jump to navigation

Culoare,alchimie

Corpul uman  prezintă o anatomie comună dincolo de toate deosebirile de rasă, psihicul posedă un substrat comun indiferent de toate deosebirile de cultură şi conştiinţă,pe care l-am denumit inconştient colectiv.1(16)

Cu cât conştiinţa şi o dată cu ea voinţa devine mai puternică şi mai firească, cu atât inconştientul este împins în plan secund, cu atât mai uşor se iveşte posibilitatea ca formarea conştiinţei să se emancipeze de modelul inconştient, câştigând astfel libertate, dezbărându-se de lanţurile instictivităţii nude şi atingând în cele din urmă o stare lipsită de instinct sau opusă lui. Această conştiinţă dezrădăcinată, ce nu mai poate invoca în nici o împrejurare autoritatea imaginilor originare este, ce-i drept, de o libertate prometeică, dar şi de o aroganţă lipsită de Dumnezeu. Ea se situează deasupra lucrurilor, chiar şi deasupra omului, însă pericolul răsturnării este prezent, nu în mod individual pentru fiecare, dar totuşi în manieră colectivă pentru cei mai puţin puternici dintr-o astfel de societate, care apoi vor fi înlănţuiţi, la fel de prometeic, de către inconştient.

Sub forma lipsei de instinct, a nervozităţii, a dezorientării, a împotmolirii în situaţii şi probleme imposibile etc.1(17)

Este un segment inconştient ce se află într-o revoluţie deplină faţă de valorile conştientului, fiind deci imposibil de asimilat de către conştient, pe care la rândul său nu-l poate nicidecum asimila. 1 (18)

“Inerţia de care nu eşti conştient şi inerţia de care eşti conştient sunt la o mie de mile depărtare una de alta” este perfect adevărat şi pentru  afect.

Ceea  ce s-a petrecut uneori în această privinţă , anume faptul că cineva s-a autodepăşit, a devenit pentru mine experienţa  cea mai preţioasă. Învăţasem între timp să înţeleg că cele mai mari şi probleme de viaţă sunt în fond toate nerezolvabile; ele trebuie să fie aşa deoarece exprimă polaritatea necesară, imanetă oricărui sistem autoreglant. Ele nu pot fi niciodată rezolvate, poţi doar să le depăşeşti. De aceea, m-am întrebat dacă această posibilitate de a depăşi , anume cea a dezvoltării sufletului, nu ar fi pur şi simplu un rezultat normal, cramponarea de un conflict reprezentând aşadar patologicul. Fiecare  ar trebui de fapt să posede acel nivel înalt cel puţin sub formă de germene şi să poată dezvolta această posibilitate în împrejurări favorabile. Observând evoluţia psihică a celor care pe nesimţite s-au autodepăşit parcă inconştient, am văzut că destinele lor au avut toate ceva în comun, şi anume aproprierea din afară sau dinînăuntru  a ceva nou ivit din câmpul obscur al  posibilităţilor; ei au accepta şi au  crescut împreună cu el. Mi s-a părut tipic faptul că unii le-au acceptat din afară sau mai bine pus că a crescut venind din afară, iar alţii, venind dinlăuntru. Niciodată însă noul nu a fost exclusive de domeniul exteriorului sau lăuntricului. Dacă venea din afară, devenea trăire profund lăuntrică. Dacă venea dinlăuntru, devenea eveniment exterior. Niciodată însă nu a fost provocat cu itenţie sau voinţă conştientă, ci mai degrabă s-a apropiat curgând pe fluviul timpului.

Ce făceau aceşti oameni pentru a dobândi progresul eliberator? Din câte am văzut, nu faceau nimic, ci lăsau, ca lumina să se rotească după propria lege, chiar dacă omul nu abandonează meseria sa obişnuită. A lăsa lucrurile să se întâmple, acţiunea în non acţiune. 1( 19)

Prin separarea conştiinţei de viaţă se înţelege o deviere a conştiienţei.

Fiinţa  şi viaţa sunt conţinute în lumina cerului. “Lumina” este echivalentul simbolic al conştiinţei, iar fiinţa conştiinţei este exprimată prin analogii ale lumii, astfel încât locuinţa fiinţei spirituale să fie “luminată”. Intenţia unificării cu legile inconştiente ale vieţii, este obţinerea vieţii conştiente.1(22)

Unitatea amândora este Tao, al cărui simbol ar fi “lumina albă”centrală. Această lumină sălăşuieşte în “policar”, sau în “faţă”, adică între ochi. Este în ilustrarea “punctului creator”, a unei intensităţii neexpansive, gândită împreună cu spaţiul “polcarului”, simbolul întinderii. Împreună formează Tao. Fiinţa sau conştiinţa posedă un simbolism al luminii şi sunt deci intensitate. Viaţa s-ar suprapune prin urmare cu extensiunea.

“Polii luminii şi ai întunericului sunt aduşi în mişcare circulară”, adică se formează o alternanţă din zi şi noapte. “Lumina paradisului alternează cu noaptea adâncă ce dă fiori”.

Mişcarea circulară are prin urmare şi semnificaţia morală a însufleţirii tuturor forţelor luminoase şi obscure ale naturii umane şi astfel a tuturor contrariilor psihologice, de orice fel ar fi.1(25)

“ Floarea de aur” este simbolul florii de lumină. Planta este desenată deseori în culori deschise, vii, ce creşte din întuneric .

Această simbolistică se referă la un fel de proces alchimic de purificare şi înobilare; obscurul naşte lumina, din “plumbul domeniului de apă” creşte aurul nobil, inconştientul devine conştient sub forma unui proces de viaţă şi creştere. În acest chip se ajunge la unirea dintre conştiinţă şi viaţă.1(24)

Obsesia înseamnă a fi posedat de un conţinut inconştient ce nu este asimilat ca atare de conştiinţă şi deoarece conştiinţa neagă existenţa unor asemenea conţinuturi, nici nu poate să le asimileze. 1 (34)

Această caracteristică a desăvârşirii înfăţişează o stare sufletească care poate că este în mod optim desemnată ca o desprindere a conştiinţei de lume şi retragerea ei pe un aşa-zis punct extramundan. În felul acesta conştiinţa este vidă şi non-vidă. Imaginile lucrurilor nu o mai ocupă, ci ea doar le conţine. Abundenţa odinioară nemijlocit copleşitoare a lumii n-a pierdut, cei drept, nimic din bogăţia şi frumuseţea ei, dar nu-şi mai exercită stăpânirea asupra conştiinţei. Solicitarea magică a lucrurilor a încetat, deoarece o înţelegere promordială a conştiinţei în lume şi-a desfăcut legăturile. Inconştientul nu mai este proiectat, şi astfel acea străveche participare mistică cu lucrurile încetează. De aceea conştiinţa nu mai este ocupată de intenţii inevitabile, ci devine act al privirii.

Cum a luat naştere acest efect? În înţelegerea sau explicarea acestor lucruri, pentru raţiune este nevoie de anumite căi ocolite. Cu transpunerea în sentiment nu rezolvăm mare lucru, deoarece nimic nu ar fi mai infantil decât dorinţa de a estetiza o asemenea stare sufletească. Este vorba aici de un efect pe care eu îl cunosc foarte bine din practica medicală; este efectul terapeutic par excellence reprezintă semnul disctinctiv al modalităţii primitive a spiritului. Diferenţa dintre subiect şi obiect nefiind conştientizată domneşte o identitate inconştientă. Atunci inconştientul este proiectat în obiect, iar obiectul introiectat în subiect, adică psihologizat. Atunci animalele şi plantele se poartă ca oamenii, oamenii sunt în acelaşi timp animale si totul este în sufleţit de fantome. El mai are încă şi o urmă de stare de inconştienţă de început, adică de nediferenţiere între subiect şi obiect. În virtutea acestei stări de incoştienţă este în mod magig supus influenţei a nenumăraţi oameni, nenumărate lucruri şi circumstanţe, adică influenţa nemijlocit, este supus dominării de conţinuturi pertutbatoare, aproape în aceeaşi măsură ca şi omul primitiv şi de aceea foloseşte la fel de multe vrăji apotropaice. Nu o mai face cu săculeţi conţinând leacuri, cu amulete şi cu jertifirea animalelor, ci cu prafuri pentru nervi, nevroze, emancipare, cultul voinţei , ş.a.m.d.

Dacă însă reuşim să recunoaştem alături de conştiinţă şi inconştientul ca mărime participantă la condiţionări şi să trăim aşa încât cerinţele conştiente şi inconştiente (respectiv instinctive) să fie luate în consideraţie după posibilităţi, atunci centrul de gravitaţie al întregii personalitări nu mai este eul, care este un simpu centru de conştiinţă, ci un aşa-zis punct virtual între conştient şi incoştient, pe care am putea să îl numim sinele. 1 (40,41).

În suflet însă aceste contrarii stau laolaltă. Psihologia trebuie să recunoască acest lucru „psihic” înseamă fizic şi spiritual. Fără suflet, spiritul este la fel de mort precum materia, deoarece este vorba deopotrivă de abstracţiuni arificiale, în timp ce în reprezentarea iniţială spiritul este un corp volatil, iar materia nu este lipsită de însufleţire. 1 (44,45)

Tot ce-şi leapădă densitatea corpului devine spirit.

Romunculus este cenuşiu deoarece, aşa cum se va dovedi mai târziu el este plumbul. „Şi ca s-o spun pe scurt, dragul meu, clădeşte un templu dintr-o singurp piatră care e alcă, ca albul de plumb, cum este alabastrul dinmarmură prokonesiană şi nu are început, şi nua re sfârşit prin tipul de construcţie (adică este rotund). Înăuntru însă conţine un izvor din apa cea mai curată precum şi lumină solară străfulgerătoare.”. 1 (55)

În sens alchimic, soarele este sinonim cu aurul. 1 (60)

Arcanum-ul este simbolizat prin sădirea cerealelor, facerea omului, a leului şi a câinelui. În aplicaţia chimică este fixarea mercurului. Mercurul este unul dintre simbolurile mai vechi pentru apa divine. Aceasta din urmă are strălucire alb-argintie a celui dintâi. 1 (61)

Corespunzător acestei vechi tradiţii, apa posedă capacitatea de a conferi învierea; căci Osiris este acela ce a renăscut din morţi. Osiris este numele plumbului şi al sulfului ce sunt amândouă sinonime ale materiei arcanului. Astfel, plumbul care a fost multă vreme denumirea principală a substanţei transformării, este denumit: mormântul închis al lui Osiris, ce ascunde într-însul toate membrele zeului. Masculinul ar fi însă, după cum spune el „sfera focului”. Această idee ne arată că spiritul, ce este o apă, sau apa, ce este un spirit, în fond, un paradox, şi anume o pereche de contrarii cum ar fii aceea format din foc şi apă. Noţiunile de apă, foc şi spirit se contopesc la fel ca şi ăn limbajul religios. 1 (62)

Îngerul ca fiinţă înaripată sau fiinţă spirituală, reprezintă, asemeni lui Mercurius, substanţa volatilă, pneuma, (necorporalul). Spiritul are în alchimie aproape în mod regulat o relaţie cu apa sau cu humidum (radicale) ceea ce poate fi explicat pur şi simplu prin empirismul celei mai vechi chimii, adică acela ar artei gastronomice. Apa ce se evaporă în clocot mijloceşte primele impresii profunde ale metasomatosis-ului, adică ale transformării corpolalului în acorporal, spiritus sau pneuma. Relaţia spiritului cu apa constă în faptul că stă ascuns în apă ca un peşte. Saturn trebuie înţeles ca fiind contrasoarele obscur. Aşa cum Mercurius este copilul Soarelui şi al Lunii, aşa este şi copilul lui Saturn. 1 (63)

Apa şi spiritul sunt în general deseori identice. Există şi o apă cerească sau mai degrabă divină a alchimiştilor pe care au cunoscut-o atât Democritus cât si Hermes Trismegistos, numind-o fie apă divină fie suc scit, fie pneuma, adică spirit de natura eterului precum şi chintesenţa lucrurilor. Steebus adaugă că apa înviorată de spirit, ar fi intrat numaidecât într-o mişcare circulară, de unde ar fi luat fiinţă forma sferică desăvârşită a anima mundi.

Appolonius spune „Turba”: atunci însă, voi, fii ai invăţăturii, acel lucru are trebuinţă de foc, până ce spiritul acelui corp este transformat şi lăsat să stea peste noapte, precum omul în mormântul său, şi se preface în colb. 1 (65)

În apa divină, a cărei natură diofizitică este subliniată mereu, ăşi ţin echilibrul 2 principii, unu activ şi unul pasiv, unul masculin şi unul feminin, şi formează o esenţă a forţei creatoare în schimbul etern, ritmic dintre naştere şi moarte. 1 (66)

Sufletul întunericiului este reprezentat în Egipt prin crocodil. 1 (66)

Ca arcanum, oul este bineînţeles un sinonim al apei. Vasul este de asemenea un sinonim al oului. Oul este oglindirea oului lumii; albuşul corespunde apelor supracereşti, lichidul strălucitor, iar gălbenuşul, lumii fizice. Oul conţine cele 4 elemente: apă, foc, pământ, aer. 1 (68)

Sufletul ar fi o substanţă spirituală de natură sferică, precum sfera lunii, sau ca un vas de sticlă ce ar fi înzestrat în faţă şi în spate cu ochi şi ar vedea întregul univers, deci alchimic sau ca şarpele lui Ignaţiu de Loyala. Prin vas s-ar săvârşi rotaţia firmamentului în revoluţia sa completă este de un interes deosebit, deoarece cerur înstelat şi înzestrat cu mulţi ochi prezintă o coincidenţă simbolică. 1 (72)

Balaurul, şarpele, reprezintă starea de inconştienţă de la ănceputul începuturilor. Această stare de inconştienţă trebuie sacrificată; abia atunci poate fi găsită intrarea în cap, adică spre cunoaşterea conştient. Aici se desfăşoară încă o dată lupta universaşă a eroilui împotriva balaurului, la al cărei sfârşit victorios răsare de fiecare dată soarele, altfel spus conştiinţa se luminează şi percepe, că procesul de transformare are loc în interiorul templului, adică în interiorul capului. Este intr-adevăr omul interior, reprezentat ca homuncul, ce parcurge treptele prefacerii de la cupru prin argint până la aur. Aceste trepte corespund unei înălţări valorice graduale. Omului modern i se pare ciudat ca tocmai omul interior şi fiinţa sa spirituală presupusă de el să fie reprezentată de metale. Faptul istoric nu poate fi pus la îndoială şi nici nu este vorba de o reprezentare proprie doar alchimiei. Pomul corespunde exact arborelui metalelor în alchimie (pom cu 4 ramuri din aur, argint, oţel şi fier amestecate) acelui arbor philosophica care, dacă reprezintă ceva, atunci cu siguranţă că reprezintă creşterea spirituaşă până la cea mai înaltă iluminare. Metalul rece, mort, pare a fi ticmai contrariul spiritului-dar cum ar fi dacă spiritul ar fi la fel de mort ca cuprul sau plumbul? Atunci de exemplu, un vis poate spune, caută în plumb sau în mercur! Se pare că natura este interesată să îndemne conştiinţa la o întindere şi o iluminare mai mare, motiv pentru care ea exploatează pofta continuă de metale a omului, mai ales de cele preţioase, şi-l determină să le caute pe acestea ţi să le verifice posibilităţile. În timpul acestei ocupaţii s-ar putea ca el sa-şi dea seama că în galeriile sale nu se află doar filuane de minereu, ci şi spiriduşi ai minereului, şi că în plumb se ascunde ori un demon periculos, ori un porumbel al Spiritului Sfânt.1 (74)

Patru sunt naturile ce-l compun pe omul filosofic. Sunt cele 4 elemente ale pietrei care, raportate optim una faţă de alta, compun omul filosofic, adică elixirul uman desăvârşit. Piatra este denumită om, deoarece doar prin raţiuni şi ştiinţă umană se ajunge la el. Atât de mult, încât întreaga natură se adună în om ca într-un centru şi una are parte de cealaltă, şi pe drept se poate concluziona de aici, că materia primă a pietrei filosofice poate fi găsită peste tot. 1 (78)

Eşti apt să-ţi înţelegi pe deplin sufletul? Dacă l-ai cunoaşte cum se cuvine, şi dacă ai ştii ce-l poate face mai bun, atunci ai fi în stare să realizezi că numele ne i-au fost date odinioară de către filosofi nu sunt numele lui reale – Piatra, mai preţioasă decăt apa de aur. 1 (79)

Este aproape cert că simbolul pietrei are o vârstî mult mai mare decât aplicaţia sa alchimică. Piatra, ca loc de naştere ocazional, se bazează pe legende primitive despre naşteri din piatră, ce la rândul lor se inspiră din reprezentări şi mai vechi: de exemplu o concepţie australiană, conform căreia sufletele de copii sălăşluiesc în piatra copiilor. Ele pot fi îndemnate să emigreze într-un uter prin faptul că un bărbat freacă piatra copiilor cu un churinga. Churinga sunt denumite pietrele şlefuite de curgerea apei ce pot fi găsite în albiile apelor curgătoare, sau pietrele lunguieţe cărora li s-a dat o anumită formă şi care au fost împodobite cu ornamente, sau bucăţi de lemn lunguieţe, plate, ornamentate şi ele, ori cu beţe, ce posedă semnificaţia de instrument de cult. Conform concepţiei australiene şi melaneziene, churingas îţi au originea în strămoşul totemic, sunt relicte ale corpului sau activităţii sale şi conţin arunquiltha sau manasa. Ele sunt tabu, adică secrete, sun îngropate în cache sau în prăpăstii stâncoase. Pentru sporirea puterii sunt îngropate intre altele şi pe aria terenurilor cu morminte, pentru a primi mana morţilor. Ele sporesc creşterea roadelor câmpiei, reproducerea omului şi a animalelor, vindecă răni, boli şi afecţiuni sufleteşti, Astfel, există un obicei australian de a lovi dur abdomenhul unui bărbat cu un churinga de piatră , pentru a dezlega înodările intestinelor, provocate de emoţii. Churingas sunt coloraţi în scopuri de cult cu ocru roşu, unşi cu grăsime, aşezaţi cu grijă pe frunze sau înveşiţi în acestea şi enevtual scuipaţi (salivă= mana?). Piatra verde din Arran a fost o piatră a jurămintelor ţi a vindecării. 1 (81)

Bibliografie

1. Opere complete – Studii despre reprezentările alchimice- ed. Universitas-

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: