jump to navigation

Conceptul de personalitate şi moduri de abordare în performanţa psihică şi motrică(activitatea fizică)

Conceptul de personalitate şi moduri de abordare în performanţa psihică

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile si însuşirile psihice; întregul  Personalitatea. Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice, cât si aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex si nedeterminat ca cel al „personalităţii”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astazi McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la ora actuala pot fi delimitate cu usurinta cel putin 10 – 12 scoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numara: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria organismică; teoria socio-culturală s.a.

Fiecare dintre aceste teorii urmareste sa gaseasca un cadru specific de referinta si un început unic care sa deduca întreaga constructie. Unii autori încearca sa exprime în definitie caracterul complex al structurii personalitatii, accentuând asupra ordinii si regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianta. R.B.Cattell considera personalitatea o constructie factoriala dinamica, exprimata în modalitatea raspunsurilor la situatii. G. Allport deriva sensul notiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice si individuale.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare si a procedeelor de analiza, majoritatea autorilor contemporani releva, în calitate de radical comun al definirii personalitatii, atributul unitatii, integralitatii, structuralitatii. Chestiunea care continua sa fie controversata este aceea a raportului dintre ponderea determinarilor interne (ereditare) si cea a conditionarilor externe în structurarea întregului personalitatii, dintre stabil si dinamic.

Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanta stiintifica si nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetarii, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevazute initial de ipoteza de lucru si care nici nu se subsumeaza ei.

O definitie clasica a personalitatii, prin gen proxim, probabil ca nici nu este posibila. Cel putin la ora actuala nu putem avea pretentie la asa ceva; vom continua multa vreme sa operam cu definitii relative, partiale, care delimiteaza diferite directii concrete de investigatie, diferite laturi ale personalitatii.

Întâlnim frecvent întrebari ca acestea: Cât de multe date trebuie sa avem despre cineva pentru a-i cunoaste personalitatea? Pe ce aspecte trebuie sa ne bazam pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduita ale omului la explicarea cauzalitatii lor? La nici una dintre ele raspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.

Spre deosebire de fizica, astronomie sau chimie, în psihologia personalitatii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodata rectilinie si corespondenta niciodata perfecta. La nivelul personalitatii conditionarile si relatiile se desfasoara sub semnul posibilului, al probabilului, si nu sub cel al unei cauzalitati liniare.

Adoptând ideea ca personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sa admitem o serie de conventii de ordin operational-logic si anume:

” delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;

” organizarea ierarhica, plurinivelara;

” realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

” caracterul emergent si independenta relativa fata de elementele componente;

” îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorica;

” analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu prin reductie la elementele substantiale, energetice sau informationale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonata, cu functie integrativ-adaptativa a omului, care presupune existenta celorlalte dimensiuni – biologica si fiziologica – , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectiva a continutului acestora.

În cadrul omului real putem delimita relativ doua blocuri functionale de baza: individul si personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificiala si inutila, mai ales ca, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele doua notiuni se raporteaza la entitati calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

Prin „individ” se întelege acea totalitate a elementelor si însusirilor, ereditare sau dobândite, care se integreaza într-un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu. Individul se asociaza cu unicitatea. Notiunea de individ este în aceeasi masura aplicabila tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârsta si nivel de dezvoltare.      Mecanismul fundamental care asigura formarea structurii personalitatii este integrarea ierarhica. Din procesul general al integrarii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legaturi:

” legaturi primare, înnascute, determinate de relatiile din interiorul organismului;

” pe baza acestora se sintetizeaza legaturi secundare dupa principiul conditionarii;

” definitorii pentru sistemul personalitatii sunt legaturile de ordinul III (tertiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formeaza pe baza sensului, a desemnarii categoriale a situatiilor, prin raportarea lor concomitenta la starile proprii de motivatie si la un ansamblu de norme si etaloane valorice elaborate social.

Legatura tertiara devine posibila atunci când copilul începe sa faca deosebirea între lucrul asa cum exista el în mod obiectiv si lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinte, trecerea de la orientarea egocentrica la orientarea autocritica.

” Prima nastere a personalitatii ” se leaga de momentul cristalizarii „constiintei de sine”, care presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplica altuia. Întreaga evolutie a personalitatii se desfasoara pe fondul interactiunii contradictorii dintre „constiinta obiectiva” si „autoconstiinta”. Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanenta de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfasoara dupa cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

Personalitatea ca variabilă hotărâtoare în sport

În structura si dinamica personalitatii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificatia lor valorica, ce se cristalizeaza în cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor sociale; nu perceptia sau gândirea în sine, ci constiinta valorii lor în realizare eului prin compararea cu altii.

Problema eredităţii

Dinamica personalitatii, asa cum a reiesit de mai sus, este propulsata de tendinte si, în functie de diversitatea de combinatii ale acestora, se dirijeaza spre un obiectiv sau spre altul, creste sau scade în tensiune, se exteriorizeaza printr-o cromatica sau alta. Tendintele nu se manifesta în afara unor cauzalitati si a unor factori obiectivi iar, în consecinta, combinatiile dintre ele nu pot lua orice forma. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determina activitatea persoanei, se demonstreaza ca personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabila. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinatiile dintre tendinte, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumita motivatie, al unor relatii cauzale, ca interioritate a unei organizari, a unei formatii.

Organizarea în cauza este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – si a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre acesti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însa factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea functiilor nervoase si, cu toate ca primul act al personalizarii nu se pune în scena decât atunci când subiectul reuseste sa se detaseze de obiect, personalitatea se realizeaza pe un anumit fond nervos, endocrin si umoral. Dar fondul nervos, endocrin si umoral individul îl primeste, datorita ereditatii, de la parintii si stramosii sai.

Ereditatea poate fi studiata din doua puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativa, a genelor si ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat diferentele de viata prin variatia conditiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revolutie în gândirea umana si mari framântari în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria selectiei naturale si a luptei pentru existenta. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experientele facute pe mazare. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutatiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observatiile sale întreprinse asupra musculitei de otet. În raport de doctrina lui Mendel si a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice si psihologice ale unui individ. Dar nu cumva si mediul îl influenteaza pe individ? În acest caz, modificarile dobândite se transmit sau nu?

În 1883 Weisman a întreprins o critica distructiva a teoriei lui Lamarck, accentuând imposibilitatea transmiterii caracterelor câstigate. Cu mici exceptii oamenii de stiinta au împartasit teza lui Weisman.

Explicaţia genetică a personalităţii

Orice individ îsi începe viata la conceptie ca o singura celula. Aceasta se divide apoi în doua, iar dupa aceea fiecare parte rezultata din nou în doua, operatia de diviziune succedându-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoza, proces care arata ca toate celulele din corp au o ereditate identica. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca si câmpurile electrice, produc variatii în celule.

În discutarea clasica a ereditatii gena constituie factorul care transmite trasaturile caracteriale. Astazi se stie ca gena este formata din ADN (acid dezoxiribonucleic) ce rezida în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentala a ADN-ului consta în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigura mentinerea capitalului ereditar de la o celula la alta.

Cu toate pozitiile diferite în privinta ereditatii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetica umana si de genetica experimentala, s-a remarcat ca ereditatea constituie un fundament al personalitatii. Factorul ereditar se prezinta pentru personalitate sub forma de echipament primar. În formarea personalitatii, o importanta deosebita o are însa si factorul social în întreaga sa complexitate si diversitate.

Structura personalităţii

Din întreaga analiza reiese ca prin concurenta factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltarii depline si unitare a însusirilor persoanei”, la o constructie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic si unic”, deci ca personalitate.

Personalitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamna o modalitate de exteriorizare si de traire interioara relativ neschimbata în timp, si prin integrare, adica prin formarea unei unitati si totalitati psihice. Stabilitatea prezinta anumite limite, purtând numele de plasticitate si reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalitatii, pentru ca persoana sa poata face fata unor schimbari capitale ale conditiilor de viata si sa se adapteze la ele. Privita ca forma de organizare cu o anumita functionalitate, ca sursa a unei dinamici, personalitatea este în fond asa cum s-a anticipat, o structura.

În descrierea stiintifica a personalitatii, psihologia apeleaza la conceptele de structura si de proces. Structurile sunt aranjamente, organizari mai mult sau putin stabile ale unor parti în cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiaza prin intermediul partilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbarile care se produc în cadrul interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcatuiesc procesele sau dinamica actuala a personalitatii. Multe dintre structurile care alcatuiesc sistemul general al personalitatii, nu sunt direct observabile sau masurabile, ci se releva prin eforturi teoretice, de abstractizare conventionala, aparând astfel ca modele ipotetice.

Se emite principiul evidentei comportamentale a structurilor si proceselor personalitatii. Reactiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale continutului intern al personalitatii, sunt foarte diferite: reactii involuntare, de natura reflex-neconditionata, care intra în categoria expresiilor emotionale, manifestari empatice, relatari verbale, produsele activitatii, etc. fiecare dintre acesti indicatori externi dobândeste o anumita valoare informationala în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitatii, dar nici unul nu le exprima integral. De aceea, se impune colaborarea lor si aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare si ierarhizare.

În cadrul sistemului personalitatii, delimitam doua grupe de componente: calitatile si structurile. Primele se refera la modul specific de închegare si manifestare a personalitatii, iar structurile ne indica determinarea substantiala, de continut a personalitatii.

Printre calitatii se numara: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea si integrarea. Consistenta se refera la stabilitatea liniilor generale de conduita ale subiectului în decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sau dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trasaturi stabile, prin care sa poata fi recunoscuta în ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atât configuratia fizica, cât si pe cea psihica. Calitatea consistentei trebuie cautata în structurile care conditioneaza comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se releva în actele marunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: continutul activitatii, motivele, atitudinile. Ea desemneaza stilul activitatii.

În fiecare categorie de sarcini si tipuri de comportamente se poate vorbi de existenta unui stil specific: stilul activitatii motorii, concretizat într-o anumita configuratie valorica a amplitudinii, ritmului miscarilor, stilul cognitiv, evidentiat în caile sau modalitatile de organizare si desfasurare a proceselor de perceptie si gândire, indiferent de continutul lor informational. Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleaza în felul sau specific diferite situatii obiective cu care vine în contact, care-l solicita sau pe care le solicita.

Limita consistentei este data de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprima posibilitatea reorganizarii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbarii continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o functie de vârsta: valoarea ei scade pe masura înaintarii în vârsta. La copii si la tineri, structurile se caracterizeaza printr-o plasticitate ridicata, corespunzator, consistenta personalitatii lor este mai putin pregnanta, iar la batrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importanta atât formarea unei consistente de valoare ridicata, cât si dezvoltarea „potentialitatii pentru schimbare”. C. Rogers sustine ca ideea reorganizarii si modelarii structurii personalitatii nu trebuie abandonata nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.

Structurile de baza ale personalitatii sunt: motivatia, cognitia si controlul. Motivatia da orientarea, selectivitatea si semnificatia conduitei. Pentru definirea profilului personalitatii, esentiale sunt motivele derivate si conditionate social-istoric. Ele plaseaza personalitatea pe o traiectorie de miscare semnificativa si-i determina asa numitele piscuri de integrare.

Structura personalitatii este o organizare plurimotivata, adica integrata pe un câmp mai larg de semnificatii. Se disting însa niveluri diferite de stabilitate si pregnanta pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul careia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalitatii decât altele.

Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalitatii, plasând subiectul la scara obiectiva a competentelor si valorilor. Asociate cu structurile motivationale si afective, ele alcatuiesc constructiile complexe ale aptitudinilor sau capacitatilor. Aptitudinea reprezinta o organizare selectiva a componentelor cognitive, afective, motivationale si executive, care permite omului desfasurarea cu succes a unei actiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamna a rezolva la indici de performanta optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferential, referindu-se nu numai la simplul fapt al reusitei într-o activitate oarecare, ci si la gradul acestei reusite: cât de mult în raport cu altii. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanta, structura ei nu poate fi redusa la o suma de predispozitii si calitati înnascute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputa ca un ansamblu integrat de operatii care sustin un comportament specific.

Metoda analizei factoriale a demonstrat ca si asa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situatii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivationale si afective. Cu cât o aptitudine are o sfera mai larga de cuprindere în planul activitatii, cu atât organizarea sa devine mai complexa, angajând tot mai multe dimensiuni ale personalitatii.

În sistemul general al personalitatii, un loc important îl ocupa constructia speciala a mecanismelor de comanda si control asupra motivelor, scopurilor si mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc urmatoarele functii:

” simpla inhibitie prin impulsuri frenatorii dirijate;

” transformarea sferei de actiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;

” amânare-reportarea realizarii unui motiv în functie de circumstante

” selectie si programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalitatii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împartiti în trei grupe:

” normal controlati; se caracterizeaza printr-un relativ echilibru între tendinta reflexiva, analitica, critica si tendinta spre actiune, îmbinând într-o formula optima principiul libertatii cu cel al necesitatii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;

” subcontrolati; se caracterizeaza prin supraestimarea impulsului spre actiune si subestimarea conditiilor obiective ale realizabilitatii lor, ca urmare ei se comporta impulsiv, dupa glasul primei dorinte; pentru ei este mai important sa actioneze decât sa gândeasca asupra oportunitatii actiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;

” supracontrolati (cenzurati); acestia se caracterizeaza printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor conditiilor pro si contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci si a consecintelor derivate lui.

De aici pot genera o serie de trasaturi specifice, precum prudenta, conservatorismul, traditionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaboreaza în timpul evolutiei individuale, ca rezultat al actiunilor dinamice dintre succes si insucces.

În cercetarile cu caracter diagnostic individual, aproximarea trasaturilor si aproximarea tipului sunt doua operatii complementare.

Personalitatea şi vocaţia

Realitatea sistemului personalitatii echivaleaza cu prezenta unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializeaza conduita acesteia, schitându-i un unghi de deschidere fata de lume si viata, iar în mod propriu o vocatie profesionala în câmpul productiei.

Cercetarile în materie conduc spre urmatoarele constatari:

” personalitatea însăşi, care nu-i un dat, ci o rezultanta a concurentei unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea în consideratie a unor indici, ce se manifesta înca din copilarie. În timp ce respectarea în evolutia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalitati armonioase, nerespectarea poate sa concureze la obtinerea unui sistem deficitar. Se evidentiaza astfel ca, pe când o corespunzatoare dirijare a puberilor spre scoli potrivite cu modelul lor interior, se soldeaza cu o foarte buna integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes scolar, o orientare necorespunzatoare constituie o cauza a unui echilibru precar, o sursa a unor impedimente de adaptare;

” orice persoana prezinta o anumita disponibilitate auto-socio-reglatoare fata de structurile de activitate productiva, în functie de gradul de corespondenta sau necorespondenta dintre modelul personalitatii si o structura de activitate productiva, se ajunge la un gradient de integrare în rolul profesional; asa se explica de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând ca integrarea în productie e în strânsa corelatie cu vocatia;

” respectarea vocatiei reprezinta pentru persoana umana, în plus, un factor de sanogeneza cu implicatii individuale si sociale, sanatatea fiind definita ca o stare de plenitudine fizica, psihica si sociala, o corespunzatoare încadrare vocationala, genereaza sentimentul de excelenta functionare a organismului, determina un tonus psihic perfect si conduce la o integrare sociala optima;

” se stie ca vocatia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-si concursul institutiile de educatie si învatamânt; o defectuoasa îndrumare, contrar vocatiei, poate fi pentru acesta o cauza a unei conduite ineficiente, precum si a unor tulburari psihice, de obicei din categoria nevrozelor;

” fata de constatarile de mai sus, în raportul dintre om si profesie se impune activarea principiului vocational.

Orientarea vocationala da satisfactie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrari vocationale realizându-se optimal, atingând cel putin în parte ceea ce se întelege prin notiunea de fericire: serveste deci principiul individual. În egala masura satisface si principiul social. Printr-o orientare vocationala se promoveaza valorile, acestea constituind promisiunea ridicarii nivelului material si cultural al societatii, asigurarii cresterii bunastarii sociale.

Beneficiarii orientarii vocationale sunt, ca atare, individul si societatea, întelegându-se atât societatea civila, cât si statul.

Individul apare ca beneficiar întrucât, printr-o integrare vocationala într-o activitate productiva, munca devine pentru el un complement al personalitatii sale; societatea, deoarece printr-o încadrare vocationala a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, îsi îmbunatateste calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.

O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă, ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică, fie că este vorba de crize de dezvoltare, de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive.

Ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane, în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă este invariabilă şi apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii.

O a doua considerare generală este principiul epigenetic, descris pentru prima dată de E. Erikson care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize, care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător, pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi line În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă, modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional, social şi chiar fizic, vulnerabilizînd deci persoana.

Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, un complex de trăsături sau o criză specifică, ce o distinge atât de etapele anterioare cât şi de cele ce vor urma.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: