jump to navigation

3.BENEFICIILE MUZICII MOZARTIENE IN SFERA PROCESELOR PSIHICE

3.BENEFICIILE MUZICII MOZARTIENE IN SFERA PROCESELOR PSIHICE

 

Efectul Mozart (EM) desemneaza efectele benefice ale muzicii marelui compozitor asupra unui ansamblu de procese psihice, in special in sfera cognitiva – gindire spatiala, aptitudini matematice. Este utilizat in domeniul educational(ameliorarea stilurilor de invatare, dezvoltarea atentiei si memoriei) si in medicina.

   Din acest punct de plecare se ajunge la efecte care decurg din activitatea unor retele neuronale apartinind unor arii corticale „suplimentare” fata de ariile auditive, activate – dupa cum era de asteptat – de catre muzica.(66)

   Cercetarile lui Shaw alaturi de alt neurobiolog – Mark Bonder (de la aceeasi Universitate din California), utilizind MRI (magnetic resonance imagery), au evidentiat astfel de zone suplimentare la nivelul ariilor procesarii afective, dar mai ales la nivelul ariei motoriei (aceasta din urma activata numai la audierea muzicii lui Mozart – nici macar celebra „Fur Elise” de Beethoven, ca si o piesa muzicala din anii `30 – nu a reusit aceasta performanta).

   Consecinta activarii acestei arii motorii este manifestata in coordonarea fina motorie a activitatii vizuale si a unor procese implicate in gindirea spatiala. 

   Incepind cu accelerarea dezvoltarii psihomotorii a copilului (favorizata nu numai de muzica lui Mozart) si continuind cu tratarea autismului, dislexiilor si altor tulburari de vorbire la aceasta virsta, utilizarea muzicii mozartiene ca arma terapeutica (in special pentru vioara si simfoniile) s-a dovedit utila chiar si la virstnici, in boala Alzheimer, in cazul careia o echipa de muzicologi si neurologi de la Universitatea din Illinois considera ca este implicat insusi efectul deja demonstrat de imbunatatire a gindirii spatiale, al muzicii lui Mozart.

 Ceea ce apare ca o contraindicatie aproape singulara a muzicoterapiei, epilepsia, pare sa beneficieze de auditia muzicii lui Mozart in anumite cazuri bine selectionate, asa cum demonstreza Hughes pe 36 de bolnavi, ilustrind prin trasee EEG comparative efectul regularizator al muzicii prin diminuarea sau disparitia „tornadelor electrice” ce „maturau creierul” bolnavilor respectivi.

De asemenea, efectul vibrator (fizic, propriu-zis) al muzicii lui Mozart – piese muzicale bogate in frecvente inalte cu rol stimulator – a fost utilizat in obstetrica (fatul percepe vibratiile prin intermediul peretelui abdominal si uterin matern) sau in unitatile ATI pentru trezirea din coma a bolnavilor (mediul de propagare a vibratiilor fiind: tegumentele, structurile musculare si osoase ale craniului precum si canalele auditive externe si interne). (66)

Urechea joaca un rol cheie de incarcare electrica al creierului, dupa parerea dr-ului Alfred Tomatis, un membru respectat al Academiei de Medicina si al Academiei de Stiinta din Franta. Cand campul electric al celulelor cerebrale incepe sa scada, spune Tomatis, ne simtim plictisiti si obositi. La fel ca si bateriile, celulele cerebrale trebuie reincarcate. Tomatis a descoperit ca o modalitate de a rezolva aceasta problema este ascultarea de sunete cu frecventa inalta, intre 5000 si 8000 de herzi. El mai sustine ca vibrarea celulelor Corti, care coordoneaza lichidul cohleic din ureche, actioneaza ca un fel de generator.

Dupa ani intregi de analiza, Tomatis a ajuns la concluzia ca muzica lui Mozart contine cel mai mare numar de sunete de acest fel, in timp ce muzica rock cel mai mic. El mai recomanda pentru reincarcarea creierului muzica baroca si cea gregoriana.

Descoperirile lui Lozanov, Novakov si Tomatis sunt folositoare pentru toate categoriile de varsta, dar o putere speciala o au in cazul dezvoltarii creierului la copii, inainte si dupa nastere. Teoriile lor au facilitat aparitia unor interventii simple, dar extrem de eficiente .

Cercetatorii de la Centrul pentru Neurobiologia Invatarii si a Memoriei din cadrul Universitatii California, Irvine, au testat coeficientul de inteligenta a 36 de studenti – folosind un test care masoara capacitatlie creierului drept in mod special. Dupa test, studentii au ascultat 10 minute din Sonata pentru doua piane de Fa Major de Mozart. Imediat dupa aceea au fost retestati si au obtinut un scor cu 8 sau 9 puncte mai mare decat inainte. Acest IQ a scazut dupa 15 minute, cercetatorii au sugerat ca de fapt interpretarea ar putea crea o imbunatatire mai prelungita. Altii au sugerat ca ascultarea regulata a muzicii poate marii IQ-ul si-l poate mentine mai multa vreme.

Acesti cercetatori nu au folosit cuvantul Conectarea Polilor in incercarea lor de a explica fenomenul, dar unul dintre ei, Gordon Shaw, a ghicit ca intr-un fel, complexitatea muzicii a atins zone ale creierului implicate in gandirea rationala si alte sarcini non-muzicale.(99)

Un alt experiment a demonstrat o relatiei pozitiva dintre audierea frecventa a muzicii si dezvoltarea orientarii spatiale este furnizata de cercetarile stiintifice experimentale efectuate de Rauscher asupra unor sobolani de laborator ale caror sarcini de parcurgere corecta a labirintului sunt mai rapid si mai corect indeplinite la sublotul care a fost supus anterior ascultarii unor lucrari de Mozart. Sancar considera ca un astfel de experiment poate sa sugereze rolul facilitator al muzicii pentru orientarea temporo-spatiala – prin solicitarea acelorasi cai nervoase care ajung la hipocamp si sunt utilizate, de asemenea, de gindirea temporo-spatiala. Mecanismul acestei facilitari poate sa fie explicat prin dezvoltarea unor noi conexiuni sinaptice, prin ascultarea sau, mai ales, interpretarea muzicii.(66)

De altfel, Cayce spune ca nu exista nimic nou sub soare ! Originea egipteana a muzicii lui Mozart ar explica eficacitatea sa terapeutica. Dupa cum spune profesorul Tomatis :

Dupa o lunga experienta clinica si numeroase incercari de laborator, am ales electiv muzica lui Mozart (indeosebi piesele pentru vioara), caci numai ea da rezultate uimitoare, totdeauna pozitive, in toate colturile lumii, indiferent de etnie. Prin aceasta putem spune ca muzica lui Mozart este universala. Acest mare compozitor era cu siguranta conectat direct la ritmurile cosmice pe care a stiut sa le transcrie.(10)

 

1.       RITM, MELODIE, ARMONIE

 

Studiind influenţa muzicii asupra fiinţei, este important de discutat despre cele trei elemente fundamentale ale ei: ritm, melodie şi armonie, fiecare din aceste elemente putând fi la rândul lor analizate prin elementele lor primordiale: ritmul prin tempo şi măsură; melodia prin sunet, intervale melodice, game, moduri; armonia prin intervale armonice, acorduri, cadenţe.

Definirea ritmului este destul de complexă. Pentru Platon, ritmul este „ordinea în mişcare”. El este un principiu universal care domină nu numai fenomenul muzical, ci şi toate mişcările care se petrec în noi şi în afara nostră. Intim legat de viaţa nostră fiziologică (de bătăile inimii, de mişcările respiratorii, de mişcările digestive), el prezidează acţiunile noastre voluntare şi gândirea însăşi. Ritmurile biologice au fost definite ca expresia unor sisteme oscilante în care evenimentele identice se produc la intervale de timp egale. În acest sens, ritmul s-a putut defini prin perioada sa (interval de timp între două evenimente identice) şi frecvenţa sa (număr de perioade pe perioada de timp).

    Există deci două componente principale: periodicitate şi structurare. Nu există structurare ritmică care să nu fie temporală. Această revenire periodică are consecinţe importante care transformă simpla percepţie într-o „experienţă foarte complexă”. Variaţiile ritmului sunt supuse la măsuri regulate, un fel de secţiuni făcute în durata conştientă, care fac posibilă desfăşurarea ordonată a melodiei. În cadrul acestui grup de modulaţii supuse legii devenirii, ritmul introduce o dispoziţie „raţională”, el redă continuitatea vie a sunetelor, după cum simetria în arhitectură ordonează şi leagă părţile.

Regularitatea ritmică are ca efect o inducţie motrică, iar mişcarea duce la dans, cânt, muzică instrumentală. Fundamental este faptul că ritmul trebuie să fie privit ca o mişcare. Astfel, ritmul fiind o ideogramă a mişcării, prin asocierea constantă şi indisolubilă dintre reprezentarea motrică a unei mişcări şi imaginea auditivă, poate să ne explice influenţa muzicii aspura ritmului organic, ideativ, precum şi motor propriu-zis; muzica te face să mergi, să sări, să dansezi. Cheia desfăşurării ritmului trebuie să fie căutată în senzaţia timpului care trece. Această noţiune de timp este bineînţeles foarte subiectivă, mai ales pentru copil, care descoperă această noţiune mult după aceea a spaţiului. Lévz Bruhl a susţinut în plus că „timpul” nu era gândit de către popoarele primitive deşi acestea aveau muzică şi dans. Muzica poate fi cea mai vie experienţă a timpului, cea mai completă, dar înţelegerea ei nu este la îndemâna oricui. Acest fapt este evident pentru melodie, care desfăşoară o notă după alta; ritmul relevă raportul care există între spaţiu şi timp prin intermediul mişcării. El face apel la spaţiu printr-unul din elementele sale – intensitatea, şi la timp printr-un alt element  – durata.

Concordanţa ritmului muzical cu ritmurile organice fundamentale se regăseşte în toate muzicile primitive. Dar faptul că organismul prezintă un ansamblu de funcţii ritmice nu trebuie să ne ducă la concluzia pripită după care ritmul muzical şi-ar avea originea în ritmurile organice. Apropieri interesante sunt posibile fără ca totuşi să interferăm o relaţie de la cauză la efect: astfel s-a remarcat  că indicaţia metronomică de 80 dată de Beethoven pentru „Imnul Bucuriei” din simfonia a IX-a respecta ritmul cardiac, oricare ar fi fost tempo-ul impus de şeful de orchestră. S-a relatat corespondenţa dintre ritmul respirator al omului destins şi acel „du-te-vino” al valsurilor, căruia i-ar corespunde muzica de leagăn. Constatările de acest tip sunt exploatate în terapia muzicală. Un alt reputat psiholog si estetician, Th. Lipps, ajunge in studiul Tonverwandtschaft und Tonverschmelzung la ideea unei corespondente de ordin temporal intre ceea ce se transmite si ceea ce se preia, intre ritmurile fizice si cele psihice. „Ritmul fenomenelor psihice rămâne analog ritmului vibraţiilor fizice sau, cel putin, raportul ritmurilor psihice poate fi comparat cu raportul ritmurilor fizice”. Similar modului cum vibraţiile unui sunet se cuplează în timp cu vibraţiile altor sunete, se produce la scara psihicului o conlucrare efectuata de asemenea în timp, între senzaţiile sonore provocate de ascultarea intervalelor. Autorul îşi argumentează opinia apelând la dualitatea consonanţă-disonanţă. Astfel, consonanţa există atâta vreme cât într-o unitate de timp persistă aceleaşi coordonări temporale, iar disonanţa atâta vreme cât într-o unitate de timp felul coordonarilor temporale se schimbă. Constrângerea de a accepta o nouă organizare (disonanţa) contrazice tendinţa fenomenului psihic de a evolua linear. Deci impresia de consonanta se bazeaza pe o coordonare temporala in concordanta cu cele anterior auzite, iar accea de disonanta se bazeaza pe o coordonare temporala in discordanta cu cele anterior auzite.

   Stratul emotional. Latura cea mai deslusita a continutului sonor o reprezinta expresivitatea – ce stirneste la captare reactii emotionale de o extraordinara diversitate si intensitate. Inca din Antichitate, muzica este caracterizata drept un „limbaj al sentimentelor”, definitie ce trebuie inteleasa la modul  metaforic si nu ad literam,  fiindca, pe de-o parte, nu putem  vorbi despre un limbaj al afectelor (chiar daca anumite criterii de ordine, precum si o anumita strategie a dispunerii si articularii elementelor ar putea sugera o atare extensie), iar pe de alta parte, fiindca, la rigoare, devenirea fonica poate stimula aparitia unor stari sufletesti, neidentificindu-le insa exactitatea. Cu alte cuvinte, muzica mobilizeaza viata noastra sensibila, fara a transmite implicit cutare sau cutare sentiment. Calitatile fondului (si alte forme) exista pentru constiinta ca sentimente, deci trairea este un produs al fiintei, felul de a simti un dat fonic, prin compararea spontana a sensurilor si trasaturilor lui, fiind rezultatul unui raport intre doua sau mai multe fenomene psihice resuscitate de ascultare.(67)

 Putem vorbi despre ritm in acceptie restrinsa de inlantuire a duratelor sonore, ori in acceptie larga de defilare si intrepatrundere a diverselor evenimente, de progresie a proceselor in general la stadiul configuratiei

Desi in anumite tratate de specialitate se sustine ca un mesaj muzical complet se deruleaza in circa 30 de secunde, credem ca asemenea baremuri sunt riscante.

Tot in sfera unei aprecieri cantitative se considera ca in constiinta se poate receptiona o informatie de 10-16 biti pe secunda (biti-ul fiind unitatea de masura a cuantumului de informatie pe unitatea de timp sau, cum il denumeste Schannon, este logaritmul in baza 2 al inversului probabilitatii de aparitie a unui semnal). Peste 16 biti pe secunda, perceptia individuala a semnalelor este imposibila , acestea fiind captate si elemente simultane, in vreme ce un semnal adus la o durata de peste 10 secunde va fi interpretat ca stare. Faptul este demn de retinut, pentru ca dovedeste ca semnalele vor fi intotdeauna insusite ca apartinatoare infrastucturii, iar semnalele ca apartinatoare macrostructurii. Cele din prima categorie trec prin cenzura memoriei imediate (fluorescente) care actioneaza selectiv, iar cele din a doua categorie patrund la stadiul memoriei de durata.

   Observam, asadar, ca limitele prezentului perceptibil in care trebuie sa se situeze mesajul variaza intre 16 biti pe secunda si un bit la 10 secunde (este vorba de capacitatea de inmagazinare a memoriei imediate). Intrucit capacitatea de absortie a memoriei de durata este de 0,5-0,7 biti pe secunda, doar 30% din informatia primita va fi stocata, restul de 70% se va irosi, partial sau total. Un anumit procent din aceasta informatie excedentara va plonja in subconstient, de unde va putea fi eventual si ulterior activata.

   Punind aceste date intr-o perspectiva estetica, sa observam importanta dispunerii in timp a semnalelor, a configuratiei temporale a mesajului.

   Constructul ritmic se dovedeste, prin urmare, o organizatie superioara, propagatoare de sens, mediatoare intre constiinte, durata pe coordonata pur temporala. Conturarea intelesului depinde de, si rezida in dialectica marunta (durate, accente, formule ritmice), cit si in cea ampla (tronsoane, sectiuni), a dimensiunii discutate. In plan aperceptor, proiecteaza ca semnale, sau informatii, secundele ca evenimente, ori sensuri, laolalta, in coditionarea lor generalizata, se constituie in mesaje.

   Insa temporalizarea nu vizeaza unilateral valorile sau compatibilitatea lor in cadrul ritmului. Ea reprezinta o constanta recognoscibila la scara tuturor parametrilor muzicali, fiinca evolutia priveste toate sectoarele sonorului. Usor vom remarca o dialectica manifestica in privinta frecventelor, intensitatilor, timbrurilor marcate nediscriminatoriu de imperative devenirii, ceea ce inseamna, de fapt, edificarea intregului construct sonic pe criterii temporale. Dozarea si asamblarea elementelor fundamantale ale muzicii se realizeaza in timp si prin raportare la el; de asemenea, articularea reciproca a acestora in contextul structurii reclama aceeasi conditionare temporala, iar forma, ca entitate dinamica, nu este altceva decit esalonarea diferitelor segmente componente   intr-un flux organic generind o cronologie extinsa. .(4)

   Sintezind cele expuse si schimbind ordinea prioritatilor, se va constata ca prin temporalizare (ritm, metru, pulsatie, timp de devenire) se ajunge la structura, si mai departe, prin structura la proiectia semantica.

Ritmul stabileste conjunctia indisolubila dintre materie si timp, sau mai exact, constituie efectul actiunii unor principii active de sorginte temporala asupra substantei brute, inerta, in stare neelaborata. In compensatie ritmul da timpului oportunitatea de a fi perceput ca timp sublimat, insufletit, il introduce in chiar miezul incandescent al devenirii.

 Ritmul muzical, structură temporală a fluxului sonor, este în mod esenţial expresia ritmului energiei psihice. Vom face câteva consideraţii asupra ritmului, în general, pentru a avea o înţelegere mai bună a ritmului muzical. Ritmul a fost considerat o „noţiune delicată”, destul de dificil de analizat. Câteva clarificări sunt necesare:

a) Ritmul se referă la fenomenele vieţii (vezi şi Paul Valerz: „Le rytme nexiste dans les vivants”);

b) Orice ritm este de esenţă periodică, dar reciproca nu este adevărată; cu alte cuvinte, nu orice periodicitate este ritmică; în acest sens, nu este corect să spunem ritmul valurilor etc;

·   nu repetiţia face ritmul, ci din contră, ritmul permite repetiţia, o creează;

·   ritmul este o configuraţie, o organizare bine definită; în cazul  fenomenului muzical, ritmul intervine şi centrează toate elementele în acelaşi timp fiziologice şi psihologice;

·   ritmul este sesizarea unui ansamblu de elemente succesiv-alternante pe care le putem recunoaşte.

Din definiţiile date ritmului, una din cele mai bune este cea a lui Jean Piaget: „Se poate concepe orice ritm ca un sistem de reglări alternative reunite într-o tonalitate unică de succesiuni”. Iar Jean d’Udine afirma că: „Ritmul este rezultanta raporturilor dintre fenomenele de viteză, durată şi coeziune”. Această definiţie clară şi precisă cuprinde toate caracteristicile ritmului şi  toate varietăţile lui. Pentru a surprinde mai bine caracteristicile ritmului, J. d’Udine ia ca exemplu un om care dă lovituri de ciocan pentru a băga un cui într-o scândură. Când omul loveşte cu ciocanul, el poate să dea aceste lovituri mai mult sau mai puţin repede; cuiul va fi înfipt într-un timp determinat, un parcurs va fi efectuat într-un anumit interval de timp. În ritm există astfel un prim element, care este viteza. Mai mult, ne putem da seama că loviturile de ciocan pot fi unele în raport cu altele, mai mult sau mai puţin apropiate: trei lovituri rapide, de exemplu, apoi două lovituri mai lente şi va fi la fel pentru un om care merge, pentru un compozitor a căror viteză de realizare (creaţie) nu este uniformă. Elementul care intervine este acela al duratei sau al raporturilor de viteze. Mai putem remarca încă faptul că anu­mite lovituri pot să fie date mai repede decât altele, că paşii omului pot să fie unii mai apăsaţi, alţii mai uşori, că avem variaţii de accentuare sonoră. Aici intervine intensitatea.

Ritmul comportă, în fine, un al patrulea element, acela al coeziu­nii. Acest element va fi mai bine perceput, spune dUdine, dacă se trage maneta unei maşini cu aburi (de exemplu, la locomo­tivă). Va fi la fel pentru mers sau pentru fluxul sonor. Mersul poate fi întrerupt prin opriri, discursul muzical poate avea continuitate sau pot fi întrerupt precum ritmul gâfâitor, cu discontinuităţi, al primei teme a „Sonatei în si bemol” de Chopin. Aşadar, ritmul este un ansamblu structural, fiind rezultatul unor raporturi care pot varia în număr infinit.     

Nu vrem să insistăm asupra ritmului, în general, şi asupra diverselor ritmuri (ritm biologic – bioritm, ritm psihologic, ritm al dansului, ritm în scris), ci asupra ritmului muzical. Şi îl putem defini acum astfel: caracterul unei lucrări muzicale rezultând din variaţiile de durată, de intervale temporale, de intensitate sau de accentuare a notelor ce o compun. Prin infinita varietate a combinaţiilor de ritmuri, se simt pulsând anumite accente, a căror revenire regulată, periodică, apare ca o osatură a întregului edificiu ritmic. Din alternarea regulată a momentelor accentuate cu cele neaccentuate,  ia naştere metrul sau măsura. Despre ceea ce reprezintă aceasta pentru muzică, putem face o idee gândindu-ne la rolul pe care metrul îl joacă în organizarea silabelor unui vers poetic. Iambii, troheii, spondeii sunt tot atâtea moduri de alternare a silabelor accentuate cu cele neaccentuate; de pildă, unii metrii din ver­sificaţie sunt alcătuiţi din două momente: primul accentuat, celălalt neaccentuat. În arta poetică se numeşte troheu (-u) el putând avea şi aspectul în trei părţi dactil (-uu). Acest fel de accentuare determină o destindere în poezie ca şi în muzică, în muzică avem măsuri alcătuite din două momente numite de muzicieni timpi, un timp tare şi un timp slab, cum ar fi aşa-numita măsură de două pătrimi – 2/4. Măsurile de trei timpi, de pildă măsura de trei pătrimi (3/4) sunt de asemenea foarte răspândite în muzică (cum este mişcarea de vals). Există şi măsuri în două momente, dar prima mişcare (timp) este neaccentuată şi a doua accentuată (u-), ceea ce în arta poetică se numeşte iamb şi care sugerează o stare de tensi­une.

Ritmul muzical se referă în primul rând la gradul de durată a sunetelor muzicale, iar nu la gradul de iuţeală cu care este cântată o compoziţie. Pentru denumirea acesteia din urmă se foloseşte noţiunea de tempo. Întotdeauna compozitorul indică la începutul lucrarii gradul de repeziciune cu care trebuie interpretată dinamica sonoră, prin denumiri ca: adagio, largo, lento, lentissimo (mişcări lente), allegro, allegretto (mişcări grăbite), presto, prestissimo (mişcări foarte grăbite).

Ritm, metru, tempo – iată cele trei aspecte esenţiale ale muzicii privite sunt aspectul procesului de mişcare pe care ea îl presupune şi care sunt în practica muzicală într-o unitate indivizibilă.

Melodia este definită ca un ansamblu de sunete succesive, de înălţime variabilă. Ca şi ritmul, sunetul este considerat un element pre-muzical, deoarece, în general, se face muzică nu cu sunete, ci cu raporturi sonore (există şi excepţii: muzica orientală, de exemplu). Forma melodică este tributară ritmului şi nu există melodie fără ritm, ele se completează. Sunetul este preponderent în cânt, ritmul în dans. Am văzut mai înainte că ceea ce defineşte ritmul este mişcarea şi aceasta este prezentă în melodie, pentru că sunetele se succed urcând sau coborând.

Pe de altă parte, melodia este în raport direct cu afectivitatea, dând un sens continuităţii noastre psihologice, permiţând să traducă o întreagă gamă de emoţii. Melodia este aceea care permite cel mai uşor „transcrierea” discursului muzical într-o „epică afectivă”, viaţa afectivă având variaţii exprimate în melodie (la un anume tempo, ritm şi tonalitate: de exemplu, valsul „obişnuit”).

În timpul unei audiţii muzicale se poate constata mai întâi o reacţie instinctivă la solicitarea sonoră exterioară, fie o atitudine de acceptare  dacă se apreciază sunetul ca agreabil, fie o atitudine de apărare.

Armonia este caracterizată prin formarea şi înlănţuirea unui ansamblu de sunete simultane. Pentru a percepe un sunet este suficient „să ai o ureche funcţională” (inclusiv capătul cerebral al analizorului), pentru a percepe o melodie nu este de ajuns să ai „ureche”, este necesară sesizarea unei configuraţii; în cazul armoniei trebuie în plus să analizăm sau să sintetizăm, deci să facem apel la inteligenţă. Desigur, organizarea muzicală este opera creierului, dar să nu uităm ca acordurile sunt, în primul rând, o simultaneitate de sunete. Această simultaneitate provoacă efecte disonante sau consonante, care produce reacţii afective şi mentale.

Este dificil de separat concret armonia, melodia şi ritmul. De altfel, melodia o regăsim în armonie, pentru că este compusă din sunete şi regăsim aici şi o mişcare proprie ritmului. Nu se vorbeşte oare de o motricitate armonioasă sau de o dizarmonie a gestului?

Alternarea tensiune – destindere este elemental esenţial al oricărei semnificaţii muzicale. Jacques Chailley, dezvoltând axioma lui Stravinskz, arată că o mare parte a valorii unei opera muzicale şi a impactului ei asupra organismului “provine din dificilul echilibru dintre abandonuri la destinderile aşteptate şi rezistenţa la previzibilitate”.

Noţiune de echilibru dinamic rezultă din opoziţia dintre aceste forţe antagoniste, care sunt tensiunea şi destinderea. Aceste principii nu se referă numai la muzica europeană, ci ordonează muzica Orientului şi a Orientului Extrem. Muzica Chinei Vechi este construită pe principiul alternanţei, calm – repaus şi energie – agresiune. Alternarea tensiune-destindere, mişcare-relaxare, extensie-flexie este de asemenea un element de echilibru pentru corp, principiu de bază al mişcării şi al expresiei corporale, regulă primordială a tehnicilor de reeducare şi de muzicoterapie.(66)

TIMBRU. Concept simpu care acoperă o realitate acustică foarte complexă. Timbrul este calitatea unui sunet care permite să îl diferenţiem de toate celelalte sunete având acceaşi înălţime şi aceeaşi intensitate, precum şi să recunoaştem felul vocii sau al instrumentului care a produs acest sunet. Se spune: timbru plăcut, dulce, aspru, metalic etc.

Şi în altă parte: „muzica are, prin acţiunea sa aproape directă asupra sistemului nervos central, mijloace de a produce destul de uşor toate iluziile unei vieţi complete, toată fantasmagoria pasiunilor, a trăirilor senzuale, mergând uneori până la insinuarea dacă nu a inteligenţei, cel puţin a actelor sale.”. În acest sens am putea releva aspectul dialectic al muzicii prin trecerea sa de la influenţa asupra sensibilităţii, prin suscitarea de emoţii şi sentimente, la acţionarea asupra dinamicii interioare, până la revelaţii sufleteşti şi sublimări morale. Este un demers de la emoţie la gândire şi la mişcare, urmat de o reîntoarcere la emoţie; în urma acestei stări dispoziţionale apare în emoţie o sporire a intensităţii, în mişcare un entuziasm susţinut, în gândire o aptitudine imaginativă mai vie şi în fine, în registrul conştiinţei atitudini infinit de variate, succedându-se cu o extremă rapiditate; iată în desfăşurarea şi în traiectul său simplificat, dialectica muzicii.(21)

Intr-o sinteza asupra explicatiilor stiintifice existente in literatura asupra mecanismelor cerebrale si hormonale ce concura la impactul muzicii asupra afectivitatii, Sancar sustine faptul ca creierul – ca organizator si prelucrator al informatiilor, inclusiv celor sonore – promoveaza acele serii de stimuli – configuratii melodice si armonice, de timbru – capabile sa fie mai usor prelucrate si, in special anticipate (de exemplu, finalul unei melodii, acordurile consonante). Acelasi autor sugereaza si una dintre explicatiile posibile si anume faptul ca, sub influenta stimulilor configurationali reprezentati de muzica – in special melodia si timbrul – armonia muzicii – se elibereaza intracerebral endorfinele, cunoscutii hormoni ai placerii si ai analgeziei (cu rol si in stimularea imunitatii).(66)

   „VIBRATIA DISTRUGATOARE”, despre care vorbeste Cayce, este in stare, in imprejurari exceptionale, nu doar sa distruga o casa, un oras, un intreg continent, ci si, la o anumita treapta de violenta, sa ne distruga „la foc mic” in viata de toate zilele. Este o actiune ascunsa, nu mai putin pernicioasa.

   Zgomotul nu este doar o situatie jenanta, cu care te obisnuiesti, sau o sursa de surditate profesionala, ci marele factor de dezechilibru nervos din lumea moderna, spune Marie-Louise Aucher si ne explica mecanismul: efectul convulsiv este insotit de perturbare generala la nivelul tuturor viscerelor si de tulburari nevrotice.

   Si iata ce spune Simonne Brousse, jurnalist medical:

   Sondajele dovedesc ca zgomotul este considerat de populatie factorul major de afectare a sanatatii din timpul nostru. S-au facut si studii stiitifice in aceasta privinta(..).

   Zgomotul este esentialmente provocat de stimulari sonore care sunt, ele insele, efectul unor fenomene vibratorii. Aceste vibratii, care au o „frecventa” determinata, sunt transmise aerului ambiant care propaga fenomenul vibrator sub forma unor variatii de presiune, cu o viteza de aproximativ 340 m/s. Aceste vibratii pot sa fie percepute de ureche sub forma sonora, dar nu trebuie sa uitam ca unele instrumente produc, in afara de sunete, vibratii mecanice care pot sa joace un rol asemanator zgomotului printr-un mecanism de transmitere osoasa, picamer, de exemplu(…).

   Receptorul sonor este format din ureche(…). Aceasta functioneaza ca un fel de filtru sau de diafragma care permite, in conditii fiziologice normale, sa creasca sau sa diminueze automat, pe cale reflexa, cantitatea de intensitate sonora primita. Totusi, daca intensitatea sonora este prea mare, filtrul poate fi fortat si organele receptoare sunt puternic agresate de intensitati necontrolate. Aceasta fortare a diafragmei sonore este resimtita de subiect, care percepe un sunet foarte intens, ca o durere ascutita si violenta in interiorul urechii, care provine dintr-un fel de „crampa” a muschilor reglarii audio(…).

   Cand diafragma osteo-musculara de admisie este fortata de un sunet prea violent, stimularile lovesc in mod anormal structurile nervoase foarte delicate ale celulelor lui Corti, la nivelul cochleei, apoi, de acolo, vor stimula in mod anormal receptorii scoartei cerebrale. In acest mod se poate ajunge la tulburari grave(…).

   Astfel se va ajunge la o surditate mai mult sau mai putin definitiva.

   S-a observat ca eventualele afectari auditive constituiau doar un aspect restrans al nocivitatii zgomotelor, si ca zgomotele, continue, chiar si intense, erau susceptibile sa provoace tulburari fiziologice, chiar in afara sferei auditive. Zgomotul se dovedeste astfel una dintre sursele cele mai daunatoare din mediul nostru inconjurator si se afla la originea declansarii mecanismelor de stres, cu efecte asupra sistemului nervos central. Pot sa apara modificari importante ale ritmului cardiac, accese bruste la hipertensiune arteriala, o predispozitie inexplicabila la oboseala, diferite tulburari digestive, etc. Lipsa de concentrare a atentiei este si ea un motiv de agasare pentru pacientul care constata tulburari de memorie si greutatea de a-si gasi cuvintele, chiar in conversatia curenta. Tulburarile de somn, care insotesc deseori aceste deficiente, agraveaza si mai mult starea psihologica, diminuand calitatea muncii, ceea ce va duce in mod frecvent la aparitia unor sindromuri depresive(…).

   Subiectul are nervii incordati. Iar aceasta neliniste poate sa evolueze in doua directii. Subiectul poate sa devina agresiv, intolerant, ajungand, exasperat de repetarea zgomotelor agresive, la acte de distrugere, ba chiar la acte criminale(si atunci, magistratii, care trebuie sa decida adevarata responsabilitate a acestor ″raniti de zgomot″, sunt pusi in fata unor grave probleme medico-legale). Sau se va cufunda, treptat, intr-o stare depresiva, cu retragere in sine, indiferenta fata de cel ce il inconjoara si o izolare care il vor duce cu o rapiditate spre o pierdere a oricarei activitati sociale, aceasta tendinta depresiva putand sa fie sursa unor drame familiale si sa se ajunga la sinucidere.

Deseori este nevoie de multe luni, uneori de ani, pentru ca victimele unor agresiuni sonore prelungite sa-si redobandeasca echilibrul biologic si mai ales psihologic, dupa incetarea traumatismelor. (Profesor Soulairac, revista Poimaine,octombrie-noiembrie 1983.)

De altfel, Cayce spune ca nu exista nimic nou sub soare ! Originea egipteana a muzicii lui Mozart ar explica eficacitatea sa terapeutica. Dupa cum spune profesorul Tomatis :

   Dupa o lunga experienta clinica si numeroase incercari de laborator, am ales electiv muzica lui Mozart (indeosebi piesele pentru vioara), caci numai ea da rezultate uimitoare, totdeauna pozitive, in toate colturile lumii, indiferent de etnie. Prin aceasta putem spune ca muzica lui Mozart este universala. Acest mare compozitor era cu siguranta conectat direct la ritmurile cosmice pe care a stiut sa le transcrie.(18)

Sunetul muzical

   Sunetul muzical este rezultatul vibratiei unui corp elastic (coarda, aer aflat intr-un tub, metal, piele intinsa etc.). Sunetele muzicale au sens si expresivitate (impresioneaza placut auzul), au legatura intre ele si sunt grupate in vederea crearii unei imagini muzicale.

   Sunetul muzical are patru insusiri:

1.        Inaltimea. Este insusirea sunetului muzical de a fi mai grav (jos) sau mai acut (inalt).

2.        Durata. Este insusirea sunetului muzical de a fi mai scurt sau mai lung in timp.

3.        Intensitatea. Este insusirea sunnetului muzical de a fi mai slab sau mai puternic.

4.        Timbrul sau culoarea. Este insusirea sunetului muzical de a se deosebi de alte sunete cu aceeasi inaltime, durata si intensitate. De exemplu, mai multe personae interpreteaza o melodie. Melodia este aceeasi, insa fiecare voce se deosebeste una de cealalta prin timbrul sau culoarea ei specifica.

Subconstientul  este  sensibil  la  vibratiile  muzicii. Prin  muzica  se pot

echilibra anumite functii organice si se pot armoniza anumite stari afective.(27)

Iata un tabel care ne arata cum actioneaza speciile intervalelor asupra starilor emotionale:

Tabelul 9. Acţiunea intervalelor asupra  stărilor emoţionale(27)

INTERVALUL

STAREA AFECTIVA

UNISON

PACE

SECUNDA MICSORATA

AGASARE

SECUNDA MARITA

VULGARITATE

TERTA MICSORATA

SUFERINTA

TERTA MARITA

FERICIRE

CVARTA

INDIFERENTA

CVARTA MARITA

EXCITATIE

CVINTA MICSORATA

NELINISTE

CVINTA

CALM, STABILITATE

SEXTA MICSORATA

MELANCOLIE

SEXTA MARITA

GENTILETE

SEPTIMEA MICSORATA

DRAGOSTE

SEPTIMEA MARITA

URA

OCTAVA

BUCURIE,

PLENITUDINE,

LIBERTATE

 

 

Sunetul amuzical sau zgomotul

Sunt acele sunete produse de obiecte sau de corpuri, prin cadere sau lovire, care deranjeaza in mod dezagreabil fiinta umana. Sunetul amuzical nu exprima nimic, fiind un sunet nedeterminat care nu are o inaltime bine definita si care, spre deosebire de sunetul muzical, apare in urma unor vibratii neperiodice.

Zgomotele produse de o serie de instrumente de percursiune formeaza un element auxiliar al expresiei muzicale.

Muzica are un rol imens in viata individuala a fiecaruia dintre noi, dar in acelas timp, la fel de important si in societate.(27)

Comentarii»

1. serenity - Ianuarie 11, 2015

Mi-a placut foarte mult articolul. Va doresc sanatate, impliniri pline de bucurie si pace sufleteasca. 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: