jump to navigation

2. Mecanisme neurofiziologice induse de cromoterapie şi meloterapie

2. Mecanisme neurofiziologice induse de cromoterapie şi meloterapie

 

Modul general de organizare morfo-funcţională a creierului are la baza un ansamblu de principii care explică aspectele raportului dintre creier ăi viaţa psihică. Acestea sunt urmatoarele : principiul neuronului, principiul centralizării, principiul cefalizării, principiul corticalizării, principiul diferentţerii şi specializării, principiul ierahizării şi al integrării sistemice, principiul reduntanţei, principiul comutării, principiul reflexului, principiul modelării, principiul conexiuni inverse, principiul verbalizării, principiul instruibilităţii. (3)

 Principiul neuronului, se referă la modul de organizare al creierului, considerându-se că unitatea morfologică şi funcţională a acestuia este neuronală.(S. Ramony Cajal, C. Golgi, G. Marinescu)

Principiul centralizării exprimă convergenţa reciprocă şi de grupare a neuronilor în ansambluri organizate în centri nervoşi.

Principiul cefalizării este legat de planul general de organizare al organismului uman şi planul de organizare al sistemului nervos central (SNC).

Principiul corticalizării stabileşte că scoarţa cerebrală, cea mai noua formaţiune filogenetică, tinde să devină mecanismul suprem de comandă şi control al sistemului nervos central, subordonând activitatea celorlalte formaţiuni subiacente.

Principiul difernţierii şi specializării stabileşte că encefalul este un sistem morfo-funcţional neomogen, având în modul său de organizare o diferenţiere structurală şi de specializare funcţională a elementelor care-l compun.

Principiul ierahizări şi integrării sistemice exprimă legitatea complementară a diferenţierii şi specializării în organizarea funcţională a creierului. În sensul acesta se realizează un tip de relaţie cu un dublu sens: ascendent, de la nivelele inferioare la cele superioare şi descendent, de la nivelele superioare la cele inferioare.

Principiul comutării implică doua aspecte:

– diversificarea şi creşterea numărului verigilor de “intrare” şi a celor de “ieşire” ale sistemului organismului;

– legea fiziologică a exclusivităţii, potrivit căreia organismul nu poate efectua în acelaş timp două comportamente adaptive în raport cu stimuli exteriori, ci numai unul.

Principiul reflexului exprimă natura însăşi a activităţii creierului, unitatea de bază funcţională a acestuia fiind arcul relex.

Principiul modelării informaţionale izomorfic-homomorice se exprimă prin urmatoarele:

– dependenţa funcţionării creierului de sursele de stimulare şi de informaţii exterioare acestuia;

– caracterul reflectoriu al vieţii psihice.

Principiul conexiunii inverse stă la baza modelului general de funcţionare al creierului considerat ca un sistem cibernetic cu autoreglare şi autofuncţionare. În virtutea acestui principiu, creierul are urmatoarele capacităţii:

– să-şi menţină un anumit echilibru şi să-şi corecteze eventualele erori funcţionale;

– să-şi optimizeze şi să-şi dezvolte experienţa prin elaborarea unor noi sisteme de legături şi achiziţia unor noi structuri informaţionale.

Principiul reduntanţei se referă la acţiunea factorilor pertubatorii asupra activităţii informaţionale.

Principiul instruibilităţii pune în evidenţă faptul că organizarea şi funcţionarea creierului are un caracter de plasticitate, de “autoelaborare” în cadrul interacţiunii sale cu mediul.

Principiul verbalizării este legat de apariţia şi dezvoltarea limbajului articulat.(24)

 Balanţa energetică a organismului include, procesul de asimilaţie, adică sinteza substanţei vii, însoţită de un consum de energie, iar pe de altă parte, procesul de dezamilaţie, care consta în descompunerea substanţei în elementele sale simple, însoţită de eliberarea energiei.

Dar, pe langă aceste relaţii substanţiale şi energetice, între organism şi mediu mai există şi relaţii de natură informaţională; fără un schimb de informaţie între organism şi ambianţa sa, integritatea organismului nu se poate menţine.

Procesul de analiză şi sinteză începe, la un nivel elementar, încă din receptor. Asfel fiecare receptor este specializat pentru a recepţiona o anumită energie externă: ochiul – undele electromagnetice, urechea – vibraţiile moleculare ale aerului etc. În funcţie de complexitatea structurii aparatului receptor, stimuli de o anumită modalitate pot fi discriminaţi sub diverse elemente stucturale ale receptorului de exemplu; diferitele culori, sunetele de frecvenţă diferită etc.

Un mecanism mai complex de recepţionare, prelucrare a semnalelor externe şi interne prin trimitera informaţiei se face reglarea nervoasă, care se efectuează cu o viteză de transmitere a impulsului nervos (de la 0,5 până la 150 m/s). Influxul nervos nu face uz de molecule complexe, ci de simpli atomi (ioni). Aceştia nu sunt vehiculaţi de sânge, ci sunt implicaţi în apariţia unor fenomene bioelectrice care se deplasează mult mai repede de-a lungul unor căi speciale  (fibre nervoase). Aceste căi leagă direct fiecare organ de centrul care-l comandă, ordinile fiind recepţionate şi executate prompt numai de organul interesat, făre efecte secundare .

Activitatea electrică a neuronilor este expresia cea mai caracterisică a metabolismului celular. Din punct de vedere psihologic, însă, esenţial este faptul că semnalele electrice (nervoase) constituie o modalitate de transmitere a informaţiei codate; aceasta este cea mai importantă propietate a neuronilor. Transfomările metabolice de bază asigură menţinerea vieţii celulelor nervoase, a excitabilităţii reactivităţii lor.

Orice sistem biologic realizează în permaneneţă nenumarate schimburi de substanţă, de energie şi de informaţie, aceste schimburi se realizează în relaţii reciproce se poate vorbi de interaţiuni predominant substanţiale, predominant energetic, predominant informaţionale, în funcţie de necesităţile organismului.

Potenţialele bioelectrice (PR, PA) proprii neuronului stau la baza activităţii electrice a creierului în ansamblu, dar aceasta din urmă nu se reduce la ele.

Impulsurile nervoase circulă celulipet, spre corpul neuronului, prin carectaristica funcţională de bază a dentritelor, datorită prelungirilor dendritice prevăzute cu spini, suprafaţa de contact sinaptic a neuronului creşte considerabil.

După poziţia lor neuronii pot fi:

·         centrali (corpul lor intră direct în componenţa sistemului central)

·         periferici (corpul lor intră în constituţia ganglionilor senzitivi somatici şi a ganglionilor vegetativi)

 După criteriul funcţional pot fi:

·         neuroni aferenţi sau senzitivi

·         neuroni efectori sau motori

·         neuroni intermediari sau asociativi

Proprietăţi fundamentale ale neuronului prin care reglază activitatea organismului:

·         capacitatea de a răspunde uşor şi prompt la o stimulare prin producerea influxului nervos

·         capacitatea de a conduce suficient de rapid şi fără pierderi acest influx  de-a lungul prelungirilor (conductibilitatea)

·         capacitatea de a transmite influxul nervos la alte celule, în ciuda spaţiului ( până la 500 A ) care le separă (transmisibilitatea).

 Transmiterea influxului nervos, se face prin eliberarea de către unii neuroni a neurotransmiţătorului în lichidul interstiţial prin care difuzează până la segmental postsinaptic, situat, uneori, la o distanţă mai mare de 200 nm., realizându-se asfel, sinapse la distanţă. În aceste cazuri, transmiţătorul eliberat de catre un buton terminal, poate să interacţioneze cu mai multe segmente postsinaptice.

Transmisia semnalelor se face prin sinapse care pot fi: chimice, electrice si mixte. Procesul de transmitere se face asfel, la capătul terminaţiei axonice, semnalul electric se transformă în semnal chimic, care după ce asigură străbatarea fantei sinaptice la nivelul membranei postsinaptice se transformă din nou în semnal electric.

In sistemul nervos central majoritatea sinapselor transmit semnalul informaţional prin intermediul unei substanţe chimice eliberată de către neuronal care transmite şi recepţionată de către cel care primeşte mesajul. Substanţa chimică folosită ca substrat al transferului de informaţie de la o celula la alta este denumită neurotransmiţător sau neuromediator.

Efectul transmiterii semnalului prin sinapsa chimică este foarte variabil, în raport cu funcţia segmentului postsinaptic. Propietatea atomilor elementelor chimice de a emite întotdeauna radiaţii cu aceeaşi lungime de undă indiferent de compusul chimic în care se afla.

În general, neurotransmiţătorul eliberat în spaţiul sinaptic, induce modificări ale permiabilităţii ionice a membranei segmentului postsinaptic. Ca urmare a creşterii influxului nervos celular de cationic, se produce depolarizarea membranei celulare şi formarea potenţialului postsinaptic excitatori, în cazul sinapselor excitatoare.

În concluzie, sinapsele neuronale se pot forma între oricare dintre componentele celulei nervoase şi fiecare componentă poate îndeplini funcţia oricărui segment sinaptic.

Dacă sinapsa chimică prezintă o mare capacitate de integrare a semnalului informaţional, cea electrică are capacitatea de a-l transmite mult mai rapid.

Din punct de vedere structural, sinapsa electrică, denumită şi joncţiune gap este formată prin suprapunerea a doua membrane plasmatice, în general, a celulelor de acelaş tip. Fiecare din cele două segmente, pre şi postsinaptic conţine câte un canal format din şaşe subunităţi de conexină ce formează împreună un conexon delimitând un diametru de aproximativ 1,5 nm.

Canalele sinapsei elecrice sunt voltaj – dependente şi permit trecerea ionilor dintr-un segment în celălalt. Un aspect important este faptul că sinapsele electrice sunt bidirecţionale.

Trasmiterea impulsului nervos se realizează fără întârziere sinaptică. La om, sinapsele de acest tip sunt răspândite, la nivelul sistemului nervos central ,dar sunt frecvente la nivelul ţesutului muscular neted şi miocardic.

În nervul auditiv  pot să apară uneori impulsuri cu o frecvenţă  până la 1.000  pe secundă, dar alte fibre aferente sau neuronii motori transmit rareori impulsuri cu o frecvenţă mai mare de 200 pe secundă. Limitele normale ale frecvenţei impulsurilor nervoase sunt de 5-100 pe secundă.

Frecvenţa impulsurilor aferente în fibrele nervoase este direct proporţională cu marimea potenţialului generator şi proporţională cu logaritmul intensităţii stimulării. De exemplu, dacă stimulările sunt foarte slabe intervine fenomenul de amplificare a excitabilităţii receptorilor, pe baza unor fermenţi specifici (în retină, în organul Corti amplificarea poate fi de sute, mii şi chiar de milioane de ori). Alte ori are loc mobilizarea (recrutarea, angajarea) sau demobilizarea (excluderea, blocarea) succesivă a diferitelor elemente componente ale receptorilor, în raport cu parametrii stimulilor care acţionează sau cu trebuinţele organismului.

S-a dovedit experimental că cerebelul participă la ajustarea diferitelor forme de sensibilitate (musculară, cutanată, vizuală, auditivă).

Mezencefalul îndeplineşţe funcţiile senzitive şi motrice, prin coliculii anteriori, ca centri vizuali primari, realizează şi coordonează mişcările sinergice ale ochilor şi trunchiului la stimulările optice, participă la reacţiile pupilare la lumină. Coliculii inferiori sunt implicaţi în mişcările complexe determinate de stimulările acustice.

Prelucrarea informaţiei şi stocare din blocul de recepţie cuprinde sectoarele laterale ale neocortexului, situate în partea posterioară (înapoia scizurii centrale), adică în regiunile: occipitală (vizuală), temporală (auditivă) şi parietală (general-senzitivă), precum şi structurile subcorticale corespunzatoare.(12)

 Neocortexul occipitalo-temporal este în raport cu procesele gnozice, în special vizual şi auditive.

Prin cele două funcţii majore sistemul nervos central (SNC) asigură motricitatea şi sensibilitatea, el cuprinde centrii şi căile de conducere senzitivă şi motorie.

Calea senzitivă este reprezentată prin urmatorele nivele de organizare morfo-funcţională:

– excitaţia este culeasă de la periferie (piele, organe de simţ, etc.) şi transmisa la celula nervoasă ganglionară din ganglionul spinal de unde prin fascicolele Goll şi Burdach, din cordoanele posterioare ale maduvei spinării ajung la nuclei senzitivi Goll şi Burdach din bulbul rahidian.

– de la neuronii din nuclei Goll şi Burdach din bulb, excitaţia senzitivă transmite în nucleul senzitiv central care este talamusul.

– de la talamus, excitaţia este transmisă la cortexul senzitiv din lobul parietal.

Sintetizând putem spune că schema căii pricipale a sensibilităţii este următoarea: spino-bulbo-talamo-corticală.

Calea motorie este de două feluri: calea motorie principală, directă şi calea motorie secundară, indirectă. Ambele conduc influxul nervos efector de la cortexul cerebral motor (câmpul 4 Brodmann din circumvoluţia frontală ascendentă) la periferie (musculatura striată ca organ efector), având un caracter voluntar. Putem spune că cele două căii motorii se compun din urmatoarele staţii neuronale:

    calea motorie principală: cortico-spinală:

– calea motorie secundară: cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinală.

Sensibilitatea auditivă constă în capacitatea omului de a recepţiona sunetele şi de a realiza senzaţii specifice în raport cu propietăţiile lor fizice principale: intensitatea, frecvenţa, forma. Senzaţiile auditive reprezintă o formă de comunicare directă cu lumea externă, bazată pe codificarea-decodificarea semnalelor sonore.

Codificarea presupune o variţie (modulare) a acestui activism spontan provocat de acţiunea sunetului. Frecvenţa care determină nivelul cel mai ridicat al activităţii bioelectrice a fost denumita frecvenţa critică. Rezultă că forma generală a raspunsului neuronului la un stimul sonor este o curbă apropiată de cea gaussiană: vârful corespunde frecvenţei critice, iar ramurile – frecvenţelor neacdecvate. Nivelul activismului neuronal, determinat de stimularea auditivă, reproduce (codifică) nivelul activismului care are loc de-a lungul membranei bazilare. Pe langă numărul impulsurilor bioelectrice corespunzătoare frecvenţei sunetului-stimul, un indicator important al activităţii neuronului audiv îl reprezintă pattern-urile temporale.

Responsivitatea bioelectrică a neuronilor corticali auditivi este selectivă şi variabilă în raport cu însuşirile temporo-spaţiale şi spectrale ale sunetelor.

Experimental, s-au identificat:

 a) neuroni care răspund numai la declanşarea sunetului;

 b) neuroni care răspund pe toată durata de acţiune a sunetului;

 c) neuroni care răspund atât la începerea, cât şi la încetarea acţiunii sunetului;

 d) neuroni care răspund la stimulare prin blocarea activităţii bioelectrice spontane;

 e) neuroni care-şi modifică pattern-ul activităţii bioelectrice ca urmare a modificării frecvenţei stimulilor ;

 f) neuroni care-şi modifică pattern-ul activităţii bioelectrice ca urmare a schimbării intensităţii sunetului;

 g) neuroni care nu răspund la tonuri cotinuue, dar manifestă o sensibilitate pronunţată pentru tonurile cu frecvenţă modulată;

 h) neuroni care rămân relativ pasivi la sunetele de frecvenţă şi intensitate constantă, dar se activează rapid la sunetele fluctuante sau pulsatorii. (30)

De o importanţă majoră  în mărirea vitezei de transmitere a informaţiilor la nivel neuronal este cirulaţia cerebrală a creierul, ce prezintă o vascularizatie cu particularităţi anatomice şi funcţionale unice. Aceste particularităţi asigură menţinerea în limite fiziologice a perfuziei sanguine la variaţii mari ale parametrilor circulaţiei sistemice, în vederea susţinerii metabolismului cerebral. Rata metabolică cerebrală necesită un consum de oxigen de 3,4 ml/100g/minut sau de 40ml/min. pentru un creier de 1400g, echivalentul a 20 % din consumul total al organismului. Aceasta valoare ar putea fi mai bine apreciată dacă s-ar ţine cont de faptul că rezervele de oxigen ale organismului sunt de aproximativ 1500 ml, suficiente pentru menţinerea funcţiilor vitale timp de 6 min., în condiţile unei distribuţii tisulare adecvate.

În lipsa posibilităţii de a utiliza gligoliza anaerobă, creierul este cel mai mult afectat de lipsa de oxigen. Adaptarea circulatori la nivel anatomic se reflectă în prezenţa multiplelor vase colaterale, iar la nivel funcţional, în cuplarea circulaţiei cu metabolismul cerebral. Prin aceste particularităţi ale circulaţiei cerebrale se asigură o suplimentare promptă şi eficientă cu oxigen, glucoza şi alte substanţe nutritive, în condiţiile în care creierul este practic lipsit de rezerve energetice.

Craniul poate fi privit ca un spaţiu închis, cu volum total fix. Menţinerea perfuziei cerebrale normale trebuie corelată, în aceste condiţii, cu valori cuprinse între anumite limite ale presiunii intracraniene. Ţesutul cerebral conţine 80 % apă, din care doar 20 % este interstiţială. Volumul lichidian al cutiei craniene cuprinde, alături de apă cerebrală intracelulară şi interstiţială, un volum de sânge şi unul de lichid cefalorahidian (LCR).

Lichidul cefalorahidian, comparat cu sistemul limfatic de la nivelul altor organe, a fost denumit şi “a treia circulaţie” a creierului. 70 % din LCR., este format la nivelul plexurilor coroide, în special, de cele din ventriculii laterali. Restul rezultă din activitatea metabolică a parenchimului  SNC, fiind secretat transependimar.(74)

Compozitia biochimică a LCR., este de cca. 99 % apă şi 1% substanţe solvate, coţine, chiar dacă  sunt concentraţii foarte reduse, un mare număr de specii moleculare, electroliţi si neelectroliţi, biocatilazatori şi cataboliţi, oligoelemente şi substanţe organice cu structură complexă.

Prin excesul cloruro-sodic se explică de ce LCR., este un mediu relativ hiperosmolar în raport cu plasma (gradientul de presiune osmotică ce este apreciată la circa 18 mm Hg). Lipsa principalelor sisteme-tampon din plasmă, precum ţi contactul intim cu ţesutul nervos explică, pe de altă parte, faptul că LCR., este un mediu relativ acid în raport cu plasma (pH 7,30-7,34), hipooxigenat şi hipercarbonic.

Primii cercetători ai fiziologiei LCR., considerau circulaţia LCR., ca având loc într-o manieră întâmplătoare, depizând de pulsaţiile arteriale, de respiraţie, de poziţia şi mişcarea corpului. Studii în care s-au utilizat radioizotropi au demonstrat existenţa unui model bine definit al fluxului LCR.. (103)

Creierul şi măduva spinării sunt protejate în exterior de o memebrană numită meninge care este costituită din 3 membrane;

– duramater (exterior)

– arahnoidă

– piamater

Între arahnoidă şi piamater există un spaţiu denumit subarahnoidian unde se gaseşte LCR..

Rolul fiziologic al LCR., rezultă din raporturile sale intime (anatomice şi fiziologice) cu SNC. In acest caz LCR  poate avea atât roluri biomecanice, cât şi roluri biodinamice.

Roluri biomecanice

 Rolul de asigurare şi mentţnere, împreună cu structurile semirigide ale meningelui, a formei structurilor anatomice de consistenţă semifluida a SNC.

– Rolul de apărare a formaţiunilor nervoase de efectul nociv al solicitărilor mecanice, şocuri, care nu depaşesc o anumită intensitate.

  Roluri   biodinamice: se referă la capacitatea LCR de a servi ca mediu de schimb metabolic.

– Rolul limfatic este de a colecta şi elimina surplusul de lichid interstiţial din masa tisulară a SNC.

Asigură eliminarea substanţelor metabolice rezultate din activitatea SNC, cum ar fi: unii aminoacizi, acid lactic, cataboliţi ai serotoninei, dopaminei sau a altor molecule cu rol de mediatori chimici centrali, precum şi eliminarea substanţelor farmaco-dinamice sau toxice ajunse accidental la nivelul spaţiilor lichidiene.

Realizarea homestaziei mediului  şi menţinerea molecular în care se desfăşoară activitatea SNC. Acesta este un rol foarte important, deoarece LCR este un lichid biologic având o compoziţie asemănătoare cu a lichidului interstiţial din ţesutul nervos şi cu care se gaseşte în permanente raporturi de interschimb.

Transportul unor substanţe cu rol hormonal de la nivelul lor de biosinteza.

Protector biologic, luptând împotriva factorilor patogeni, fiind bactericid şi bacteriostatic.(74)

Pentru a adânci mecanismul vegetativ în producerea afectului, Parhon şi colaboratorii săi, într-o serie de cercetări au indicat prin metoda pletismografică modificările circulaţiei şi ale respiraţiei sun influenţa excitantului-muzică. Autorii conchid că receptorii auditivi fiind excitaţi de impulsul senzorial în drum spre scoarţă, prin conexiuni cu alţi neuroni, dezlănţuie o serie de reflexe, care predomină în organele cercetate asupra grupului inhibitor (parasimpatic). Printe structurile nervoase subcorticale, capabile de a realiza aceste modulaţii ale excitaţiei, formaţia reticulară este una din cele mai importante. Se ştie într-adevăr că fibrele acustice au relaţii cu substanţa reticulară şi hipotalamusul. „În hipotalamus ajuns fibre din toate căile senzitive şi senzoriale centrale. Din acestă regiune iau naştere o serie întreagă de reflexe cu traiect mai lung sau mai scurt în urma conexiunilor dintre hipotalamus şi centrii din bulb, măduvă, simpatic şi parasimpatic.”

În afară de conexiuni la nivelul hipotalamusului, autorii bănuiesc existenţa unor conexiuni ân calea aferentă auditivă şi cea aferentă vegetativă, la nivelul substanţei reticulare a bulbului, aducându-se deci dovezi în plus pentru demonstrarea participării vieţii vegetative în cadrul senzaţiilor.

„Reflexele vegetative dezlănţuite de excitanţii senzoriali pot modifica starea funcţională a ţesuturilor şi organelor. Excitaţii pornite de la acest nivel pot influenţa terminaţiile senzitive ale acestor organe. Se produce un nou curent centripet pe calea sensibilităţii vegetative şi în urmă a celei celebro-spinale, care poate influenţa scoarţa senzitivă respectivă, în acelaşi timp în care analizatorul auditiv percepe muzica.”

Suprastructura etajată de integrare a muzicii este în special lobul temporal. Începând cu lucrările lui Henschen (1920), se admite existenţa unui „centru muzical”, situat la vârful temporal şi corespunzând ariei 38 a lui Brodmann (sau ariei T.9 a lui von Economo). Această arie acoperă polul temporal şi constituie partea anterioară a T1, T2 şi T3.  Ea este deci limitată în partea din spate de ariile 20, 21 şi 22 ale lui Brodmann.

Acest „centru” are o reprezentare corticală bilaterală: o ablaţie unilaterală nu poate provoca amuzie (după experienţele lui Alcade şi Nelsen).

Importanţa lobului temporal mai poate fi dovedită şi cu argumente patologice prin studiul clinic şi electroencefalografic şi, în primul rând, prin epilepsia temporală: epilepsie muzicală şi muzicogenă.

După acad. B. Kroj, pierderea capacităţii de a executa o compoziţie muzicală, aşa-numita amuzie motorie, e legată de lezarea lobului frontal drept. În afecţiunile frontale drepte, se observă adesea şi deficite de „expresie muzicală”. Amuzia senzorială, adică şi pierderea capacităţii de a recunoaşte diferitele elemente  ale textului muzical – melodie, ritm, timbru – ca şi a capacităţii de a percepe o bucată muzicală ca un tot unitar, indică o leziune a lobului temporal drept.(8)

Actualmente există o tendinţă de a prezenta „specialitatea emisferică” printr-o dublă ecuaţie: emisfera stângă = limbaj, emisfera dreaptă = muzică. Wieser – considerind metaforic faptul ca „creierul nostru <cunoaste> teoria muzicii si ca reactioneaza la aceasta printr-o activitate neuronala corespunzatoare” – aduce dovezi experimentale in favoarea implicarii unor zone din hipocampusul sting (o componenta importanta a sistemului limbic) si a unor zone limbice din lobul temporal drept in placerea pe care o simţim când ascultăm muzica preferată. De remarcat ca zonele rinencefalice de la nivelul lobului temporal drept, in „colaborare” cu zone din lobul prefrontal, sunt implicate în diferenţierea înălţimii sunetelor. Deşi au fost în mod firesc, implicate în realizarea proceselor ce stau la baza execuţiei muzicii, structurile nervoase aparţinând cerebelului ce joacă, de asemenea, un rol important în recepţionarea unor aspecte temporale ale muzicii – ritm, tempo etc.(67)

Aptitudinile muzicale nu constituie însă o unitate monolitică şi ne putem gândi că ele nu depind toate de aceeaşi emisferă. Prof. Assal, după ce a studiat aptitudinile muzicale la afazici, a ajuns şi el la concluzii nuanţate privitoare la rolul celor două emisfere: cea dreaptă ar avea o importanţă majoră pentru comprehensiunea globală şi ar juca un rol dominant în aspectele emoţionale atât de larg implicate în muzică. Creierul stâng, de vocaţie analitică, ar interveni în sarcini care necesită folosirea de noţiuni câştigate prin învăţare. Dar structurile emisferei stângi, garante ale aptitudinilor muzicale câştigate, ar fi independente de acelea ale limbajului, precum ne arată bunul nivel al aptitudinilor muzicale, în pofida tulburărilor afazice.(66)

Actualmente se recunoaşte fiecărei emisfere un rol diferit, dar complementar. Fiecare emisferă manifestă o superioritate relativă sau o inferioritate relativă în îndeplinirea unor sarcini speciale.

Emisfera stângă, numită şi majoră (la dreptaci), este angajată în realizarea funcţiei de comunicare (limbaj oral, scris, gestică) în tot ce se referă la reprezentările logice, semantice, fonetice ale realităţii, la operaţiile analitice denotative; de ea ţine elocuţiunea, calculul, judecata, raţionamentul, ritmul şi controlul execuţiei muzicale. Ea este extrem de specializată în elaborarea de secvenţe care implică o dependenţă de succesiunea temporală.

Emisfera dreaptă, numită şi minoră, este aceea care ne permite conştientizarea spaţiului şi organizarea spaţială a mişcărilor şi a percepţiilor globale. Răspunde mai rapid, dar nu exclusiv, la noutate, la necunoscut, la conotativ. De ea ţine „simţul muzical” (recunoaşterea compoziţiilor muzicale, compunerea lor, plăcerea de a le asculta). Este strâns legată de domeniul emoţiei şi a expresiei muzicale şi controlează tonalitatea vocală (intonare cântată), improvizaţia, creativitatea artistică. Ea operează în gestiunea şi elaborarea configuraţiei de stimuli (auditivi, tactili, vizuali) care nu depind de o secvenţă temporală (time independent stimulus configuration) de memorizare în domeniile în care informaţia nu poate fi percepută imediat ca logic structurată.

S-a demonstrat aşadar că există deosebiri evidente în funcţionarea celor două emisfere cerebrale, în raport cu potenţialităţile lor şi în funcţie de caracterele particulare ale stimulilor auditivi pe care trebuie să-i „trateze”.

S-a pus între altele problema cauzei care determină ca băieţii şi fetele să nu reacţioneze în acelaşi fel la muzică.

S-a putut răspunde, în urma unor studii recente, prin aceea că există o diferenţă a gradului de maturare a celor două emisfere la băieţi şi  fete la nivelul funcţiilor spaţiale şi verbale. Femeile pot mai uşor şi simultan să pună în relaţie interemisferică fenomenele interemisferice de natură lingvistică şi de tip audio-spaţial. În ceea ce priveşte băieţii, această relaţie interemisferică este mai puţin suplă şi poate lua timp pentru a se realiza.

Tabelul 12. Localizari cerebrale ale functiei muzicii (66)

emisfera cerebrală dreaptă

(la nivelul ariei simetrice faţă de cea în care îşi au sediul,

în emisfera stângă, funcţiile

limbajului)

 

 

– recunoaşterea unui ritm muzical

 

   emisfera cerebrală stângă

– localizarea „centrului muzical” la japonezi (datorită particularităţilor fonetice ale limbajului şi construcţiei

muzicii japoneze)

           lobii prefrontali

– fenomene psihosomatice – experienţa muzicală

sistemul limbic,

hipotalamusul

– producerea „armonicelor emoţionale” asociate muzicii (în sens de rezonanţă afectivă)

                                         

 

Dacă se ia în considerare funcţionarea emisferei stângi, femeia este privilegiată în raport cu bărbatul printr-o mai mare uşurinţă la nivelul memoriei verbale rutiniere, prin relativa sa facilitate de a asocia concepte aparent fără o evidentă relaţie logică. Pentru bărbat mecanismele care ţin de emisfera stângă îi servesc mai mult pentru raţionamentul analitic şi pentru abstragerea conţinutului denotativ formal.

„Mecanica” emisferică dreaptă este mai mult în serviciul femeii la nivelul vivacităţii percepţiei şi a capacităţii sale senzoriale, în memorizarea stimulilor informali şi întâmplători şi în abilitatea de a putea integra elemente conotative ale diverselor situaţii. Emisfera dreaptă permite mai mult bărbaţilor să stabilească relaţii de ordin spaţial şi formal şi să le menţină mai mult timp.

În ceea ce priveşte muzica – în dirijarea orchestrei, improvizare instrumentală, creativitate – bărbatul este mai dotat, întrucât aceste aptitudini sunt strâns legate de funcţionarea emisferică dreaptă.

Astfel, în cazul interpretării muzicale şi mai exact a execuţiei muzicale, impune o desfăşurare secvenţială motrică foarte dezvoltată a vocii sau a mâinii care este prioritar sub controlul emisferei stângi.

Se pare că funcţiile muzicale, altele decât ritmul şi în special  cântul, sunt reprezentate bilateral: de o parte pronunţarea cuvintelor şi înţelegerea lor  sunt controlate prioritar de emisfera stângă; de altă parte, expresia melodică şi tonalitatea (timbrul) ţin de emisfera dreaptă. S-ar putea deci că emisfera dreaptă este aceea care controlează funcţiile muzicale în cea mai mare parte, iar emisferei stângi îi este destinat rolul de supervizare şi  în speţă, simţul ritmic şi execuţia muzicală.

În ceea ce priveşte creativitatea, s-a considerat că ea ar face parte din funcţiile controlate de emisfera dreaptă.

În acest sens, datele referitoare la un centru al muzicii, precum modificările observate în cursul diferitelor afecţiuni ale lobului temporal şi frontal, cât şi cercetările experimentale vin să confirme ceea ce susţineam mai înainte şi anume:

·         nu puteam vorbi de o localizare anatomică a actelor psihice, ci de o condiţionare histologică a manifestărilor fiziologice;

·         nu facem o localizare a actelor psihice, ci a proceselor nervoase care stau la baza lor;

·         nu există un centru anatomic special pentru o anumită funcţie.

Tulburările care se observă prin lezarea unei anumite regiuni nu se limitează la acea regiune. În fiecare analizor există o parte centrală (nucleu) unde se realizează formele complexe (superioare) de analiză şi sinteză şi o periferie, unde acestea sunt posibile numai în forma cea mai elementară;

·         funcţia de punere în circuit, de unire, funcţia asociativă se realizează în toată scorţa cerebrală;

·         funcţia de imprimare a excitaţiilor venind la scoarţă şi a legăturilor care se formează la nivelul ei nu este limitată la anumiţi centri speciali, ci este proprie scoarţei cerebrale în totalitate.

„Localizarea unei funcţii, fie că este vorba de percepţie  muzicală sau de expresie muzicală, nu se face în câmpuri izolate (câmpuri, căi de conducere, nuclei subcorticali), deci nu într-un centru, ci întru-un sistem sau mai bine, printr-un sistem; nu localizăm funcţia nervoasă ca atare, ci etapele căilor de deplasare şi de interacţiune, care stau la baza activităţii nervoase, deci o localizare dinamică”. (4)

Secvenţa stimuilor sonori oscilând în direcţia „unităţii centrale” a sistemului nervos, neocortexul, face apel la diferite aspecte ale funcţionării creierului, la asocierea şi la coordonarea funcţiilor emoţionale şi cognitive, la memoria recentă şi la memoria retrogradă şi finalmente, la experienţa conştientă, la conştiinţa eului – fiinţa gânditoare, cât şi la aptitudinea şi dorinţa pe care o are omul de a se exprima prin mişcări coordonate ale corpului: prin cînt, joc, dans. Acest lucru este posibil, cu condiţia  care totuşi să existe în sistemul nostru nervos (şi în sistemele zise „autonome”) de la micronivelul electrochimic, la macronivelul experienţei conştiente (cu interacţiunea sa între biologie şi cultură) un anume aparat extrem de complex de coordonare şi de integrare a „orologiului” nostru interior, care contribuie la crearea de noi oscilaţii armonioase: simţul ritmurilor anuale, ritmurile diurne şi nocturne, ritmul cardiovascular, ritmul respirator, coordonarea cuvântului şi a cântului cu feed-back, controlul auditiv al expresiei orale sau al cântului. Şi muzica, prin propria sa dependenţă de timp, de relaţiile de oscilare şi de defazaj între acestea, pare să fie un excelent mijloc pentru a ne permite să apreciem, să înţelegem şi să contemplăm lumea noastră interioară. (4)

 Wieser – considerând metaforic faptul ca „creierul nostru <cunoaste> teoria muzicii şi ca reacţionează la aceasta printr-o activitate neuronala corespunzatoare” – aduce dovezi experimentale în favoarea implicării unor zone din hipocampusul stâng (o componenta importantă a sistemului limbic) şi a unor zone limbice din lobul temporal drept în placerea pe care o simţim când ascultăm muzica preferată. De remarcat că zonele rinencefalice de la nivelul lobului temporal drept, în „colaborare” cu zone din lobul prefrontal, sunt implicate in diferenţierea înălţimii sunetelor. Deşi au fost în mod firesc, implicate în realizarea proceselor ce stau la baza executţei muzicii, structurile nervoase aparţinând cerebelului, ce joacă, de asemenea, un rol important în recepţionarea unor aspecte temporale ale muzicii – ritm, tempo etc.(100)

Important apare pentru noi sublinierea relaţiei dintre zonele corticale auditive, frontale şi sistemul limbic, acesta din urma având rolul de a integra viaţa intelectuală cu cea emoţional-afectivă şi pe ambele cu viaţa vegetativ-viscerală a organismului, fapt ce explică: apariţia emoţiei la auzul unei muzici care ne poate produce o furtună de gânduri şi sentimente concomitent cu o furtună de modificări neurovegetative si viscerale („ne taie respiraţia”, ne produce palpitaţii, senzaţia de „piele de găină”, ne impulsionează la mişcări, de la baterea măsurilor până la dans, etc.).(66)

Birbaumer confirmă această preluare şi adaptare – la nivelul influenţei muzicii asupra activităţii corticale – a teoriei lui Hebb, invocând date moderne furnizate de modificările produse de către muzică asupra electroencefalogramei (EEG) si encefalografiei electromagnetice (EMG). Cu asemenea tehnici imagistice se poate evidenţia participarea „ansamblurilor celulare” menţionate şi se poate concluziona asupra faptului ca exerciţiul „în timp” al interpretării „culte” (după partitură) a muzicii sau numai ascultarea „de tip intelectual” a acesteia concură la antrenarea sincronă a tot mai multor regiuni corticale la acţiunea activatoare produsă de ascultarea muzicii. Este un fenomen „în crescendo” – multiactivator al zonelor corticale pe care autorul îl considera diametral opus celui aparut dupa „exersări” similare – prin repetarea aceleiaşi activităţi, de tip antrenament – întilnite la sportivi ,sau chiar în limbaj dar care – ambele activităţi – nu realizează, în nici un caz, o activare sporită a altor zone corticale decât cele strict implicate.(7)

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: