jump to navigation

3. FORMELE PERCEPŢIEI CULORILOR, SPECIFICĂ ÎN REGLAREA ACTIVITĂŢII PSIHOFIZIOLOGICE

3. FORMELE  PERCEPŢIEI  CULORILOR, SPECIFICĂ ÎN REGLAREA ACTIVITĂŢII  PSIHOFIZIOLOGICE

  

Însemnătatea culorii este atestată şi prin dominanţa ei în ansamblul percepţiilor vizuale, iar omul primeşte 80 până la 90% din totalul informaţiilor despre mediul înconjurător, prin vedere şi numai vreo 10% prin celelalte simţuri. (14)

Cu toate că mulţi savanţi, printre care şi Charles Henry, au demonstrat că omul percepe mai întâi culoarea şi apoi forma (intervalul dintre doi timp fiind foarte scurt, fenomenul cromatic nu poate fi analizat în sine, despărţit de ansamblul formal căruia îi aparţine. Orice inflexiune a formei e dublată de o modificare a culorii – afirmă, pe bună dreptate, pictorii Gleizes şi Metzinger – orice modificare a culorii dă naştere unei forme.. Există tente care refuză să îmbrace anumite linii; există suprafeţe care nu pot suporta anumite culorii, le respinge şi le îndepărtează sau se prăbuşesc sub ele ca sub o povară grea.

Formelor simple li se potrivesc culorile fundamentale ale spectrului, formelor fragmentate le convin jocurile sclipitoare.(70)

   Ochiul omului este un organ transparent ce comunică creierului impresiile primite din ambientul cromatic, prin intermediul retinei. Sistemul optic datorită căruia se formează imaginile pe retină este constituit esenţialmente din trei elemente transparente, aşezate înaintea retinei: corneea, umoarea apoasă şi cristalinul. Ele au capacitatea de a reflecta razele luminoase care trec pe rând, prin cornee şi umoarea – medii cu indice de refragibilitate relativ mic (1,33) – ajungând la cristalin. Aceasta are o constituţie neobişnuită de care depinde o mare parte din mecanismul percepţiilor cromatice. Mai întâi din pricină că, deşi acţionează optic ca o lentilă refragibilă, nu este rigid. Iar în al doilea rând, deoarece este mai dur în interior decât în straturi superficiale, deosebire ce există şi între centrul şi părţile sale laterale. Ceea ce face să aibă în centru un indice mai mare de refracţie (aprox. 1,42) decât spre periferii (unde ajunge pe la 1,38).

   O altă calitate specifică cristalinului , ce decurge din construcţia sa, priveşte importantul fenomen al acomodării ochiului faţă de toate caracteristicile obiectului privit  şi mai ales faţă de distanţă. Ochiul neputând funcţiona ca un ochean – care-şi schimbă intervalele din lentile pentru diferite distanţe – iar poziţia cristalinului şi a retinei fiind fixe, cristalinul e cel care îşi modifică curbura. Ceea ce prezintă mari avantaje, dar şi dezavantaje.

   Sistemul format de cristalin şi retină este în legătură cu centrul vederii din creier prin linia nervilor. Cristalinul proiectează pe retină imaginea răsturnată micşorată a obiectului, în condiţii diferite de luminozitate. De aceea irisul, aşezat dinaintea cristalinului, funcţionează independent, ca diafragma unui aparat de fotografiat, reglând diametrul pupilei după cum lumina este mai slabă sau mai tare. Mişcările irisului, menite să apere ochiul de acţiunea prea puternică a luminii, au însă şi unele consecinţe negative. Aşa de pildă, la o lumină slabă, pupila mărindu-se foarte mult, acomodarea ochiului nu se mai face perfect deoarece se dezvăluie mult din regiunile periferice ale cristalinului, unde vederea nu e aşa de bună ca în centru, dar care acţionează concomitent cu centrul, mai bombat.

   Acomodarea ochiului devine mai anevoioasă şi cu atât mai defectuoasă cu cât, în efortul său de a preciza imaginea, cristalinului se bombează mai mult.

   Felul cum se acomodează ochiul la diferite filtre cromatice depinde şi de capacitatea de refractare a corneei, a umoarei apoase şi a cristalinului. Ochiul funcţionează ca o prismă de cristal sau ca un instrument optic cu lentile, ce deviază mai puţin razele roşii: motiv pentru care imaginea regiunilor roşii ale unui obiect se formează în alte condiţii decât cele ale regiunile violete. În acest domeniu – spune élise Devaux – „Ochiul nostru se comportă ca şi celelalte instrumente (optice); spre a duce imaginea pe retină, trebuie mai mult efort de acomodare pentru culorile roşii decât pentru cele violete. Acest travaliu al muşchilor se face fără să avem conştiinţa efortului. Dar dacă deosebirea dintre două culori vecine e prea mare, vom simţi foarte repede o oboseală ce poate deveni insuportabilă.

Dacă fixăm cu privirea, de exemplu, o ţesătură în dungi roşii şi albastre sau galbene şi violete, se produc un fel de fâlfâire, datorită rapidei schimbări în acomodarea ochiului, care până la urmă tulbură total imaginea”:

Fenomenele proprii creşterii mari a luminii se datoresc, în primul rând, faptului că lumina distruge purpura retiniană care se reface la întuneric. Când lumina e mult prea tare, decolorarea e mai rapidă decât refacerea purpurei şi ochiului pierde din sensibilitate, ajungând până la orbire.

Dimpotrivă, dacă lumina se micşorează, scade atât intensitatea coloristică, cât şi luminozitatea, până se produce întunericul, în care nu se mai percepe, practic nimic. Dar scăderea luminii aduce şi o răcire treptată a culorilor: roşul şi portocaliu mergând spre carmin, purpuriu şi Magenta, iar galbenul şi verdele, spre albastru verzui. În vreme ce albastrul, conform fenomenului Purkinje, devine mai luminos.

   Dar, procesul cel mai complex însă puţin cunoscut şi, mai ales, fascinant din mecanismul percepţiei culorilor începe prin retină. Aşezată ca un înveliş al fundului ochiului pe o suprafaţă de 2,5 cm pătraţi, fiind de fapt o dezvoltare a nervului optic, retina are trei straturi de celule. Din interior spre exterior, apar mai întâi celulele bipolare şi cele mai din faţă, celulele vizuale. În mod clasic, se consideră că acestea din urmă ar fi doar de două feluri: unele în forma de bastonaşe, aşezate în extremele laterale ale ochiului, celule ce ar recepţiona şi retransmite, cu deosebire, valorile acromatice de clar-obscur, pentru care sunt socotite specifice vederii nocturne (viziune scotopică); iar celelalte, în formă de conuri, specializate pentru percepţia culorilor, servind cu  deosebire vederii diurne (viziune fotopică), grupate în centrul ochiului, în aşa-numita fovee centrală, socotită zona celei mai clare vederi.

   Unii cercetători contemporani arată că celulele vizuale nu sunt atât de radical deosebite, că între bastonaşe şi conuri ar mai exista tot felul de alte forme intermediare, precum şi că ambele tipuri de celule recepţionează şi culori şi valori de  clar-obscur, ce e drept în proporţii diferite.(14)

   Aşezarea celulelor vizuale influenţează şi calitatea generală a vederii. Astfel, în centru retinei, unde sunt masate conurile, fiecare celulă este legată de câte o singură fibră nervoasă. Aici viziunea este excelentă. Mergând spre periferia retinei însă, unde abundă bastonaşele, legăturile se grupează ajungând până la 200 de celule la o fibră nervoasă. Ceea ce face ca vederea periferică să fie mediocră. În sfârşit, pentru că imaginile se formează pe toată retina, câmpul vizual este foarte mare. Se consideră că, privind drept înainte, omul  poate cuprinde o imagine cu o deschidere orizontală de până la 200 de grade.

   Dar percepţia culorilor propriu-zisă depinde în foarte mare măsură de faptul că celulele în formă de con sunt diferenţiate între ele. Conform teoriei tricromatice emisă de Thomas Young, conurile sunt de trei tipuri: unele sensibile la albastru (sau la albastru indigo), altele la verde (sau verde-gălbui) şi altele la roşu. Sinteza celor trei tipuri de celule face ca ochiul să poată percepe uşor toate culorile şi un foarte mare la număr prin cele vreo 800 000 de fibre ale nervului optic; admiţând chiar că fiecare dintre ele ar putea recepţiona distinct  un anume mesaj colorat din infinitatea celor posibile. Se pare că Young a ajuns la ipoteza tricromiei, tocmai plecând de la această judecată.

   Procesul de transportare a luminii captate de celule receptoare ale retinei într-un flux nervos specific este, fireşte, cu mult mai complet decât îl putem descrie. El include acţiuni fotochimice, studiate şi prezentate mai întâi de A. Wald, în 1935. Ciclul de transformări cuprinde „… trei reacţii principale”:

a) Descompunerea sub acţiunea luminii a purpurei vizuale – rodopsina – (pigmentul rodopsinei se găseşte în bastonaşe: în conuri nu s-a identificat exact pigmentul absorbant; însă existenţa unui asemenea pigment nu este pusă la îndoială) în retinen şi proteină (…) Suprimarea acţiunii luminii şi înlocuirea ei cu întunericul stopează desfăşurarea procesului de disociere şi dă  naştere reacţiei de refacere sau de sinteză a rodopsinei. Rapiditatea şi gradul de descompunere depinde de intensitatea şi durata de acţiune a luminii, între ele există un raport direct proporţional.

b) Cea de-a doua reacţie constă în reducerea retinenului în vitamina A, cu ajutorul unei enzime şi a unei coenzime D:P:N:

c) În fine, cea de-a treia reacţie constă în regenerarea rodopsinei; vitamina A reprezintă aici o etapă intermediară. Excitaţia, care ia naştere în urma procesului fotochimic, este transmisă de la celulele fotosensibile la straturile celulelor neuronale de la nivelul retinei; aceasta realizează o primă operaţie de modulare şi codificare. Potrivit unei ipoteze a lui R. Granit, prin conectarea diferenţială a straturilor neuronale cu cel fotosensibil, se formează trei sisteme de recepţie:

1.        Sistemul receptor de undă lungă, care include modulatori speciali pentru portocaliu şi galben;

2.        Sistemul receptor de undă mijlocie, în care intră trei modulatori ai verdelui;

3.        Sistemul receptor de undă scurtă, care include modulatori pentru indigo şi albastru.

   Cu toate că azi s-a ajuns să se obţină, experimental, mereu mai multe date ce confirmă şi dezvoltă teoria tricromatică, procesul percepţiei culorilor este pe departe de a fi fost pe deplin lămurit.

   O altă însuşire generală ce decurge din acest proces complex este şi capacitatea de integrare a văzului omenesc. Dacă privim pe un ecran o lumină portocalie şi pe celălalt  suprapunerea unei lumini roşii pe una galbenă, vom vedea aceeaşi culoare. Pe de altă parte însă, aparatul vederii poate deosebi cele mai fine nuanţe, ajungând să perceapă un registru coloristic de o vastă întindere

   Când este vorba de aprecierea purităţii culorilor însă, ochiul se comportă exact invers: el judecă mult  mai bine saturaţia în zona tonurilor galbene şi verzi şi, dimpotrivă, greu în cea a roşurilor şi foarte greu în cea a violeturilor

   Un alt factor general de care se vorbeşte mai rar, dar pe care Yves Le Grand îl scotoceşte „una din problemele dificile ale viziunii culorilor”, îl constituie galbenul. „Este sigur că din punct de vedere cortical – spune fizicianul francez – trebuie să existe un centru a cărei excitaţie dă senzaţia de galben, ceea ce, din punct de vedere psihologic, e fundamental. Se trece, de regulă, de la albastru la verde şi de la verde la galben, precum şi de la galben la roşu fără o tranziţie galbenă. Din punct de vedere psihologic fenomenul este intermediar. Ceea ce ne permite să presupunem că există în centrele corticale o recepţie a galbenului autentic.

   Viziunea culorilor suferă în general o îngălbenire – în mai mare sau mai mică măsură – fapt ce se mai explică şi prin aceea că însuşi cristalinului omenesc este galben, acţionând ca un filtru ce micşorează intensitatea radiaţiilor albastre ale spectrului. Fenomenul se accentuează cu vârsta, cristalinul îngălbenindu-se din ce in ce mai mult, iar indivizii văzând mai defectuos violeturile şi având o sensibilitate mai redusă la diferenţierea nuanţelor.

   Dominantă, în anumite condiţii , este şi acţiunea exercitată de roşu. Dacă radiaţiile solare izbesc ochiul direct sau printr-o reflectare puternică, se creează o senzaţie pregnantă de roşu. Aşa, când citim în plin soare, literele negre ne par la un moment dat roşii, iar hârtia, prin contrast, verzuie.

   O mare influenţă asupra modului cum se percep culorile o exercită şi fenomenele acomodării ochiului. Unele din ele au mai fost menţionate: ca de exemplu, acomodarea cromatică de la o culoare tranşantă la alta, variaţia de sensibilitate dintre gama roşurilor şi cea a violeturilor, acomodarea şi deosebirile de percepţie în condiţii de luminat slab sau puternic, ş.a.m.d.

   Situaţiile la care ochiul este obligat să, se acomodeze fiind însă mult mai diverse tot atât de diferite sunt şi modificările pe care le suferă percepţia culorilor. Printre ele se numără şi oboseala ochilor care, deşi în majoritatea cazurilor nu este resimţită conştient aduce schimbări notabile în procesul perceptiv. Datorită ostenelii şi nevoii ochiului de acomodare, percepţia suferă, după un anumit timp, variaţii calitative însemnate. Astfel, intrând într-un spaţiu cu lumină galbenă pură (lămpi cu vapori de sodiu), sesizăm tonul luminii precum şi faptul că multe culori obişnuite şi-au schimbat înfăţişarea. După un timp, când ochii s-au obişnuit în mediu obosind, lumina ni se va părea albă, iar obiectele normal colorate. Privind însă imediat o fotografie în culori făcută în acelaşi loc, vom constata cu uimire raporturile cromatice sunt cu totul altele: de fapt, cele pe care le-am surprins în primele clipe, când ochii nu osteniseră încă.

   Dar, percepţia culorilor este puternic influenţată chiar de culori, în sine. Modificări însemnate de percepţie cromatică se datoresc şi acomodării ochiului la distanţă, mai ales în funcţie şi de contraste; fenomene ce explică, între altele, şi amestecul optic de culori.

   Arnheim arată că în general vederea ne e doar într-un anume context perceptiv.

   „Se cunoaşte mai puţin – spune Cesare Musatti – interacţiunea dintre suprafeţele cromatice, fenomen care, într-un  anume fel, e opus fenomenului de contrast (…) şi datorită căruia interinfluenţele dintre mai multe suprafeţe duc la o micşorare a deosebirilor: suprafaţa ce suferă o egalizare cu alta, se îmbogăţeşte cu o componentă cromatică sau cu un grad de luminiscenţă, corespunzând culorii sau luminozităţii celeilalte suprafeţe. Remarcabil este faptul că  unificarea formală, constituie un factor ce favorizează un factor ce contribuie la egalizare”.(14)

   Principiul unic este principiul maximei omogenităţi şi poate fi enunţat în felul următor: câmpul vizual se fracţionează în unităţi  formale în aşa fel încât fiecare structură parţială tinde să devină, pe cât posibil (în raport cu situaţia obiectivă a stimulaţiilor), omogenă. Principiu ce se completează la rândul său, printr-altul, ce rezumă toate legile pregnanţei formale: fiecare unitate formală, constituită după principiul maximei omogenităţi, tinde să accentueze propria sa omogenitate forţând condiţiile obiective ale stimulaţiilor.

   Egalizarea cromatică ce se produce într-un ansamblu cromatic, văzut ca unitar, n-ar reprezenta atunci decât un caz particular al acestei legi generale a omogenităţii perceptive, care e confirmată în atâtea alte situaţii, şi care n-are nevoie pare-se, de o explicaţie specială.(14)

Memoria culorilor este foarte  slabă – mult mai proastă decât cea muzicală, de exemplu; şi pe de altă parte, pentru că în terminologia culorilor mai dăinuie numeroase confuzii, atât în ceea ce priveşte diferitele noţiuni ale teoriei culorilor, cât şi mai ales în privinţa denumirilor propriu-zise. Acelaşi cuvânt desemnează, de pildă, alte culori în diferite ţări, în diferite domenii de activitate (pictură, ceramică, sticlă, textile, confecţii, industria grea, arhitectură etc.) sau în diferite cataloage ale producătorilor de culori – fiecare din ei având propriile sale păreri sau interese comerciale, secrete de fabricaţie, ş.a.m.d.

Michel Chevreul a creat în 1839 un cerc cromatic la baza căruia se aflau două variabile: nuanţa – reprezentând combinaţia mai multor culori tonul, amestecul nuanţei cu negru sau alb. Chevreul urmărea să capete o multitudine de nuanţe prin crearea a 72 de trepte intermediare în şirul culorilor spectrale şi un număr şi mai mare de tonuri, amestecând fiecare nuanţă, fie cu din ce în ce mai mult alb, fie cu negru. Sistemul său prevedea un cerc mare împărţit în 72 de sectoare, tăiate apoi circular de 21 de circumferinţe concentrice. Astfel, fiecare sector este împărţit în câte 21 de casete, dintre care cea din centru forma cu toate celelalte un cerc alb; pe când la exteriorul cercului casetele formau o bandă circulară neagră. În caseta mediană a fiecărui sector, se află nuanţa pură, fără amestec de alb sau negru . Mergând spre centru, casetele erau deschise, şi dimpotrivă deveneau treptat mai închise, prin amestec cu negru.

Chevreul obţinuse astfel 1368 de nuanţe deosebite, aplicate pe un mare disc de porţelan, pe care le-a numerotat. Cercul său cromatic a constituit un real progres, nu numai teoretic, dar şi în practica vopsitorilor şi mai ales a tapisierilor (chimistul era angajatul manufacturii Gobelines)(31).

Printre primele imprecizii de vocabular – deşi în mod curent nu se realizează confuzia – poate fi socotită chiar cea privind noţiunea de culoare: din latinescul color, în limbile romanice sau Farbe, în germană din cuvântul medieval (Althochdeutsch) Farawa: precum şi toţi termenii ce derivă din grecescul Khroma, ca de pildă cromatică. Accepţia lor, acoperind o vastă arie lexicală, depăşeşte cu mult sfera referinţelor la percepţia optică, la însuşirile sau la efectele culorilor propriu-zise, generalizându-se în cele mai diferite domenii ca : opiniile politice, apartenenţa generală a unui personaj, a unui obiect, a unui oraş sau a unei ţări, caracteristicile unui stil muzical, literar, teatral, coregrafic, ş.a.m.d.

Teoria culorilor complementare a lui Chevreul, Charles Blanc arată că există „…un fenomen curios ce face ca aceleaşi culori ce se exaltă prin juxtapunere (culorile complementare: n. ns.) să se distrugă când sunt amestecate în cantităţi şi intensităţi egale, culorile vor fi anihilate unele de altele, şi nu va rămâne decât un cenuşiu incolor. Această distrugere se numeşte acromatism”.(30)

Dar în general percepţia culorilor nu poate fi concepută în afara luminii. „Aşadar diferenţierea dintre lumină şi întuneric – spune Golu şi Dicu – corespunde, în planul culorii, cu diferenţa dintre alb li negru şi dintre treptele intermediare ale lor – griul. Înseamnă că, într-un sens, funcţia sensibilităţii faţă de culoare este consubstanţială cu cea a sensibilităţii luminoase. De aceea, prima precizare care se impune este de a folosi termenul de culoare nu numai în raport  cu componentele registrului cromatic, ci şi cu cele ale registrului acromatic. Albul, negrul şi griul nu sunt mai puţin culori decât roşul, galbenul verdele sau albastrul.

Lungimea de undă dominantă dă direct numele culorii pure: roşu, galben, albastru, verde etc.; sau a culorii compuse: roşu-purpuriu, , albastru-verzui, etc. Numele culorii este calificat uneori drept nuanţă în limbajul curent sau tonalitate, în limbajul psiho-fiziologic.

A treia caracteristică este factorul de puritate (în limbaj colorimetric), desemnat în mod curent sau în pictură fie prin cuvântul puritate, fie în psiho-fiziologie, prin saturaţie. Din acest punct de vedere culoarea poate fi pură (saturată) sau, dimpotrivă, subţiată sau diluată.

Lungimea de undă dominantă şi factorul de puritate, constituie cromaticitatea sursei de lumină sau cea a obiectului; ceea ce se numeşte cromie, în limbajul psiho-fiziologic

Aprecierea factorilor de luminiscenţă şi de puritate ai unei culori se exprimă astfel: o culoare deschisă este numită vie când este pură şi pală când este diluată spre alb; iar o culoare închisă este profundă, când este pură şi rabattue (în franceză) când este grizată sau amestecată cu negru. Nu există însă un termen românesc, potrivit, pentru rabattu. Traducerea directă : răsfrânt, răbătut, n-are aici nici un sens. S-ar putea, eventual întrebuinţa termenul de: scoborât, scăzut.(14)

Precizăm termenii generali ai domeniului; astfel revenind la seria culorilor spectrale, putem recapitula:

a) Culorile primare sau fundamentale, din care se pot obţine teoretic, toate celelalte, sunt: pentru culorile lumină – roşu, verde şi albastru violet, iar pentru culorile pigmentare – roşu, galben şi albastru.

       b) Din amestecul culorilor primare pigmentare, două câte două, se nasc trei culori binare sau secundare: portocaliu, verde şi violet.

       c) Dacă amestecăm două câte două, culorilor pigmentare primare  şi binare, căpătăm şase culori terţiare:

·         roşu cu violet dau violet-roşcat,

·         violet cu albastru dau violet-albăstrui,

·         albastru cu verde dau verde-albăstrui,

·         verde cu galben dau verde –gălbui,

·         galben cu roşu dau portocaliu-roşcat,

·         galben cu portocaliu dau portocaliu-gălbui,

 d) Culorile primare, binare şi terţiare alcătuiesc cercul cromatic cu 12 culori. Operaţiunea se poate continua, obţinându-se cercul cromatic cu 24 de culori, ş.a.m.d.

        e) În cercul cromatic cu 12 culori pure se pot citi şi culorile complementare ce sunt aşezate exact diametral opuse. Perechile complementare primare sunt: albastru cu portocaliu, roşu cu verde şi galben cu violet; iar cele complementare binare: albastru-violet cu galben-portocaliu, roşu-violet cu galben-verzui şi roşu-portocaliu cu albastru-verzui.

Tonurile îşi pierd saturaţia , devenind implicit mai închise sau mai deschise, adică îşi schimbă valoarea. Pictura în care domină raporturile de valoare, mai mult decât cele de culoare, se numeşte pictură de clar-obscur. Graficul următor dă caracteristicile cromatice ale câtorva pigmenţi de uz curent:

λd = lungimea de undă dominantă;

λc = lungimea de undă complementară;

ρ  = factorul de puritate al luminii transmise;

β  = factorul de luminescenţă

Tabelul 4 .Cararacteristici cromatice ale câtorva pigmenţi de uz curent (14)

 

Nr.

 

Pigmentul

 

Nanometri

 

ρ %

 

β %

 

   1

 

Vermillon

 

 

608

 

60

 

22

 

   2

 

Realgar

 

 

593

 

67

 

32

 

   3

 

Portocaliu de cadmiu

 

 

587

 

90

 

42

 

   4

 

Galben de zinc

 

 

576

 

83

 

83

 

   5

 

Pământ de Sienna ars

 

 

598

 

43

 

8

 

   6

 

Verde mamlachit

 

λd

 

515

 

15

 

42

 

   7

 

Verde smaragd

 

 

512

 

40

 

39

 

   8

 

Ulitramarin

 

 

468

 

31

 

17

 

   9

 

Cobalt

 

 

475

 

33

 

17

 

10

Violet de mangan (purpură)

 

λc

 

554

 

10

 

27

 

 

Culorile, aflate în aşa numitul contrast complementar, se intensifică şi se exaltă una pe alta până la un mare grad de luminozitate, când sunt alăturate. Două lumini colorate complementar, amestecate, dau alb. Experienţa clasică, făcută încă în veacul trecut, arată că dacă izolăm perfect un ochi de celalalt, printr-un ecran perpendicular pe nas şi proiectăm apoi un fascicul roşu în ochiul stâng şi unul verde în cel drept, privitorul percepe lumina albă.

Dimpotrivă, culorile complementare pigmentare, amestecate în proporţii egale, se anihilează reciproc, dând un cenuşiu foarte închis, aproape negru, dar colorat.

     f) Tot de relaţiile complementare depinde şi aşa-numitul contrast simultan, exprimând chiar una din caracteristicile fiziologice ale percepţiei coloristice. Privind una din culori, ochiul produce simultan culoarea complementară. Dacă fixăm , de pildă, mai multă vreme un disc roşu, vom constata că el se înconjoară la un moment dat cu o aureolă verzuie. Şi dacă imediat după aceea mutăm brusc privirea pe o foaie albă, vedem curând apărând un disc verzui: fenomen ce se numeşte contrast succesiv, sau imagine negativă.

Însemnătatea fenomenului este deosebită; Goethe considera chiar că ceea ce conferă culorii calitate estetică este tocmai contrastul simultan.

     g) Un alt contrast coloristic esenţial este cel dintre cald si rece. Seria culorilor calde este aceea care se apropie, în cercul cromatic, de portocaliu-roşcat, iar cea a culorilor reci, care se apropie de albastru-verzui. Ele dau, stricto sensu, o senzaţie de căldură sau răceală, însuşire ce nu poate fi nicicum neglijată în realizarea unei cromatici adecvate mediului ambiental şi care are în general în coloristică un rol de prim ordin.

     h) Culorile pure sunt, cum s-a văzut cele neamestecate. Dimpotrivă, aşa numitele tonuri rupte sunt cele amestecate cu culoarea lor complementară, într-o proporţie mai mare sau mai mică. Rezultatul va fi un ton cu saturaţia scăzută, mat, fără strălucire şi mai mult sau mai puţin închise, în funcţie de proporţia culorilor combinate. Unii autorii definesc tonurile rupte ca rezultând din combinarea mai multor culori, şi nu precizează că este vorba de complementare. Ceea ce este inexact, deoarece nu orice combinaţie de culori dă un ton rupt, grizat: roşu cu galben dau portocaliu, albastru cu galben dau verde, ş.a.m.d.

Cum s-a mai arătat, când culorile complementare ce se amestecă sunt în cantităţi egale, se abţine un cenuşiu foarte închis, dar colorat şi, mai ales interesant, de aceeaşi nuanţă în toate cele trei cazuri fundamentale. Gerard Bouté arată că dacă se amestecă în proporţii  absolut egale, pigmentare, galben cu violet-albăstrui, Magenta cu verde şi albastru cyanic cu roşu –portocaliu, rezultă acelaşi verde gri, mat, forte închis.(29)

Dar nu toţi cercetătorii sau artiştii sunt de aceeaşi părere. S-au amintit opiniile lui Charles Blanc. Iar Odilon Redon nota în legătură cu: „exaltarea reciprocă a culorilor sau contrastul simultan. ... Amestec de albastru şi portocaliu în cantităţi egale: gri incolor.

Oricum ar fi, tonurile rupte, griurile colorate sau tonurile grizare – cum se mai numesc curent – au o mare însemnătate în cromatica generală ambientală, fiind incompatibil mai răspândite decât  culorile pure. Faptul a fost intuit şi de pictori. Încă din secolul al 17-lea, Rubens arăta, într-o lucrare intitulată „De Coloribus (Despre culori). Că în alcătuirea unui tablou, totalitatea contrastelor de tonuri pure nu trebui să depăşească o treime din suprafaţă, restul de două treimi fiind rezervate exclusiv tonurilor rupte. . „Într-adevăr – considera şi André Lhote – dacă raporturile de tonuri pure depăşesc o treime din suprafaţă, tabloul dă o impresie de greutate neplăcută; iar dacă dimpotrivă, culorile pure sunt într-o proporţie mai mică, pânza pare inconsistentă, transparentă.

Griurile neutre, necolorate, rezultă din amestecurile de alb şi negru. Iar culorile din amestecuri de alb şi negru devin mai închise sau mai deschise, ceea ce se exprimă în valoare. Valoraţia stă şa baza contrastului de clar-obscur (umbră şi lumină) şi ca atare se vorbeşte curent de: valori deschise şi închise.

Una din cele mai curente confuzii se face între ton sau tonalitate şi valoare. Dealtminteri, cum se vede, italienii nici nu folosesc alt termen decât tono, iar germanii spun tonwert, adică valoarea tonului.

Se numeşte ton local culoarea proprie a unui obiect; tonuri rupte, cele combinate de mai multe culori (fără să precizeze că este vorba de complementare: n. ns.); tonuri neutre, nuanţele şterse ce fac că iasă în  valoare colorituri mai hotărâte. Relaţiile între diferite tonuri se numesc valori.

În concluzie, consideraţiile despre valoare, rezumăm că: ea reprezintă exclusiv gradul de luminozitate al unei culori şi nu puritatea sa. Albastrul este mult mai închis decât galbenul, dar amândouă pot fi de acelaşi de puritate. În scala cromatică cea mai deschisă valoare o are galbenul şi cea mai închisă, violetul. Goethe a şi încercat să construiască, convenţional , o scală a luminozităţii culorilor, precizată numeric şi raportată la 12 valori de cenuşiuri, în care violetul are gradul 3. albastrul 4, verdele 6, portocaliu 8 şi galben 9.

Şi pentru că s-a dat explicaţia noţiunii de tentă a lui Signac mai consemnăm şi definiţia lui Réau: Tentă, ton nuanţă. O tentă uniformă pe toată întinderea ei este ceea ce se numeşte o tentă pală. Se spun, dimpotrivă, că o tentă este topită sau degradată, dacă ea merge luminându-se. O demitentă este un ton mijlociu între umbră şi lumină.(14)

Suntem permanent şi total încojuraţi de unde de energie electromagnetică (care călătoresc prin univers cu o viteză incredibilă), fiecare având specifice o anumită lungime de undă şi o anumită viteză de vibraţie (frecvenţa). Aceste unde alcătuiesc spectrul electromagnetic din care lumina (şi implcit culorile) reprezintă doar o mică parte, alăturându-se razelor Gamma, razelor X, razelor ultraviolete, razelor infraroşii, microundelor, undelor radio şi TV, etc.

1) raze cosmice   2) raze Gamma    3) raze X    4) raze ultraviolete

 5) lungimea vizibilă  6) raze infraroşii   7) Microunde, unde radio (5)

Armonia de culori. Armonia va fi atinsă dacă vor fi respectate oricare trei reguli din cel patru dinainte. Astfel, este permis a folosi culori ce nu se echilibrează absolut în cenuşiu, dacă se respectă legile de luminozitate, puritate şi suprafaţă. Pe de altă parte, legea purităţii poate fi parţial respectată, atâta vreme cât se urmează legea tonurilor de culoare.(2)

Ostwald defineşte culorile prin lungimile lor de undă . Aşa de pildă, notează galbenul cu 579 milimicroni, (sau angströmi); portocaliul cu 569, roşul cu 615,5; albastrul-violet cu 478,5; albastrul cu 483,5; turcoazul cu 492,6; verdele cu 506.

Considerăm apoi că prin cei trei factori variabili ce stau la baza percepţiei coloristice se poate exprima orice culoare, şi notând; cu V = culoarea pură; cu  W = cantitatea de alb şi S = cantitatea de negru, el propune următoarea relaţie:(13)

V + W +S = 100                                                                                

Culorile apar într-un continuu schimb, deoarece ele se află în raporturi ce depind de ambianţa în continuă schimbare sau de condiţiile schimbătoare psihologice.(80)

Recapitulând, întâlnim mai întâi legea acomodării. Cel mai însemnate eforturi ale ochiului se datoresc, fie variaţiei cantitative a luminii, la care răspunde prin deschiderea irisului; fie variaţiei lungimilor de undă, faţă de care se pune în mişcare cristalinul. Cel mai multe din situaţiile curente impun asigurarea unui efort vizual optim, printr-o minimă solicitare a ochiului. Deoarece acomodările bruşte şi repetate duc rapid la oboseală, la pierderea sensibilităţii şi chiar la orbire temporară.

În coloristica ansamblurilor trebuie de asemenea să se ţină seama de fenomenele iradierii, ce fac, de pildă, ca un obiect de culoare deschisă să pară mai mare decât altul – absolut identic ca material, formă şi dimensiune – dar de culoare închisă. Precum nu se pot ignora însuşirile culorilor calde de a veni în faţă şi a celor reci, de a se duce înfund, sau chiar senzaţia de cald sau de rece pe care ele o determină. Deşi experienţele cele mai temeinice au demonstrat că astfel de senzaţii sunt pur psihologice, neproducând propriu-zis modificări temeinice fiziologice, totuşi,o încăpere zugrăvită în albastru contracarează, de pildă, în oarecare măsură, senzaţia dogoritoare a unor cuptoare; aşa cum în vestiare sau săli de duşuri se ameliorează senzaţia de frig prin utilizarea tonurilor calde.

O altă lege importanţă, mai ales pentru culorile locale sau în domeniul semnalizărilor cromatice, este cea a raporturilor dintre viteza percepţiei şi lungimea de undă a culorilor. Întârzierea captării unui mesaj coloristic depinde li de faptul că nu toate cele trei tipuri de celule vizuale reacţionează la fel de rapid. De aceea, roşul, de pildă, este perceput mai repede ca albastru.

În sfârşit, mai trebuie avut în vedere şi faptul că, tot din pricina diferitele sensibilităţi  ochiului la diferitele lungimi de undă,  culorile din centrul bandei spectrale se văd mai bine decât cele din extremităţii.(31)

În afară de acestea, mai există şi o nesfârşită serie de efecte psihologice ale culorilor, ce nu pot fi totdeauna bine explicate, şi, mai ales, perfect clasate. Dacă, în pofida marii varietăţi a situaţiilor, există azi un consens unanim după care: violeturile şiindigourile sunt triste, albastrurile şi verzurile sunt odihnitoare , galbenurile şi portocaliurile, tonice, iar roşurile, excitante; nu putem totuşi stabili care sunt atracţiile sau repulsiile faţă de anumite culori, valabile pentru absolut toţi oamenii, aşa cum se constată la animale sau la unele organisme inferioare. Se ştie, de pildă, că taurul este foarte iritabil la roşu, în vreme ce anumite specii de crustacee mici au o totală repulsie faţă de roşu şi verde. Cei din urmă sunt însă foarte atraşi de albastru şi alb, ceea ce face ca în mările calde, carenele luminoasele ale vapoarelor să fie literalmente acoperite de crustacee, care le încetinează mersul. Motivul pentru care, carenele se vopsesc în roşu sau verde. Dimpotrivă, albastrul produce repulsia muştelor şi a ţânţarilor.

Iar privitor la reacţiile oamenilor, deşi epoca noastră cunoaşte o mare înflorire a cercetării prin vaste anchete, rezultatele sunt în bună măsură contradictorii, dacă nu derutante. Aşa de pildă, Institutul german pentru demoscopie Allensbach, a întreprins o mare anchetă, punând următoarea întrebare unei selecţii reprezentative – ca vârsta, sex şi ocupaţii – de 2000 de adulţi dinRepubilica Federală Germania: „Dacă ar trebui să alegeţi dintre culorile roşu, verde şi albastru, pe cea care poate exprima cel mai mult întreaga dumneavoastră fire, la ce v-aţi opri?”. Cercetătorii institutului consideră ca un prim mare succes faptul că 88% din cei ce au răspuns s-au putut identifica cu o culoare; ceea ce dovedeşte cât de mult gândeşte omul în culori. Apoi: mai mult de două cincimi (43%) dintre femei au ales albastrul, în vreme ce doar 18% din ele s-au oprit la verde. Dintre bărbaţi 33% au ales verdele şi 32% albastru. Conform sondajului Allensbach, deosebirile dintre alegerea bărbaţilor şi cea a femeilor se accentuează cu vârsta. În vreme ce bărbaţii aleg din ce în ce mai puţin albastru, cu cât sunt mai vârstnici, femeile cu cât îmbătrânesc , aleg mai mult albastru. Tot aşa, pe când sub 360 de ani, o femeie din trei alege roşu, peste 60 de ani, doar una din zece se mai opreşte la el.                                                                                                                                                              

Pe de altă parte testele recente făcute în R.F.G. după procedeele puse la punct de Lüscher, Pfister-Heiss şi Frieling, în legătură cu preferinţele cromatice, au dat, de pildă următoarele  rezultate: 31% din totalul celor chestionaţi au ales albastrul, 21% roşul şi 21% verde, 7% galben, 4% brunuri şi numai 2% negru. Preferinţele pentru toate celelalte culori însumate au dat doar 12%. Iar numai 6% din adulţi au declarat că n-au o culoare preferată.                                                                                                                                           

Cum se vede, oamenii înclină cel mai mult către trei culori primare – roşul, galben şi alabastru – plus verdele , care au însumat aproape 80% din voturi.                                                                                                                                                                

Dar preferinţele cromatice exprimă şi dominanta temperamentală a individului, de vreme ce culorile au un efect direct fiziologic. Marele nostru om de ştiinţă clujean Ştefănescu – Goangă a şi stabilit că sub înrâurirea purpurei, roşului, portocaliului sau a galbenului, cresc şi devin mai intensive respiraţia şi pulsul. Iar sub efectul verdelui , a albastrului deschis, indigoul şi violetul, ele se încetinesc. Ceea ce demonstrează, experimental, vechile observaţii după care culorile calde excită, iar cele reci liniştesc.                                        

După opina lui Melinet, clasarea efectelor cromatice ar fi următoarea: Movurile, verdele deschis, albastrurile turcoaz, ar fi favorabile stimulării şi ar ajuta la căpătarea calmului şi a diplomaţiei;

·         alburile, violeturile, albastrurile ca cerul, ar mări puterea de judecată;

·         trandafiriul ar înclina spre reverie;

·         în vreme ce roşul ar excita imaginaţia.

Printre cercetătorii care au căutat să stabilească o clasificare a efectelor psihologice produse de culori şi în consecinţă. Rolul lor funcţional, Colletat a imaginat un coeficient convenţional al „tonicităţii” cromatice. Astfel, pentru o unitate etalon de 1.000 – roşul i se atribui 700, galbenului 600 , portocaliului 500, verdele şi albastrului câte 400, albului 300, cenuşiului 200, iar violetului şi albastrului închis câte 100.(14)

 

Tabelul 5.Preferinţe cromatice în diferite ţări (14)

 

Culori

Cauze, Observaţii

Tara

Dorite

Nedorite

 

 

 

 

Africa de Sud

 

 

 

Roşu strident

Galben luminos

Negru-alb

 

 

 

Verde

Autohtonii au aversiune faţă de negru şi alb. Iar roşul şi galbenul corespund voioşiei şi libertăţii lor sufleteşti

Verdele ţipător trebuie evitat pentru că este culoarea profetului (Mahomed), fiind acceptat de autohtoni doar în acest sens

 

 

Africa de Nord

 

 

Roşu, verde, alb

 

Exprimă gustul oriental nord-african. Această combinaţie de culori corespunde atât sentimentelor religioase cât şi celor naţionale; precum şi tendinţa spre unitatea islamică.

 

 

 

 

 

Egipt

 

Negru

 

 

 

Verde

 

Brun-roşcat

Portocaliu-luminos

Negrul absoarbe cel mai mult razele soarelui, motiv pentru care culoarea nu este preferată, dealtminteri în toată Africa.

Este de preferat tuturor celorlalte culori.

Experienţe bune în domeniul ambalajului sau culorii mărfurilor exportate în Egipt.

 

 

 

 

 

 

Tabelul 6 .Preferinţe cromatice în diferite ţări (14)

 

Culori

Cauze, Observaţii

Tara

Dorite

Nedorite

 

 

 

 

 

Argentina

 

 

 

 

 

 

Albastru ca cerul, alb

 

 

 

 

Această combinaţie este de evitat, căci ea se află în compoziţia steagului naţional şi poate jigni sentimentele naţionale.

 

Unele Ţări           asiatice (budiste)

 

 

Galben

 

 

 

Haina preoţească. Este preferată pentru că „vorbeşte sufletul”.

 

 

China

 

 

Roşu, galben, auriu

 

 

Alb, albastru

 

 

Prohibite: fiind culori de doliu. Cele mai preferate culori

 

India islamică

 

 

Galben

 

Deoarece este culoarea carantinei, semnificând ciuma.

 

Raşpur (hinduşti)

 

Roşu, portocaliu şi galben

 

 

Le numesc „copiii soarelului”

 

 

 

 

Tabelul 7. Preferinţe cromatice în diferite ţări (14)

 

Culori

Cauze, Observaţii

Tara

Dorite

Nedorite

 

 

Delhi-Agra     (musulmani)

Verde deschis

 

Roşu, cenuşiu

 

Cele mai purtate culori de haine.

Uniforma organizaţiei de tineret.

 

Dşaipur (hinduşti)

 

Trandafiriu deschis

 

Culoarea se numeşte „oraşul roşu-deschis”.

 

 

 

Italia

 

 

Roşu-luminos, galben, albastru; culori luminoase în general

 

 

 

 

 

Combinaşie foarte iubită şi putată la haine.

 

Spania

 

Culori luminoase

 

Negru

 

 

 

Anglia

 

Culori mate,neagresive

 

 

 

Culoarea reprezintă factorul esenţial al celui mai modern sistem de educaţie vizuală, modalitatea fundamentală a dezvoltării capacităţii creatoare a omului.(14). Întemeindu-se esenţialmente pe studiul practic şi teoretic al culorilor Josef Albers şi-a dezvoltat un sistem pedagogic. El urmărea „to open eyes” (să deschidă ochii). Acesta a fost şi mai este ţelul meu, spunea el – tinzând să dea elevilor , care nu erau artişti, ci medici, ingineri, umanişti etc, o vedere activă. El recomanda: să nu laşi să treacă peste tine ceea ce vezi, ci să vezi singur, să cauţi, să simţi, să recunoşti, şi să trăieşti (ceea ce vezi). Deoarece: cine vede mai bine, distinge mai precis, recunoaşte relativitatea faptelor şi ştie că nu există niciodată doar o singură soluţie pentru formulări vizuale, acela îşi va schimba desigur şi părerea despre alte formulări; el va deveni, înainte de toate, mai precis şi mai tolerant.(95)

Fenomenele coloristice, constituie de multă vreme obiective foarte însemnate de cercetare, pentru numeroase discipline ştiinţifice: fizica, chimia, fiziologia, psihologia, ergonomia, etnografia, astronomia şi astrofizica, pedagogia, sociologia, estetica şi multe altele. Şi cu toate că studiile savanţilor din lungul şir strălucit inaugurat de Newton şi Goethe, au fundat teoria modernă a culorilor suntem încă departe de acel ansamblu unitar coerent şi finit care să constituie ştiinţa generală a culorilor.

Aşa de pilda culoarea este pentru fizician o anumită lungime de undă a luminii, expresie a oscilaţiilor electromagnetice.  Pentru chimist, ea reprezintă fie o anumită substanţă, fie transformările chimice produce în retină ca urmare a excitaţiilor cromatice. Fiziologii şi psihologii cercetează felul cum acţionează culorile asupra vederii şi cum sunt prelucrate efectele lor de către simţuri. Medicii folosesc culorile la stabilirea diagnozelor sau în terapeutică. Alţii specialişti analizează efectele culorilor asupra productivităţii muncii, în stimularea vânzării mărfurilor, în metodele pedagogice, în sistemul de semnalizare, în educaţia generală estetică, etc.

Goethe atrăgea atenţia asupra faptului că percepţia culorilor nu poate fi cercetată doar pe baza caracteristicilor fizice (lungimile de undă şi intensităţile), măsurabile cu aparatele, ci mai ales pe baza factorilor fizo-psihologici-senzoriali.(28)

Comentarii»

1. otilia - Mai 26, 2009

articolul dvs m/a ajutat enorm, multumesc!

2. S.Ghetie - Noiembrie 20, 2012

Foarte bun articol, multumesc!

3. rodica - Ianuarie 30, 2015

multumesc , articolul dvs mi-a fost de un real fols


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: