentie, fie ca e vorba de fotbal (Vankersschaver 1982, 1984 a, 1984 b, 1885), mars sau alergare (Girouard, Vachon, Perrault 1979), saritura in inaltime (Girouard, Vachon, Perrault, Black 1979) sau de hochei pe gheata (Leavitt 1979).

        Pot fi considerate date surprinzatoare intrucat in general subiectii sunt sportivi de performanta, deci deosebit de experimentati in activitatea lor sportive sau este cazul de indemanari la care se cunoaste nivelul ridicat de automatizare, cum ar fi in cazul marsului si al alergarii.

        In schimb, unele din aceste lucrari arata ca subiectii experimentati sunt mai putin interesati decat subiectii neexperimentati intr-o sarcina secundara (Albernethy 1987, 1988: Albernethy, Russel 1987: Leavit 1979: Vankersschaver 1982, 1984 a, 1984 b ).

        Pe de alta parte, se pare ca exista o stransa legatura intre executia unei miscari si nevoia de atentie. Aceasta legatura ia forma unui “U” asimetric (Girouard 1980). Nevoia de atentie este mai puternica la inceputul miscarii, scade in faza intermediara ca apoi sa creasca din nou la sfarsitul miscarii. La sfarsitul gestului ea pare a fi cu atat mai ridicata cu cat este mai mare precizia ceruta (Posmer, Keele 1969). ( Michael Tiemann, pag. 72, 73).

        Referitor la fenomenele vasomotorii, Ribot, influentat de lucrarile lui Mosso asupra modificarilor vasculare cerebrale in emotii, considera ca in cursul atentiei creierului; ameliorarea circulatiei cerebrale asigura un nivel crescut de activitate a creierului necesar actului atentiei. Nu e lipsit de interes sa amintim aici ca acelasi fapt, constituie pentru Vaschide si Meunier, bazati in plus pe cercetarile fiziologului Francois Frank asupra circulatiei sanguine, un argument pentru a sustine originea centrala a atentiei.

        Modificarile respiratorii care insotesc atentia constau in rarirea ritmului, pana la oprirea respiratiei.

        Contractia muschilor mimicii, in special al frontalului, reprezinta doar o mica parte a aspectului motor al atentiei; la aceasta se adauga imobilitatea corpului, dirijarea aparatelor senzoriale catre sursa de stimuli.

        Este adevarat ca de numeroase ori intalnim referiri la faptul ca miscarile fetei, corpului, membrelor, miscarile respiratorii nu reprezinta efecte sau semen ale atentiei, ci “conditii necesare, elemente constitutive, factori indispensabili ai atentiei, dar rolul actelor motorii consta in intretinerea si in intensificarea atentiei. Acest rol se indeplineste atat prin initierea cerebrala a miscarilor care insotesc perceptia, imaginea sau ideea, cat si prin impulsurile proprioceptive centripete care bombardeaza creierul in cursul miscarilor însele.

        Nu exista perceptie fara miscare, “toate organele noastre de perceptie sunt in acelasi timp sensitive si motorii”. De aici deriva in mod necesar si rolul miscarilor in atentia senzoriala. Atat contractia fazica cat si cea tonica au rol dinamogen; pentru Ribot insa, postura reprezinta o miscare oprita, inhibata.

        De aici se conchide ca “atentie inseamna concentrare si inhibitie a miscarilor.

        Distractia inseamna difuziune a miscarilor”. Subliniind faptul ca atentia voluntara este rezultatul educatiei. Ribot propune ca mijloc al educarii atentiei folosirea mobilurilor naturale si dirijarea lor. Astfel, pentru formarea atentiei voluntare, autorul descrie trei perioade cronologice-prima, in care educatorul se bazeaza pe sentimente simple: teama, tendintele egoiste, atractia fata de recompense, tandretea, simpatia, curiozitatea; in cea de-a doua, atentia artificiala e succitata si intretinuta de amorul propriu, ambitia, interesul practice, datoria etc; in cea de-a treia, atentia se intretine prin deprinderi. Ribot sublinieaza rolul muncii in geneza atentiei voluntare; munca inteleasa ca un mijloc de adaptare la conditiile vietii devine o necesitate, “o adaptare la conditiile unei vieti sociale superioare. Efectul dublu al reactiei de orientare, acela de intrerupere a unei actiuni in curs si de declansare a unei alte “ordini de idei” este evident remarcat de Ribot; totodata, reactia de surpriza nu e atentie, sau mai bine zis nu e inca atentie, adica orientarea si clasificarea procesului de cunoastere nu sint inca organizate. Ribot deoarece este prima teorie stiintifica asupra atentiei pe care o putem raporta nu numai la cunostintele si ideile timpului sau. Astfel, “concentrarea vizuala” consta in miscari ale capului si privirii in directia stimulului, contractia muschilor pupilari, apropierea si coborarea sprincenelor, oprirea respiratiei in faza inspiratoare si inhibitia miscarilor capului capului; “concentrarea auditiva” consta in intoarcerea capului si privirii spre sursa sonora, contractia muschilor frontali; “concentrarea interna”- echivalenta a concentrarii atentiei in cursul urmaririi unor idei, rezolvarii unei probleme-consta, dupa acelasi autor, dintr-un “ansamblu de miscari de aparare cu scopul de a proteja reviviscenta urmelor cerebrale. In afara acestora exista si miscari care traduc limbajul interior. Consideram deci atentia ca procesul psihofiziologic care consta in orientarea selectivă a activitatii de cunoastere.

        De aceea, luând ca criteriu predominarea relativă a unei activitati vom folosi, dupa Pieron, termenii de atentie senzoriala motorie sau intelectuala fara a infera prin aceasta asupra mecanismului.

Munn [336] descrie 3 varietati: involuntara, voluntara si habituala.

        Atentia involuntara este determinată de stimuli pentru care nu suntem pregatiti. Acest tip de atentie fusese denumit de Titchener atentie primara.

        Atentia voluntara se refera la dirijarea intentionala a activitatii perceptive; adeseori aceasta necesita un efort pentru intretinerea sa.    

        Atentia habituala este, dupa Munn, starea de pregatire mai mult sau mai putin permanenta pentru receptia anumitelor stimuli.

 

        Factorii motivaţionali

 

        Factorii interni, individuali, care contribuie la orientarea atentiei pot fi denumiti factori motivationali, incluzand in aceasta sfera fenomene ca: trebuinte, motive, interese, impulsuri, intentii, valente, tendinte.

        Interesul mobilizeaza atentia, dar si atentia poate contribui la marirea interesului, arata Pillsbury.

        O scurtă revizuire a literaturii referitoare la selectarea scopurilor în domeniul industrial şi organizaţional a fost oferită, urmată de o revizuire a literaturii din domeniul sportului. În multe cazuri, literatura privitoare la selectarea scopurilor în sport a produs descoperiri echivoce.  Aceste discrepanţe au fost notate şi au apărut metodologii şi proceduri în număr mare privitoare la utilizarea în sport a selecţiei scopurilor.  Variabile ca de exemplu: complexitatea sarcinii, tipul de setare, dificultatea scopului, spontaneitatea setării scopului şi competiţia au fost discutate ca potenţiali mediatori ai relaţiei dintre performanţă şi selectarea scopurilor.

        Au apărut direcţii de cercetare viitoare, inclusiv nevoia de mai multe studii folosind participanţi în sport de-a lungul unui sezon sportiv, incluzând orientarea scopului şi alte variabile referitoare la diferenţe individuale şi reflectând o conştientizare a diferenţelor în dezvoltare de-a lungul vieţii.

        Cercetătorii au nevoie să obţină răspunsuri la modul în care selectarea scopului operează în sport, în aşa fel încât să putem începe să dezvoltăm programe şi intervenţii care vor maximiza performanţa şi creşterea personală a participanţilor în sport. (Glyn C. Roberts, PhD 1989).

 

         Predispozitia motorie

 

        Din punct de vedere psihofiziologic, atitudinile motorii reprezinta fondul postural, tonic, pe baza caruia se grefeaza miscarile, contractiile fazice. Ea este deci, prin aceasta, organizatorie si selectivă, realizand sub forma sa posturala obiectivabila, o veritabila “stare functionala de pregatire”. Subliniind idea ca atitudinea motorie si autoreglarea pot constitui un adevarat “model” al “operatiilor interne” selective si anticipative, autorul considera ca atitudinea, in sens larg-perceptiv, mental, afectiv si chiar in sensul relatiilor interpersonale – are la baza mecanisme neurofiziologice de tipul celor care stau la baza atitudinii motorii.

 

          Atitudine preperceptivă

 

        O prima categorie se refera la succesiunea stereotipa a stimularilor.   Cea de-a doua categorie se refera la trebuintele individului. In cea de-a treia categorie sunt cuprinse exigentele de ordin social. De la ce nivel incolo activarea “mascheaza” efectele facilitatoare, sau le inhiba chiar, si de unde incepe optimumul tonigen?. Cum poate fi diferentiata facilitarea selectivă pregatitoare de cea consumatoare? In fine, intrebarea cea mai fireasca: atunci cand reactia este simpla, complet automatizata, mai poate fi pusa in evidenta atitudinea pregatitoare?

        Din punct de vedere al atentiei, considerate ca proces cognitiv-conativ, atitudinea pregatitoare include ansamblul ajustarilor senzoriale, motorii si mentale care anticipeaza o situatie probabila. Avand la baza mecanisme reflex conditionate atitudinea pregatitoare poate fi evocată intentional sau prin stimuli contextuali. In cazul corespondentei stimulului actual cu atitudinea pregatitoare aceasta se continua cu atentia efectoare; lipsa de corespondenta provoaca reactia de orientare.

        In cazul în care la distributia in timp a semnelor se adauga si distributia lor in spatiu se elaboreaza atat o expectativă temporala, cit si o expectativă spatiala. Pentru psihologia clasica, expectativa temporala poate fi tratata in termenii: fluctuatiile atentiei, fluctuatiile vigilentei; iar expectativa spatiala, in termenii “atentiei distributive” , “capacitaţii de aprehensiune”.

        Atenţia si performanta sunt foarte strâns legate in cazul activitatilor uniforme prelungite, indiferent daca este vorba de sarcini pasive, sau de sarcini active. Murrell [337] propune termenul de auto-activare pentru a indica activarea corticala produsa voluntar printr-un mecanism cortico-reticulo-cortical. Autorul considera ca scaderea performantelor in sarcini de vigilenta poate fi impiedicata prin auto-activarea voluntara.

        Capacitatea de concentrare a atentiei are un caracter ondulant, iar fluctuatiile ei se repercuteaza asupra performantelor senzorio-motorii. In conditiile supravegherii prelungite a unor aparate, instalatii, tablouri de comanda etc. starea de vigilenta – atentia sustinuta – investigata indeosebi prin intermediul performantelor de detectie, scade progresiv. Factorii de care depinde aceasta scadere apartin calitatii si cantitatii semnelor, conditiilor ambiantei si starii functionale a subiectului.

        Activarea difuza tonica, produsa de factorii motivationali si de anumite particularitati ale semnelor, la care se adauga activarea selectivă, implicate in actul detectiei, pot explica mentinerea  nivelului ridicat al performantelor in cursul sarcinilor de vigilenta.

        Explicarea faptului ca, in cursul concentrarii atentiei, stimuli perturbatori nu reusesc – in anumite conditii – sa distraga atentia, este mai usoara, intrucat fiziologia sistemului nervos dispune de numeroase date care au contribuit la formularea legii inductiei reciproce.

        Dificultatea de a mentine atentia fixată asupra unui obiect izolat se explica prin tendinta naturala a procesului de a urmari variatiile semnificative ale ambiantei. Factorii perturbatori ai ambiantei abat atentia de la o sarcina data, numai in cazul anumitor relatii de intensitate si de semnificatie intre stimuli competitive. Efectul final este determinat de asemenea de particularitatile individuale se de starea functionala cerebrala.

        Atenţia distributivă

 

        Se pot efectua doua sau mai multe activitati in acelasi timp in urmatoarele conditii:

a)        numai una dintre activitati solicita atentia concentrate, iar celelalte au un character mai mult sau mai putin automatizat;

b)         in cazul in care activitatile concurente nu sint automatizate, atentia se comuta rapid de la una la cealalta;

c)         diferitele activitati sint integrate intr-o singura activitate complexa coordonata. Prim urmare, mecanismul efectuarii mai multor activitati “in paralel” se bazeaza pe predominanta, alternanta si unificare.

        Focalizarea atentiei asupra unui obiectiv implica in mod necesar reducerea posibilitatilor aparatelor de receptie si executie de a fi angajate cu aceeasi eficienta in efectuarea altor activitati.

        Compensarea incapacitatii “de a fi atent la doua lucrari deodata” este asigurata de integrarea unor componente automatizate, prin focalizarea atentiei asupra desfasurarii unui ansamblu de activitati cu o finalitate unica, si prin comutarea rapida a atentiei. Se poate presupune ca limitarea in timp a mobilitatii atentiei se datoreste unei perioade refractare psihice, care cuprinde nu numai durata receptiei semnalelor din afara, ci si a celor emise in cursul propriei activitati.

        Reacţia de orientare, caracterizata prin intreruperea activitatii curente si dirijarea aparatelor de receptie catre sursa de stimulare, constituie un raspuns nespecific global al organismului la orice modificare neasteptata a ambiantei. Ea se exprima prin modificari somatice, vegetative si bioelectrice, avand drept consecinta cresterea difuza a excitabilitatii sistemelor aferente.

        Reactia de orientare evolueaza fie catre stingere, cu scaderea tonusului cerebral, fie catre set si atentia efectoare, cu activarea selective a structurilor functionale incluse in reactia pregatitoare si consumatoare.     Directia in care evolueaza reactia de orientare depinde de semnificatia ulterioara a stimulilor care au provocat-o initial.

        Stingerea reactiei de orientare comportamentală, echivalenta cu fenomenul de obisnuire din sistemele senzoriale specifice si nespecifice, reprezinta unul dintre mecanismele elaborate ale neatentiei selective. Mecanismul probabil consta in inhibitia descendenta asupra sistemelor nespecifice.

        Concepţia moderna asupra mecanismelor neurofiziologice ale atentiei a fost initiata de descoperirea in interiorul sistemului nervos a unei regiuni centrale care mijloceste interactiunea sistemelor senzoriale si motorii, a sistemelor de receptie si a celor efectoare – formatiunea reticulată.

        Capabilă sa intensifice sau sa reduca starea de activitate a majoritatii regiunilor cerebrale, dar supusa la randul ei influentelor modificatoare produse de stimuli aferenti sau de variatii chimice, formatiunea reticulată joaca rolul principal in trecerea de la veghe la somn, in intretinerea starii de veghe, in producerea reactiei de orientare, a atentiei difuze, in comutarea si concentrarea atentiei, in mentinerea vigilentei; s-a demonstrat, de asemenea, rolul formatiunii reticulate in emotii si stari de alerta, in invatare si memorare.   

        Înregistrarea evenimentelor bioelectrice din neuronii reticulaţi atesta faptul ca stimularea oricarui receptor sau a oricarei cai aferente evoca potentiale in formatiunea reticulată mezencefalica, ceea ce indica faptul ca formatiunea reticulată reprezinta o zona de convergenta a impulsurilor senzoriale.

        Orice stimulare senzoriala care depaseste pragul excitabilitatii receptorilor are un dublu efect:

1)        declansarea unui proces de excitatie care se propaga de-a lungul caii aferente, respective transmiterea unui mesaj specific catre cortexul cerebral

 2) modificarea starii functionale a intregului cortex, prin intermediul formatiunii reticulate.

        Pentru procesul atentiei, acest fapt are o semnificatie deosebita, deoarece sugereaza un prim mecanism al reliefarii mesajelor senzoriale in cursul reactiei de orientare neconditionate si a atitudinii pregatitoare, generalizate: activarea cerebrala difuza. La baza atentiei selective stau mecanisme mai complexe-bazate pe activarea cerebrala focalizata-din care cunoastem până acum cele referitoare la controlul eferent al receptiei si transmisiei mesajelor senzoriale, elaborarea conexiunilor temporare tonigene si organizarea raporturilor inductive intracerebrale.

        De aceea, in cele ce urmeaza, cu tot dezavantajul prezentarii materialului sub forma analitica, vom fi obligaţi sa ne referim la detaliile experimentale care se refera la rolul si semnificatia conexiunilor temporare tonigene difuze si sistematizate, la factorii care stau la baza orientarii difuze si a selectiei mesajelor senzoriale precum si la geneza atentiei efectoare-senzoriale, motorie sau intelectuale-din reactia de trezire si reactia de orientare.

 

        Mecanismele probabile ale atenţiei selective

 

        Concentrarea atentiei fata de un stimul implica scaderea ei fata de alt stimul; concentrarea asupra unei activitati pune in umbra pe celelalte.

        Selectivitatea neuronala. Denumirea neuroni “ai atentiei” nu reprezinta decat o exprimare psihologica pentru un fenomen fiziologic; faptul insa ca exista unitati neuronale care intra in activitate numai in cazul in care sunt create conditii optime de receptie indica existenta unei rezerve functionale, pe care procesul atentiei o poate mobiliza.

        Existenta unei diferentieri a raspunsurilor unitatilor neuronale fata de stimuli senzoriali si semnificatia sa psihofiziologica a fost demonstrate de Jung [247].

        Al doilea fapt fundamental consta in demonstrarea unei convergente multisenzoriale la nivelul aceleiaşi unitati neuronale [247].

        Faptul ca, la nivelul aceluiasi neuron, isi dau intilnire impulsuri nervoase generate de stimularea unor suprafete receptorii diferite indica existenta unei posibilitati de reglare a atentiei senzoriale selective chiar la nivelul unitatilor corticale, in cursul convergentei simultane a mesajelor plurisenzoriale.

        Atentia selectivă are la baza activarea optima a structurilor functionale neuronale incluse intr-o cognitive data.

        In procesul elaborarii unei activari selective intervin mecanisme, neurofiziologice elementare ca: activarea difuza, generate de orice stimul periferic sau central, elaborarea unor conexiuni temporare tonigene pregatitoare si consumatoare, filtrajul periferic si central al mesajelor semnificative. (Robert Floru, pag. 20-271.)

        Atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen.

        Orientarea conştiinţei într-o direcţie asigură o selecţie a unor impresii, ce apar cu maximă claritate, în raport cu altele care sunt mai şterse.

        Concentrarea, intensificarea impresiei – E. Titchner a demonstrat experimental că diferenţele percepute între stimuli apar mai mici decât atunci când atenţia se fixează la cei puternici.

        Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia sporeşte. Nu e vorba numai de acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporeşte mult şi în cazul urmăririi unei conversaţii.      Ea rezultă din intensificarea procesului conştient.

        Rapiditatea perceperii unui eveniment – când urmăresc atent sosirea unui prieten.

        Modificările motorii şi expresive sunt caracteristici binecunoscute ale concentrării atenţiei.

        Se pot distinge mai multe forme ale atenţiei. P. Guillaumme deosebea, după obiectul ei:

a) atenţia în expectativă;

b) atenţia exterioară ;

c) atenţia interioară.

        Se manifestă atenţia în expectativă când aşteptăm un anumit eveniment sau semnal la care trebuie să reacţionăm prompt. Se vorbeşte în acest caz de vigilenţă, aspect foarte important în industria modernă, când operatorul trebuie să urmărească numeroase tablouri de comandă, cu multiple indicatoare de control al mersului maşinilor.

        Atenţia exterioară e prezentă când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările, acţiunile noastre.

        Atenţia interioară se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.

        Se mai poate efectua o clasificare a atenţiei după proprietăţile intrinseci:

a) Atenţia involuntară care se realizează de la sine, fără efort. Ea este pasivă                   când orientarea este provocată de excitanţi exteriori, de obicei noi ori puternici. I.P. Pavlov p caracteriza ca reflex de orientare.

b) Atenţia voluntară presupune un efort, uneori penibil, de voinţă (ca atunci când trebuie să învăţăm un curs neinteresant).

c) În fine, unii vorbesc şi de atenţie postvoluntară: ne concentrăm asupra unei activităţi care nu ne place, dar în virtutea exerciţiului şi experienţei ea începe să ne atragă şi ajungem să o efectuăm cu plăcere, fără să mai fie nevoie de efort voluntar. E cazul copilului pus să înveţe să cânte la un instrument muzical – plictisit de exerciţiile monotone necesare, dar care, după ce dobândeşte dexteritate, începe să-i placă muzica şi nu mai e necesară intervenţia voinţei.

        Există anumite condiţii, anumiţi factori care favorizează concentrarea atenţiei.

        Mai întâi, putem vorbi de condiţii externe. a) Noutatea obiectelor, fenomenelor, situaţiilor ne atrage cu uşurinţă atenţia; b) Intensitatea stimulilor este un al doilea factor. O lumină, un sunet puternic ne atrag imediat atenţia. De asemenea, obiectele mari, mai degrabă decât cele mici. Culorile vii, mai mult decât cele pale. Dar intensitatea trebuie considerată în mod relativ. În funcţie de contrast, un zgomot moc ne poate atrage atenţia (într-o clasă în care e o linişte deplină, sesizăm şi bâzâitul unei muşte), iar unul mare nu (într-o hală unde se nituiesc cazane, un zgomot, chiar puternic, nu este observat); c) Mişcarea, schimbarea, variaţia atrag atenţia. De aceea, filmul reţine mai uşor atenţia decât simplele fotografii ori planşe.

        Dar există şi factori interni contribuind la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul.

        Unele calităţi, însuşiri ale atenţiei pot să varieze de la o persoană la alta, ele putând fi considerate aptitudini în legătură cu exercitarea unor profesii.

        Mai întâi, e vorba de capacitatea de concentrare, de intensitatea atenţiei. Gradul în care ne adâncim în studiul unei lucrări se poate măsura prin rezistenţa la excitanţi perturbatori, în special la zgomot.

        Stabilitatea atenţiei este iar o caracteristică variabilă, desemnând posibilitatea unei concentrări mai îndelungate sau mai scurte. Stabilitatea depinde de particularităţile individuale ale persoanei şi de natura obiectivelor, activităţilor urmărite. Un obiect cu structură simplă şi nemişcat ne reţine foarte puţin atenţia (1-2 minute). Pe când un altul complex şi în mişcare poate fi observat multă vreme, fără întreruperi.

        Volumul se referă la numărul de elemente care pot fi cuprinse deodată în centrul atenţiei. Americanul G. Miller a stabilit că numărul de unităţi ce pot fi sesizate dintr-o dată este de 7+2. Numărul 7 a fost considerat de el un număr „magic”, fiind prezent mereu în conştiinţa oamenilor (săptămâna are 7 zile; au fost 7 minuni ale lumii etc.).

        Distribuţia este o proprietate a atenţiei mult discutată. Ea constă în capacitatea de a urmări simultan mai multe surse de informaţie, mai multe obiecte ori activităţi. Unii psihologi contestă această posibilitate.

 

   Aspecte patologice ale atenţiei

 

        La limita normalului găsim disipaţii, persoane incapabile de o atenţie mai îndelungată; aici intră copiii mici şi unii adulţi, firi afective şi nestăpânite: nu se pot concentra asupra unor situaţii care nu-i interesează.

        Tot la limita normalului ar putea fi incluşi şi distraţii, persoane adânc preocupate de o problemă (ştiinţifică, filosofică, practică) şi din această cază neatente la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

        Cazuri patologice sunt cele de hipertrofie a atenţiei. Fenomenul apare în ipohondrie, teama de o boală care duce la o continuă concentrare a atenţiei asupra stomacului sau inimii, dând o mare importanţă unor senzaţii cu totul minore, motiv de veşnică preocupare.

        Tipice forme de hipertrofie sunt ideile fixe: unele persoane simt mereu nevoia să numere. Şi anumite emoţii pot deveni obsesive: anxietatea, frica de spaţii deschise ş.a.

        Stări de hipertrofie găsim şi în extaz, stare particulară trăită mai ales de marii mistici. Extazul este o contemplare profundă, cu abolirea sensibilităţii şi suspendarea funcţiilor motrice; o extremă activitate intelectuală, concentrată pe o singură idee.

        Stările patologice, bolile mintale sunt însoţite şi de fenomenul contrar hipertrofiei atenţiei, şi anume de atrofia atenţiei. În accesele de excitaţie ale maniacului, de surescitare extremă, el manifestă o mare agitaţie, o succesiune haotică de vorbe, gesturi, emoţii, lipsind orice stagnare, orice concentrare a conştiinţei.

        Se mai observă o epuizare a atenţiei, o imposibilitate de fixare în cazurile de mare oboseală ori la începutul somnului sau a stării de beţie.

        De asemenea, neputinţa de concentrare o găsim şi în cazuri de infirmitate congenitală: „imbecilii” (intelect care nu depăşeşte pe cel al copiilor de 5-6 ani) şi mai ales „idioţii” (care nu se pot autoservi şi nu pot vorbi) au rare momente când pot fi atenţi.

        În concluzie, din punct de vedere psihologic, a reieşit că atenţia este o formă a vieţii psihice, aplicându-se unor variate conţinuturi şi constând într-o focalizare a conştiinţei, într-o intensificare a ei în jurul unui domeniu limitat. Atenţia e o funcţie de sinteză, adunând toate datele şi resursele disponibile în jurul unui obiect ori fenomen. Este un monoideism relativ facilitat de intervenţia motivaţiei şi a afectelor. Un rol îl au şi cunoştinţele, deprinderile formate anterior. Rezolvarea  problemelor atenţiei voluntare atârnă de progresele înregistrate în studiul voinţei.

        Posibilităţile de concentrare ale atenţiei variază mult de la un individ la altul. Ele sunt o expresie a întregii personalităţi, exprimând aspiraţiile ei îndeosebi. (Cosmovici Andrei , pag 66-74).

1.    Atenţia este procesul psihic prin care sportivii îşi direcţionează şi menţin concentrarea pe stimulii detectaţi de simţurile lor.

2.         Cele trei mari calităţi ale atenţiei sunt: selectarea stimulilor adecvaţi, distribuţia atenţiei de la un tip de stimul la altul, menţinerea atenţiei sau concentrarea.

3.        Răspunsul de orientare este reglatorul automat al atenţiei, dar poate fi trecut cu vederea, direcţionându-ne atenţia către ceea ce alegem.

4.    Atenţia oamenilor urmăreşte interesul lor. Antrenorii pot îmbunătăţi atenţia sportivilor menţinând exerciţiul şi interesul pentru competiţie.

5.        Sportivii pot dezvolta un set mental pentru a fi atenţi la anumite indicaţii care se pot găsi în mediu sau în ei înşişi. Antrenorii pot îmbunătăţi atenţia sportivilor dezvoltându-le un set mental corect.

6.    Persoanele selective au răspunsuri mai adecvate la stimulii mediului decât persoanele neselective. Antrenorii pot ajuta sportivii care sunt neselectivi prin reducerea anxietăţii prin îndepărtarea nesiguranţei redundante.

7.        Nevoia de atenţie din toate sporturile poate fi analizată prin prisma lărgirii şi direcţionării dimensiunilor pentru fiecare abilitate deosebită.

8.    Sportivii în competiţii de mare efort se pot detaşa direcţionându-şi atenţia către gânduri imaginare cu scopul de a rezista mai bine la efort şi rutină. Sportivii de elită totuşi, la aceste competiţii, preferă să se concentreze asupra competiţiei şi funcţiilor lor corporale.

    Abilitatea de a distribui atenţia este influenţată de stilul atenţional al sportivilor, care poate fi mai mult sau mai puţin influenţat din interior sau din afară.

9.         Sportivii trebuie să înveţe când să-şi distribuie atenţia de la un stimul la altul. Eşecul în a distribui atenţia la momentul potrivit este sursa multor greşeli.

10.    Stresul are efecte adverse la sportivi pentru că le micşorează concentrarea atenţiei de la stimulii relevanţi, astfel încât pot fi distraşi de către alţi stimuli din mediu. Stresul de asemenea provoacă distragerea atenţiei de la exterior spre interior, moment în care sportivul se centrează pe o neproductivă auto-evaluare.

11.     Este dificil să distribui atenţia de la stimuli puternici, precum efortul, de scopul de a te concentra pe stimulii relevanţi referitori la sarcină.

12.    Aspectele intensive ale atenţiei se referă la concentrare şi alertă mentală, concentrarea fiind abilitatea de menţinere a atenţiei pe stimulii selectaţi pentru o perioadă de timp.

13.    Concentrarea nu este îmbunătăţită printr-un efort mental, ci prin „curăţarea” de factori perturbatori şi prin focalizarea pe „aici şi acum”. De asemenea este îmbunătăţită prin exersarea unei focalizări cerute pentru un anume sport.

14.               Oboseala fizică duce la colapsul mecanismelor implicate în atenţie, dar poate fi evitată prin P.S.T.

16.  Programele de exersare a atenţiei accentuează educarea sportivilor în exersarea abilităţilor de atenţie.( Rainer Materns 1987).

 

Comentarii»

1. casino gaming - Septembrie 12, 2013

Hello would you mind sharing which blog platform
you’re using? I’m going to start my own bllog in the near future
but I’m having a hard time making a decision between BlogEngine/Wordpress/B2evolution and Drupal.
The reason I ask is because your design and style seems different then most blogs and I’m looking for something completely unique.

P.S Sorry for getting off-topic but I had to ask!

2. inregistrare domenii - Martie 3, 2014

You actually make it seem so easy with your presentation but I find
this matter to be really something which I think I would never understand.
It seems too complicated and extremely broad for me. I’m looking forward for your next post, I will try to get the
hang of it!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: