jump to navigation

3. RESPIRAŢIA

3. RESPIRAŢIA

 

        Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii si plămânii. Căile respiratorii sunt reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee si bronhii.

        FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI. Respiraţia reprezintă schimbul de oxigen si dioxid de carbon dintre organism si mediu.

        Din punct de vedere funcţional, respiraţia reprezinta: ventilaţia pulmonară, deplasarea aerului in ambele sensuri între alveolele pulmonare si atmosferă; difuziunea O2 şi CO2 între alveolele pulmonare şi sânge; transportul O2 si CO2 prin sânge si lichidele organismului către şi de la celule; reglarea ventilaţiei.

        VENTILAŢIA PULMONARĂ. Circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor ciclice ale volumului cutiei toracice, urmate de mişcarile în acelaşi sens ale plămânilor, solidarizaţi cu aceasta prin intermediul pleurei. Variaţiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizează în cursul a doua mişcari de sens opus, definite ca mişcarea inspiratorie si mişcarea expiratorie.  

        REGLAREA RESPIRATIEI

        Mecanismele sistemului nervos central

        Muschii respiratori sunt muschii scheletici, asadar, pentru a se contracta, au nevoie de stimuli electrici transmisi de la nivelul nervos central. Acesti stimuli sunt transmisi prin nervi somatici.

        Muschiul inspirator cel mai important, diafragma, este inervat prin fibre motorii ale nervilor frenici, care isi au originea in regiunea cervicala a maduvei spinarii.

        Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe cai voluntare sau involuntare ale SNC. Aceasta dualitate a caii de conducere permite controlul voluntar al respiratiei in timpul unor activitati cum sunt: vorbitul, cantatul, inotul, alaturi de controlul involuntar, care permite oamenilor sa respire automat, fara efort constient.

                    Centrii bulbari

        Ritmul de baza, involuntar, automat al respiratiei este generat in bulbul rahidian. Respiratia spontana are loc atat timp cat bulbul si maduva spinarii sunt intacte.

        Bilateral, in bulb exista doua grupuri de neuroni care genereaza ritmul de baza: grupul respirator dorsal ( GRD) si grupul respirator ventral (GRV). Activitatea nervoasa din alte zone ale SNC si aferentele nervilor vag, glosofaringian si ale nervilor somatici influenteaza activitatea GRD a GRV.

        GRD se afla bilateral in bulb, localizat in nucleul tractului solitar.  Neuronii acestui grup sunt neuroni inspiratori. Sunt considerati generatorii ritmului primar ale respiratiei, deoarece activitatea lor creste gradat in timpul inspirului. Astfel, in respiratia normala, semnalul incepe foarte slab si creste uniform, in timp de doua secunde, luand aspectul unei parte ascendente. El inceteaza brusc pentru urmatoarele trei secunde si apoi se reia un alt ciclu; acest model se repeta permanent.

        Aferentele la GRD sunt, in primul rand, de la nervii IX si X, care aduc informatii de la chemoreceptorii periferici si de la receptorii mecanici din plamani.

        Activitatea GRD este stimulata de scaderea presiunii partiale a O2, de cresterea presiunii partiale a CO2, de scaderea pH-ului, de cresterea activitatii la nivelul SRAA. Activitatea GRD este inhibata de destinderea plamanilor, prin impulsuri primite de la receptorii de intindere din plamani.

        Eferentele de la GRD merg la motoneuronii intercostali si la nivelul frenic controlaterali, precum si la GRD.

       GRV, localizat anterior si lateral de GRD, contine neuroni care raman aproape total inactivi in timpul respiratiei normale linistite. Insemnalele pentru cresterea ventilatiei pulmonare devin mai mari decat normal, semnalele respiratorii se indreapta dinspre mecanismul oscilator de baza al GRD catre GRV; acesti neuroni contribuie atat la respiratie cat si la expiratie. In plus, ei sunt implicati in elaborarea unor semnale expiratorii puternice catre muschii abdominali in timpul expiratiei fortate.

 

    Centri pontini   

 Sunt arii ale trunchiului cerebral care modifica activitatea centrilor bulbari respiratori.

  Centrul apneustic se gaseste in zona inferioara a punctii, dar nu a fost identificat ca entitate neuronala. Eferentele de la acest centru determina cresterea duratei inspiratiei, micsorand frecventa respiratorie; rezultatul este un inspir  mai adanc si mai prelungit.

 Centrul pneumotaxic, localizat dorsal, in puntea superioara, transmite continuu impulsuri catre aria inspiratorie. Efectul principal al acestora este de a controla punctul de intrerupere al pantei inspiratorii, determinand, astfel, durata inspirului. In acelasi timp, insa, un semnal pneumotaxic puternic poate creste frecventa respiratorie pana la 40 pe minut.

Chemoreceptorii centrali, localizati la nivelul bulbului rahidian, sunt stimulati de cresterea concentratiei ionilor de hidrogen din lichidul cefalorahidian (LCR) si din lichidul interstitial. Ionii nu pot traversa bariera hematoencefalica; CO2 poate traversa aceasta bariera, apoi se hidrateaza, rezultand H2CO3, care disociaza in H+ si HCO3 , ceea ce modifica concentratia H+ in LCR si tesutul cerebral: astfel, CO2 sanguin are un efect foarte mic de stimulare directa asupra acestor chemoreceptori, in schimb, efectul sau direct, prin H+ , este remarcabil. Aproximativ 85% din controlul bazal al respiratiei prin mecanism chimic se realizeaza prin efectul stimulator al CO2 (H+) asupra chemoreceptorilor centrali. Restul de 15% se realizeaza cu ajutorul chemoreceptorilor periferici.         

   Chemoreceptorii periferici

Se găsesc in afara SNC, la nivelul corpilor aortici si carotidieni. Ei sunt stimulati de scaderea presiunii partiale a O2, cresterea presiunii partiale a CO2 si scaderea pH-ului in sângele arterial. Chemoreceptorii periferici sunt singurii din organism care detecteaza modificarea presiunii partiale a O2 in lichidele organismului. Sunt stimulati de scaderea presiunii partiale a oxigenului in sangele arterial sub 60-80 mm Hg. Impulsurile aferente de la acesti receptori sunt transmise sistemului nervos central prin nervii vag (de la corpii aortici) si glosofaringian, consecinta stimularii lor fiind cresterea frecventei si amplitudinii respiratiilor.(77)

 

                                   TIPURI DE RESPIRAŢIE

 

1. Respiraţia înaltă sau claviculară

        Se realizează prin ridicarea uşoară a umerilor şi contrarea abdomenului. În cadrul acestui tip de respiraţie se întrebuinţează numai partea superioară a plămânilor şi în consecinţă, aerul pătrunde într-o cantitate foarte limitată. Respiraţia claviculară este considerată forma cea mai ineficientă de respiraţie, deoarece solicită un consum foarte mare de energie, cu un profit minimal.

2. Respiraţia mijlocie sau costală

        Este o respiraţie ceva mai puţin defectuoasă decât cea descrisă anterior, ea fiind însă net inferioară respiraţiei abdominale şi celei complete. În cadrul acestui tip de respiraţie, aerul e dirijat în special spre zonele mijlocii ale plămânilor.

În cadrul respiraţiei mijlocii, diafragma se ridică, abdomenul se contractă, coastele se depărtează uşor, dilatând cutia toracică. Acest tip de respiraţie se întâlneşte la numeroşi sportivi.

3. Respiraţia abdominală sau diafragmatică

        Acest tip de respiraţie este mai eficient decât cele descrise anterior. Se realizează prin coborârea diafragmei şi umflarea abdomenului. În felul acesta, aerul pătrunde în zonele inferioare ale plămânilor.

Se  expiră lent, contractând uşor abdomenul. Apoi se inspiră lent pe nas, coborând diafragma şi împingând abdomenul în afară. La expiraţie, abdomenul se retrage şi diafragma urcă. Toracele rămâne nemişcat.

        Respiraţia abdominală permite absorbţia unei mai mari cantităţi de aer, nici în acest caz plămânii nu se umplu integral cu aer, aşa cum se întâmplă în respiraţia completă.

4. Respiraţia completă

        Este cel mai eficient tip de respiraţie, asigurând organismului o cantitate sporită de oxigen. În tipul acesta, aerul pătrunde în toate zonele plămânilor. Respiraţia completă îmbină cele trei tipuri de respiraţie, solicitând întregul aparat respirator şi musculatura respiratorie în totalitate; cu o cheltuială minimă de energie, se produce un efect considerabil asupra organismului.

        Respiraţia completă se realizează prin coborârea diafragmei concomitent cu împingerea  abdomenului spre înainte, depărtarea coastelor şi ridicare umerilor.

        Respiraţia completă contribuie la o mai bună funcţionare a sistemului nervos şi implicit a proceselor psihic

         În cazul unei respiraţii complete expiraţia se înfăptuieşte datorită:

– forţelor elastice care se nasc cu ocazia dilatării plămînilor şi alungirii căilor respiratorii inferioare;

– forţelor elastice care apar cu ocazia răsucirii coastelor;

– contractării muşchilor expiratori, care trag coastele în jos

– contractării muşchilor peretelui abdominal, care împing în sus organele interne şi diafragma.(35)

        În afara respiraţiei complete se observă deseori o respiraţie costală (predomină mişcările coastelor) şi respiraţia abdominală (mişcarea diafragmei).

        Mişcările respiratorii sunt forţe complexe, variate şi depind de poziţia şi mişcările corpului. Distingem muşchii inspiratori, care măresc volumul cavităţii toracice, şi muşchii expiratori, care micşorează acest volum. Atât printre cei dintâi cât şi printre cei din urmă există muşchi de bază şi muşchi auxiliari.

      Dintre muşchii inspiratori fac parte: 1) diafragmul,2) muşchii intercostali,3) muşchii elevatori ai coastelor şi 4) muşchii dinţaţi posteriori (superiori şi inferiori). Când se contractă partea musculară a diafragmei, cupola ei, împreună cu centrul tendinos, se lasă în jos mărind dimensiunea verticală a cuştii toracice.

        Dacă este exercitată forţa maximală în timp ce inspirăm, expirăm sau facem un efort de expirare cu glota (deschiderea dintre corzile vocale) închisă (manevra Valsalva), cantitatea de forţă dezvoltată creşte între inspiraţie , expiraţie şi manevra Valsalva. Mecanismul acestui fenomen este reflexul pneumomuscular în care presiunea intrapulmonară crescută serveşte drept stimul pentru potenţarea excitabilităţi musculare. Mecanismele reale ale excitabilităţii musculare îmbunătăţite necesită studii mai  aprofundate.

        Astfel, deşi manevra Valsalva poate fi considerată o tehnică utilă de respiraţie pentru protecţia forţă, aceasta conduce şi la un răspuns cardio-vascular considerat dăunător de numeroşi doctori, mai ales în cazul persoanelor cu probleme cardiace. Deoarece aerul nu poate ieşi, presiunea intratoracică creşte brusc (până la 40-100 mmHg sau chiar mai mult; în mod normal, aceasta este cu 2-15 mmHg mai scăzută decât presiunea atmosferică).

        Din cauza presiuni intratoratice crescute asociată cu compresia venei care întoarce sângele la inimă, trasferul venos către inimă scade. În consecinţă, atât volumul de bătăi, cât şi producţia cardiacă scade.    Ca rezultat al transferului venos redus şi al presiuni intratoracice ridicate, dimensiunile inimi, în special ale ventriculelor se micşorează (efectul Valsalva ). Volumul cardiac scăzut este compensat de frecvenţa cardiacă ridicată, uneori de peste 170 de bătăi / min. În plus, presiunea arterială creşte substanţial.(Au fost măsurate valori de până la 320/250mmHg în timpul genuflexiunilor cu haltera). Această creştere este explicată, în principal de presiunea intramusculară ridicată, care conduce la o creştere a rezistenţei periferice totale şi a presiuni arteriale.

        Producţia cardiacă poate conduce mai departe la anemie cerebrală şi la pierderea cunoştinţei. Imediat după efectuarea acestui tip de ridicare , presiunea intratoracică scade brusc şi o cantitate ridicată de sânge inundă inima. Apoi, atât volumul, cât şi producţia cardiacă creşte, presiunea arterială scade, iar, după o perioadă de timp, valorile revin la normal.(102)

        Miscarile  respiratorii asigura inspiraţia (pătrunderea aerului in plămâni) si  expiratia (eliminarea aerului din plamani). La inspiratie peretii custii toracice se indeparteaza, volumul ei creste  si plamanii se maresc. Cand peretii custii toracice  se  indeparteaza, o data  cu ei se indeparteaza  de plamani si pleura parietala. Prin dilatarea cavitatii pleurale, presiunea din interiorul scade –  cu 6-9 mm coloana de mercur –   sub presiunea atmosferica (760 mm).

        Asupra peretelui pulmonar  se exercita, dinspre cavitatea pleurala, o presiune  negativa  dinspre plamani – prin conductele  aerului –  presiunea atmosferica. Datorita diferentei  dintre  aceste presiuni, aerul din mediul extern patrunde in plamani si-l largeste. In cazul unei inspiratii linistite, presiunea  negativa in plamani este totdeauna   de 1-2 mm.  Dar ca urmare a elasticitatii tesutului, plamanii nu pot atinge,  in cazul  unei inspiratii profunde, peretii custii toracice. De aceea presiunea  negativa in cavitatea  pleurala atinge maximumul spre sfarsitul inspiratiei, in timp ce in plamani presiunea este deja  egala  cu cea atmosferica.

        De la  inceputul  expiratiei, ca urmare a presiunii custii toracice  si in virtutea  elasticitatii  tesutului pulmonar, aerul din plamani este comprimat, presiunea lui creste  cu 2-3 mm peste cea atmosferica si el este impins afara  prin caile respiratorii. La sfarsit, chiar in cazul  celei mai profunde expiratii, plamanii tot mai tind  sa se comprime, adica raman intrucatva intinsi. De aceea in cavitatea  pleurala se mentine o presiune negativa pana la 2-3 mm.

        In  cazul unei respiratii depline, in timpul  inspiratiei profunde cusca toracica devine mai scurta, mai lata si mai groasa (in plan antero-posterior).

        Muschii inspiratori,  ridicand coastele reunite cu sternul, rasucesc cartilajele costale si, in parte, chiar coastele. Rasucirea coastelor si a cartilajelor acestora se produce in jurul axei lor longitudinale, marginile inferioare intorcandu-se in afara. Cu cat este mai profunda inspiratia, cu  atat mai mult  se ridica si se rasucesc coastele. Forta muschilor inspiratori  invinge  fortele elastice ale coastelor si cartilajelor acestora, forte care cresc  in cursul rasucirii.

        In cursul unei respiratii depline, expiratia  se infaptuieste datorita :

1) fortele elastice care se nasc cu ocazia dilatarii plamanilor si  alungirii cailor respiratoriii inferioare ;

2) fortelor elastice care apar  cu ocazia rasucirii coastelor ;

3) contractarii muschilor  expiratori, care trag coastele in jos ;

4) contractarii muschilor peretelui abdominal,  care imping in sus organele interne si diafragma.

        In afara  respiratiei depline se observa  deseori   o respiratie  costala (predomina miscarile coastelor) si respiratia abdominala  (miscarea  diafragmei).

        Muschii intercostali externi, avand o sectiune fiziologica aproape de doua ori mai mare decat cea  a intercostalilor interni,  au – in  timpul inspiratiei –  un  moment de forta mai mare. Muschii intercostali interni actioneaza mai eficace in timpul expiratiei.

        Dintre muschii inspiratori auxiliari fac parte muschii care au un reazam fix periferic :

■ la cap – muschii sterno-cleido-mastoidieni (trag in sus sternul si prin intermediul claviculei) ;

■ la gat – muschii scaleni (trag in sus primele doua coaste creand un reazam pentru muschii intercostali)

■ la omoplat – muschii dintati anteriori ( partea lor inferioara ridica in sus coastele 6-9), muschii pectorali mici (ridica in sus coastele 2-5) ;

■ la brat – muschii pectorali mari (partile lor  inferioare ridica coastele 5-6) ; muschii dorsali mari (partile lor costale, ridica coastele inferioare ;la coastele bazinului – partile lombare ale muschilor iliocostali  si muschii patratii lombelor (trag  in jos coastele inferioare  si creeaza un  reazam fix pentru partile costala si sternala a diafragmului), extensorul comun al trunchiului (prin extensiunea coloanei vertebrale, acesta mareste amplitudinea ridicarii coastelor).

        Dintre muschii respiratori de baza fac parte :

1) muschiul transversal abdominal ;

 2) muschiul transversal al toracelui ;

3) muschii subcostali ;

4) muschii intercostali externi si interni.

        In cazul unei  accelerari prea mari  a respiratiei, profunzimea ei se micsoreaza. Astfel, in cazul a 30 de respiratii pe minut se utilizeaza aproape 2/3 din capacitatea respiratorie a plamanilor, iar in cazul a 60 de respiratii – doar 1/3 din capacitatea  respiratorie.

        Ritmul miscarilor respiratorii, ca relatie dintre durata inspiratiei si durata expiratiei, nu ramane nici el constant. In afara inspiratiei si expiratiei, o anumita insemnatate in ritmul respiratiei o au  si pauzele dintre  ele, mai ales dupa expiratie

(in repaus). Durata inspiratiei si expiratiei in stare de repaus este aproximativ  aceeasi ; in cazul unui lucru moderat, expiratia  este ceva mai lunga decat inspiratia. Relatia inspiratiei  fata de expiratie, egala 5 : 6, 4 :5 si chiar 3 :4, este caracteristica pentru un lucru de intensitate mijlocie.

        In schimb, in cazul unui lucru de mare intensitate, expiratia devine mai scurta decat inspiratia. Cresterea frecventei respiratiei este insotita de reducerea timpului fiecarui ciclu respirator.  Expiratia mai rapida si  mai brusca (relatia dintre inspiratie si expiratie fiind 3 :2) permite scurtarea timpului fiecarui ciclu. Dupa o expiratie brusca, in care se deformeaza coastele si se intind muschii inspiratori, inceperea  inspiratiei este posibila datorita fortelor elastice ( asa-numita  ’’inspiratie elastica’’).

        Pentru a invata o respiratie corecta in timpul unui lucru moderat, este mai bine sa se faca o expiratie ampla si lenta. Daca insa  la frecventa respectiva a respiratiei aerul incepe sa nu ajunga, este util  sa se intensifice in mod intentionat expiratia pentru ca, marind frecventa sa se mentina cat mai mult timp posibil profunzimea respiratiei.

        Caracterul si particularitatile miscarilor respiratorii sunt influentate de asemenea de  pozitia  corpului omenesc si de miscarile acestuia.

        Pozitiile corpului, in care muschii peretelui abdominal sunt incordati, ingreuiaza in primul rand respiratia abdominala. Daca  incordarea acestor muschi este considerabila, atunci ei retin coastele inferioare, fapt care ingreuneaza  si respiratia costala. In  aceste cazuri  se observa doar o respiratie   datorita coastelor superioare.

        Pozitiile in care corpul se afla cu capul in jos, cu sprijin pe membrele superioare ( stand in maini, atarnat rasturnat), cand organele cavitatii abdominale apasa pe diafragm,  impiedica de asemenea contractarea diafragmului si ingreuiaza   in mod considerabil respiratia abdominala.  Fixarea centurii scapulare  stanjeneste de asemenea si respiratia costala superioara.

        Pozitiile corpului in care sunt fixate  coloana vertebrala, capul, centura scapulara, bratele, adica locurile de origine a muschilor inspiratori auxiliari, creeaza  conditii pentru o mai profunda respiratie costala, mai ales costala superioara,  care fara ajutorul muschilor auxiliari ar fi neinsemnata.

        Miscarile care se executa  cu contractarea  muschilor  care isi au sprijinul pe coloana vertebrala, pe cusca toracica, pe centura scapulara, necesita fixarea , necesita fixarea  custii toracelui, incetarea pentru acest  timp a miscarilor respiratorii. Are loc retinerea  respiratiei, insotita adeseori de sfortare. In  timpul retinerii respiratiei, fara efort, se incordeaza concomitent muschii expiratori si muschii inspiratori, fixand peretii custii toracice. Aceasta se intampla numai in cazul unor slabe incordari a muschilor.        

        Cel care respiră corect trăieşte mult, intens, în pace. Practicarea suflului corect permite neutralizarea şocurilor nervoase, stăpânirea instinctelor şi pasiunilor, controlarea activităţii mentale. Circulaţia cerebrală este serios îmbunătăţită. Cortexul se odihneşte şi fluxul conştient al gândurilor este oprit, în timp ce sângele pătrunde în straturile profunde. mai bine irigate, ele se trezesc dintr-un fel de somnolenţă şi activitatea lor conferă o impresie de bunătate, de seninătate, de calm, asemănătoare somnului profund, dar totuşi în plină veghe. Sistemul nervos este destins, „creierul primitiv” în plină activitate. Sunteţi receptivi, atenţi în cel mai înalt grad cu fiecare dintre celulele corpului.   Gândiţi cu corpul în mod inconştient, toate dualităţile, toate contradicţiile sunt depăşite, fără a pierde energie.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

                Respiraţia, hiperventilaţia şi anxietatea

 

        Pe măsură ce învăţăm să ne observăm respiraţia, mulţi dintre noi realizăm că şi atunci când stăm nemişcaţi respiraţia noastră este mai rapidă decât rata „medie” de 12-14 respiraţii pe minut (o rată mai mare decât ar fi normal). De fapt, mulţi dintre noi „hiperventilăm”, adică respirăm superficial doar cu vârfurile plămânilor. Această modalitate de a respira reduce drastic nivelul de dioxid de carbon din sânge. Acest nivel redus de dioxid de carbon face arterele, inclusiv artera carotidă care alimentează creierul cu sânge, să se îngusteze, reducându-se astfel circulaţia sângelui în corp. Când se întâmplă acest lucru, nu mai contează cantitatea de oxigen pe care o introducem în plămâni, pentru că în corpul nostru va exista oricum o lipsă de oxigen. Lipsa oxigenului va activa sistemul nervos simpatic – „reflexul de fugă şi atac” – care ne face irascibili şi neliniştiţi. O astfel de respiraţie ne reduce capacitatea de a gândi clar şi ne lasă pradă gândurilor şi imaginilor obsesive.

        Unii cercetători cred că hiperventilaţia ne poate accentua problemele sau conflictele psihologice şi că hiperventilaţia cronică este indisolubil legată de temerile şi anxietăţile noastre. Secretul încetinirii respiraţiei noastre nu este încercarea de a o încetini în mod voit ci de a învăţa cum să respirăm profund, folosind în acest proces şi muşchiul diafragm, abdomenul şi cuşca toracică.

        Respiraţia profundă poate îmbunătăţi forma fizică

        Într-un studiu publicat în 2 mai 1998, cercetătorii de la Universitatea din Pavia, Italia, au stabilit o rată optimă a respiraţiei: 6 respiraţii pe minut. Pacienţii care au învăţat să-şi încetinească respiraţia au ajuns în final să aibă un nivel mai ridicat al oxigenului în sânge şi au obţinut performanţe remarcabile la testări. Conform raportului, nivelul scăzut al oxigenului în sânge, tipic celor suferind de inimă, „poate afecta muşchii scheletici şi metabolismul şi poate conduce la atrofie musculară”.   Autorii studiului au concluzionat arătând că aceste rezultate sunt în concordanţă cu alte studii „care prezintă efectele benefice ale antrenamentului muşchilor care susţin procesul respirator”.

        Pentru a înţelege harta de reprezentare, este suficient de a privi o fotografie, o fotografie de tip special unde apar expresia şi culoarea feţei, poziţia ochilor, gesturile, postura, precum şi tonusul, ritmul şi volumul vocii, căldura şi tonusul, chiar alegerea cuvintelor rostite sau figurate. Avem trei sisteme de reprezentare şi deci trei portrete robot comportamentale.

         Tipul vizual:

– postura rigidă

– gesturi dirijate spre stânga

– o respiraţie superficială şi rapidă

– o voce ascuţită, stridentă cu un ritm sacadat

– foloseşte cuvinte vizuale

         Stilul auditiv:

– o postură decontractată, poziţia de ascultare telefonică

– respiraţie amplă

– vocea bine timbrată cu un ritm potrivit

– foloseşte motive melodice

        Genul kinestezic:

– o postură foarte decontractată

– gesturi care mimează cuvintele

– respiraţie profundă şi amplă

– voce gravă cu ritm lent

– face referinţă la senzaţii în alegerea cuvintelor

        Odată apreciată fotografia nu rămâne decât să vă sincronizaţi dialogul cu respectiva persoa.(53)

        Reeducarea retroactivă respiratorie (reeducarea prin sistem de aservire) – Reeducarea prin sistem de aservire este exploatată sub numele de „bio-feedback”, esenţial în reeducarea aparatului locomotor.

        Reeducarea retroactivă respiratorie prin buclă mixtă psihologică şi electronică permite pacientului de a-şi autocorecta diferiţii parametri respiratori şi astfel de a facilita învăţarea unui model eficient.

În acest cadru, putem utiliza un receptor sensibil la presiunea respiratorie bucală, la frecvenţa, la amplitudinea şi/sau la contracţii ale muşchilor respiratori accesori.

        Readaptarea respiratorie

        Ameliorarea aptitudinii fizice, prin antrenament la efort şi la asistenţa ventilatorie adusă de oxigenoterapie şi prin insuflatori ajută la readaptarea socială, familială, psihologică şi uneori profesională a pacienţilor.

        În cursul antrenamentului muscular adaptat la bolnavii pulmonari cronici, se poate nota o ameliorare a aptitudinii fizice, dar ea rămâne inferioară celei a subiecţilor normali de aceeaşi vârstă. Creşterea capacităţii maximale se datorează ameliorării capacităţii extracţiei oxigenului de către musculatura periferică şi a transportului oxigenului (respiraţie – circulaţie). Ea se traduce printr-o diminuare a ventilaţiei / minut a PaO2, a frecvenţei cardiace şi o ameliorare a VO2 max..(73)

Cateva functii majore ale corpului nu raspund corespunzator la schimbarile legate de profunzimea si viteza respiratiei  noastre. Cantitatea de oxigen care intra si care iese din plamanii nostrii defineste rolul fiintei noastre. Avand in vedere ca peste 40 la suta din energia corpului este consumata de creier, acest organ este afectat mai mult decat oricare altul de cantitatea de oxigen – combustibilul principal pentru metabolismul uman.

Expansiunea sau blocarea fluxului de sange in drumul sau catre creier va da un avntaj important asupra acestuia, fie in bine sau in rau. Ii sfatuiesc pe toti cititorii sa se infrupte din plin din pneuma care ne inconjoara. Nu trebuie sa inatati, asa cum face Dr. NakaMats pana cand „simti ca mori”, dar va sugerez sa incepeti sa mergeti la un bazin de inot din apropiere.

    Cresterea fluxului de oxigen catre creier va determina doua lucruri. Mai intai, va activa zonele din creier care sunt lenese de obicei din cauza lipsei de sanga. In al doilea rand, va incetini procesul de imbatranire a celulelor.(16)

    In interioarul craniului, arterele carotide se aduna in artere mai mici si mai numeroase, formand o retea interna fantastica de capilare dantelate. Aceasta retea densa este desemnata sa ajunga in orice colt al creierului pentru a hrani cat mai multi neuroni posibili. Toutsi, inevitabil, unele celule vor fi mai putin hranite decat altele. Acestea par a fi celulele pe care le folosim cat mai putin si de aceea sunt primele care vor muri.

    Dupa varsta de treizeci de ani , sistemul circulator al creierului devine din ce in ce mai putin eficient. Cel putin 35000 de celule cerebrale vor muri in fiecare zi – 200 in timpul in care noi citim acest capitol. In urmatoarea saptamana, e probabil ca in jur de 1 milion sa moara. De vreme ce oamenii au cel putin 100 de miliarde de celule cerebrale, aceasta rata a pierderii nu este usor de observat. Totusi, ele ele se aduna in timp. Mai mult decat atat, pe masura ce sistemul circulator al creierului continua sa se deterioreze, neuronii care vor muri vor avea tendinta sa fie din ce in ce mai activi.

    Puteti opri si chiar inversa acest proces prin cresterea fluxului de sange catre creier. Cu cat curge mai mult sange catre creier, cu atat creste si cantitatea de sanga din vene. Acest drenaj marit are un alt beneficiu, si anume al indepartarii toxinelor care se pun in calea unei functionari corecte a creierului.

    In zilele noastre, este ceva de la sine inteles ca aerul este compus din atomi liberi care iau forma gazelor. Dar Grecii antici nu aveau de unde sa stie natura acelei substante misterioase care se insinua usor printre copaci si care provoca respiratia plamanilor. Ei o numeau pneuma-spirit. Pentru greci, plamanul, sau pneumonul, era organul din corp care tragea spiritul din mediul inconjurator. Romanii se refereau respiratie ca la spiritus: Chiar si astazi, spunem ca expiram cand ne dam ultima suflare, in timp ce inspiratie inseamna inducerea de aer in plamani.

    La fel ca si in cazul altor credinte antice, pneuma si spiritus contin mai mult decat un bob de adevar. Creierul nostru, in care credem noi ca exista tot ceea ce tine de spiritul uman, este dependent complet de oxigen. O treime din cantitatea folosita de corp merge direct la creier. Faptele arata ca daca primim mai mult oxigen, creierul functioneaza mai bine. Creierul lui Einstein, de exemplu, s-ar putea sa fi primit mai mult oxigen(precum si alte substante nutritive) decat majoritatea celorlalti oameni.  Marian Diamond a descoperit ca sobolanii crescuti intr-un mediu supra-stimulativ au capilarele marite si prezinta o densitae mai mare a celulelor gliale, care se presupune ca ar fi mediatorii dintre neuroni si vasele de sange ale creierului, Diamond a descoperit aceeasi densitate ale celulelor gliale si in creierul lui Einstein.(99)

    Dean Falk, astrolog la Universitatea de Stat din New York (SUNY), Albany, a sugerat chiar ca fluxul de sange care trece prin creier a determinat evolutia stramosilor nostri maimute. Ea arata ca hominizii care traiau in savana africana acum 2-3 milioane de ani au dezvoltat un sistem -tip „radiator”- de grupuri de vene pentru a racorii craniul mult prea incalzit de soarele african fierbinte. Falk crede ca aceasta retea intrinseca de sange a determinat marirea creierului hominozilor.

Influenta muzicii asupra frecventei si profunzimii respiratiei este extrem de variata, fiind de domeniul existentei atit accelerarea respiratiei la ascultarea unui mars ori a unei piese ritmice de muzica usoara, ca si „tineretea respiratiei” in anumite momente ale desfasurarii discursului muzical, urmata de un suspin profund(uneori si de un cascat involuntar de diferite cauze, inclusiv dupa o concentrare prelungita in urmarirea unei piese muzicale interesante). Inregistrarea numarului de respiratii constituie un parametru obisnuit in obiectivarea modificarilor fiziologice induse de audierea muzicii. Exista un acord unanim referitor la dependenta modificarilor respiratorii de calitatea muzicii.

Muzica relaxanta (anxiolitica) antreneaza (dupa date din literatura rezumate de Spintge si Droh – 1992) (91):

– scaderea frecventei si amplitudinii respiratorii;

– scaderea consumului de oxigen;

– sincronizarea/armonizarea ritmului respirator.

Muzica excitanta („stralucitoare”) antreneaza modificari inverse. Sengewald (1995) citeaza un experiment ca un fragment muzical continind o interventie marcata a instrumentelor de percutie (in special tobele) si care conduce la cresterea amplitudinii si frecventei (cu usoare nereguralitati) ale respiratiei, pe linga cresterea pulsului si tensiunii arteriale.(90)

Merrit si Iulius evidentiaza aparitia unui ritm rapid si cu frecvente extrasistole la subiectii supusi unei muzici cu frecvente schimbari de ritm. In plus, Desturis a evidentiat la audierea lanturilor de sincope din muzica lui Strawinsky („Sacre du printemps”) cresteri ale tensiunii arteriale si modificari pe electrocardiograma. Adaugam si tulburarile de ritm produse de accelerarea unor pasaje muzicale (ex. slagarul „Volare” de D. Mudungo, observatie – Vera Poliakova citata de B. Luban-Plozza si colab. – 1988), in sensul unei tahicardii sau sub unor extrasistole ventriculare (cazul dirijorilor care au „clacat” inclusiv un caz de infarct in timpul dirijarii crescendo-ului si al accelerando-ului final din „Moartea Isoldiei”). De fapt, in „Tristan si Isolda” exista in intregul act al II-lea o senzatie pe care o au dirijorii – de tensiune dar si de plutire, cu o angajare psihica dar si in planul solicitarilor cardiovasculare – cu mult deferite de starea de efort fizic implicita de directiile dirijorale fizice solicitate de executia muzicii respective (Karl Bohm – cit. de J. Verdeau-Pailles si colab. – 1995, p. 122).(66)

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: