jump to navigation

ECKHART TOLLE

Eckhart TOLLE
Un pământ nou
Trezirea conştiinţei umane
Traducere din limba engleză de
Carmen Neacşu
BUCUREŞTI, 2008
ECKHART TOLLE este considerat unul dintre cei mai originali şi mai inspiraţi
călăuzitori spirituali ai timpului nostru. S-a născut în Germania, unde şi-a petrecut primii
13 ani din viaţă. După ce a absolvit Universitatea din Londra, a devenit cercetător şi
îndrumător la Universitatea Cambridge. La 29 de ani, în urma unei transformări spirituale
profunde, vechea sa identitate a fost literalmente dizolvată şi viaţa i s-a schimbat radical.
Următorii ani şi i-a dedicat înţelegerii, integrării şi aprofundării acestei transformări,
care a marcat începutul unei pasionante experienţe spirituale.
Eckhart Toile nu s-a aliniat niciunei tradiţii sau religii, dar nici nu a respins vreuna.
învăţăturile sale transmit un mesaj simplu şi în acelaşi timp profund, cu claritatea şi
simplitatea vechilor maeştri spirituali: există o cale către eliberarea de suferinţă şi dobândirea
păcii interioare.
De acelaşi autor, la Curtea Veche Publishing a mai apărut Puterea prezentului
(2004). în curând vor mai apărea: Stillness Speaks şi Practicing the Power ofNow.
1
C A P I T O L U L Î N T Â I
Înflorirea conştiinţei umane
Evocare
Planeta Pământ, în urmă cu 114 milioane de ani, într-o dimineaţă oarecare, imediat după răsărit:
prima floare se deschidea către soare. Anterior acestui eveniment spectaculos care vestea o
transformare în evoluţia vieţii plantelor, planeta era deja de milioane de ani acoperită de vegetaţie.
Probabil că prima floare n-a supravieţuit prea mult, iar apariţia florilor a rămas un fenomen răzleţ din
cauza condiţiilor de bună seamă nefavorabile încă răspândirii sale. Până într-o zi când a fost atins un
prag critic, după care pe toată întinderea planetei trebuie să fi urmat o explozie de culoare şi parfum
— pe care o eventuală conştiinţă-martor ar fi perceput-o, desigur, dacă ar fi fost prezentă.
Mult mai târziu, aceste fiinţe delicate şi parfumate pe care noi le numim flori aveau să joace un
rol esenţial în evoluţia conştiinţei altor specii. Oamenii au fost din ce în ce mai atraşi şi fascinaţi de
ele. Pe măsură ce conştiinţa oamenilor s-a dezvoltat, florile au fost probabil primul lucru lipsit de
un scop utilitar, adică de orice legătură cu supravieţuirea, pe care l-au preţuit. Au fost sursă de
inspiraţie pentru nenumăraţi artişti, poeţi şi mistici. Isus ne spune să contemplăm florile si să
învăţăm de la ele cum să trăim. Despre Buddha se spune că ar fi susţinut odată o „predică tăcută”, în
timpul căreia a ţinut în mână o floare şi nu a făcut altceva decât s-o privească. După un timp, unul
dintre cei de faţă, un călugăr pe nume Mahakasyapa, a zâmbit. Se spune că acesta ar fi fost singurul
care înţelesese predica. Legenda spune că acel zâmbet (echivalent cu trezirea spirituală) a fost transmis
de la un maestru la altul timp de douăzeci şi opt de generaţii succesiv, dând naştere, mult mai târziu,
zenului.
Privind frumuseţea unei flori, oamenii pot avea momente — oricât de efemere — de
conştientizare a frumosului ca parte esenţială a fiinţei lor celei mai lăuntrice, a adevăratei lor naturi.
Prima revelaţie a frumuseţii a constituit unul dintre cele mai semnificative evenimente din evoluţia
conştiinţei umane. Sentimentul bucuriei şi cel al iubirii sunt intrinsec legate de această revelaţie.
Fără ca noi să ne dăm foarte bine seama de acest lucru, florile au devenit pentru noi expresia
materială a ceea ce este în noi înşine mai elevat, mai sacru şi, în ultimă instanţă, lipsit de formă.
Efemere, eterice şi mai delicate decât plantele din care au apărut, florile au devenit un fel de
mesageri ai unui alt tărâm, un fel de punte între lumea formelor fizice şi cea fără de formă. Nu
numai că aveau un parfum delicat care plăcea oamenilor, ci aduceau totodată şi mireasma tărâmului
spiritual. Folosind cuvântul „iluminare” într-un sens mult mai larg decât este acceptat în mod
convenţional, am putea privi florile drept întruchiparea iluminării plantelor.
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
2
Se poate spune despre orice formă de viaţă — minerală, vegetală, animală sau umană — că se
îndreaptă către „iluminare”. Totuşi, fenomenul acesta este extrem de rar, căci el presupune mai mult
decât un progres evolutiv: implică o discontinuitate în dezvoltare, un salt la un nivel de Fiinţare
total diferit şi, ceea ce este cel mai important, o diminuare a caracterului material.
Există ceva mai greu şi mai impenetrabil decât roca, cea mai densă dintre toate formele? Şi, cu
toate acestea, structura moleculară a unor roci este supusă unei transformări în urma căreia acestea
devin transparente, rezultând cristalele. Există cărbuni care, supuşi unei călduri şi presiuni de
neimaginat, se transformă în diamante, în timp ce unele minerale grele se transformă în alt fel de
pietre preţioase.
Majoritatea reptilelor târâtoare, vieţuitoarele cele mai legate de pământ, au rămas
neschimbate de milioane de ani. Totuşi, unora dintre ele le-au crescut pene şi aripi şi s-au
transformat în păsări, sfidând astfel forţa gravitaţiei care le dominase atâta timp. Nu şi-au îmbunătăţit
mersul sau târâtul ci, prin deplina lor transcendere, acestea au devenit zbor.
Din vremuri imemoriale, florile, cristalele, pietrele preţioase şi păsările au avut o semnificaţie
specială pentru spiritul uman. Ca orice alte forme de viaţă sunt şi ele, desigur, manifestări temporare
ale Vieţii unice si Conştiinţei unice care reprezintă sursa. Semnificaţia lor specială, fascinaţia pe care
o exercită asupra oamenilor şi afinitatea omului faţă de aceste făpturi pot fi atribuite calităţii lor
eterice.
Dacă acceptăm ideea existenţei unei anumite Prezenţe, printr-o atenţie tăcută, dar vie,
percepţia umană poate sesiza esenţa divină a vieţii, acea conştiinţă sau acel spirit ce sălăşluieşte în
fiecare creatură, în fiecare formă de viaţă si o poate recunoaşte ca fiind propria ei esenţă, iubind-o
astfel ca pe sine însăşi, însă până când nu se va întâmpla acest lucru, cei mai mulţi dintre oameni vor
vedea doar forma exterioară şi nu vor fi conştienţi de esenţa lăuntrică, tot aşa cum nu sunt conştienţi
de propria lor esenţă şi se identifică exclusiv cu forma lor fizică şi psihologică.
Totuşi, în cazul unei flori, al unui cristal, al unei pietre preţioase, al unei păsări, chiar şi o persoană
lipsită de Prezenţă poate simţi ocazional că este vorba despre ceva mai mult decât simpla existenţă
fizică a formei respective, fără să ştie că acesta este motivul atracţiei şi afinităţii pe care o resimte.
Datorită naturii lor eterice, formele acestea ascund mai puţin spiritul care sălăşluieşte în ele decât se
întâmplă la alte forme de viaţă — excepţie în cazul acestora din urmă fac formele de viaţă nounăscută
— bebeluşii, căţeluşii, pisicuţele, mieii şi aşa mai departe. Acestea sunt fragile, delicate, nu
sunt încă statornicite ferm în materialitate. în ele mai străluceşte o anumită inocenţă, o dulceaţă şi o
frumuseţe ce nu aparţin acestei lumi. Ele produc încântare şi unor oameni relativ insensibili.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
3
Aşadar, atunci când contemplaţi cu atenţie vie o floare, un cristal sau o pasăre fără ca în acele
momente să le denumiţi în mintea voastră, ele devin o fereastră către lumea fără de forme. Se
produce o deschidere interioară, oricât de mică, spre tărâmul spiritului. Din acest motiv cele trei
forme de viaţă „iluminate” au jucat un rol atât de important în evoluţia conştiinţei umane din
vremuri străvechi; din acest motiv bijuteria florii de lotus este simbolul central al budismului, iar o
pasăre albă, porumbelul, poartă semnificaţia Sfântului Duh în creştinism. Acestea au pregătit
terenul pentru o schimbare mai profundă în conştiinţa planetară, menită a se produce în cadrul
speciei umane. Este trezirea spirituală ai cărei martori începem acum să fim.
Scopul acestei cărţi
Este pregătită umanitatea pentru o transformare a conştiinţei, o înflorire interioară atât de
radicală şi profundă încât, în comparaţie cu ea, florile, oricât de frumoase ar fi fiind, nu sunt decât o
palidă reflexie? Pot fiinţele umane să-şi piardă densitatea structurii minţilor lor condiţionate, pentru
a deveni asemenea cristalelor şi pietrelor preţioase, ca să spunem aşa, transparente faţă de lumina
conştiinţei? Pot ele sfida atracţia gravitaţională a materialismului şi materialităţii, ridicându-se
deasupra identificării cu forma care menţine egoul în viaţă şi care le condamnă să fie prizonierele
propriei lor personalităţi?
Posibilitatea unei astfel de transformări a constituit mesajul central al marilor învăţături
spirituale ale omenirii. Mesagerii — Buddha, Isus şi alţii, nu toţi cunoscuţi — au reprezentat florile
timpurii ale umanităţii. Aceştia au fost precursorii, acele fiinţe rare şi valoroase. O înflorire cu
largă răspândire nu era încă posibilă în acele vremuri, iar mesajul lor a ajuns să fie în foarte mare
măsură greşit înţeles şi adesea mult deformat. Nu încape îndoială că el nu a reuşit să transforme
comportamentul uman la scară largă, ci doar pe cel al unui mic procent de oameni.
Oare în prezent este umanitatea mai pregătită decât era în vremea acelor primi învăţători? Din ce
motiv ar fi mai pregătită acum? Ce puteţi face — dacă există ceva ce aţi putea face — pentru a
produce sau accelera această schimbare în plan interior? Ce anume caracterizează vechea stare de
conştiinţă egotică şi prin ce indicii se face recunoscut noul tip de conştiinţă? Acestea şi altele sunt
întrebări esenţiale de care ne vom ocupa în cartea de faţă. Mai important este faptul că această
carte în sine este un instrument de transformare, rezultând din răsărirea unei conştiinţe noi. Ideile şi
conceptele prezentate aici pot fi importante, dar sunt secundare. Ele nu fac decât să indice direcţia
în vederea trezirii. Pe măsură ce veţi citi, în interiorul vostru se va produce o schimbare.
Scopul principal al acestei cărţi nu este acela de a adăuga noi informaţii sau credinţe minţii
voastre şi nici acela de a încerca să vă convingă de ceva anume, ci de a înfăptui o schimbare în
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
4
conştiinţa voastră, cu alte cuvinte, de a vă trezi, în acest sens, cartea pe care o ţineţi în mână nu este
una „interesantă”. Pentru a o vedea interesantă trebuie să păstraţi distanţa, să jonglaţi cu ideile şi
conceptele din mintea voastră, să aprobaţi sau să dezaprobaţi. Cartea aceasta este despre voi. Ea vă
va modifica starea conştiinţei, altfel rostul ei va fi nul. Ea îi poate trezi doar pe cei care sunt
pregătiţi. Nu oricine este pregătit, dar mulţi sunt, şi cu fiecare persoană care se trezeşte, avântul în
conştiinţa colectivă creşte, înlesnind drumul altora. Dacă nu ştiţi ce înseamnă trezire, citiţi cartea.
Doar trezindu-vă veţi putea cunoaşte adevăratul înţeles al acestui cuvânt. Este suficientă o
străfulgerare pentru a iniţia procesul de trezire, iar acesta este ireversibil. Pentru unii străfulgerarea
va apărea în timp ce citesc cartea. Pentru mulţi alţii procesul a început deja, chiar dacă ei n-au
realizat, poate, lucrul acesta, iar cartea îi va ajuta să-l identifice, în cazul unora, procesul poate să fi
început din cauza unei pierderi sau a suferinţei, pentru alţii, prin intermediul contactului cu un
învăţător sau o învăţătură spirituală, datorită lecturii cărţii Puterea prezentului sau a altei cărţi
spirituale şi, în consecinţă, transformatoare — sau prin orice altă combinaţie a conjuncturilor de mai
sus. Dacă procesul de trezire a început în interiorul vostru, lectura acestei cărţi îl va accelera şi-l va
intensifica.
Un aspect esenţial al trezirii îl reprezintă conştientizarea faptului că sunteţi adormiţi,
conştientizarea egoului care gândeşte, vorbeşte şi acţionează şi, de asemenea, conştientizarea
procesului mental condiţionat în mod colectiv, care perpetuează starea de toropeală a spiritului. Din
acest motiv, cartea de faţă indică principalele aspecte ale egoului şi ale modului în care operează
acesta în interiorul individului şi în cadrul colectivităţii. Faptul acesta este important din două
motive conexe: primul este acela că, dacă nu cunoaşteţi mecanica elementară de la baza
funcţionării egoului, nu-l veţi putea conştientiza şi veţi cădea iar şi iar în capcana identificării cu el.
Aceasta înseamnă că el preia controlul asupra voastră — un impostor care pretinde a fi voi. Al doilea
motiv are legătură cu faptul că actul conştientizării în sine reprezintă una dintre modalităţile prin care
are loc trezirea. Atunci când observaţi inconştienţa care vă caracterizează, cea care face posibilă
observarea este chiar conştiinţa ce răsare în voi, este chiar trezirea. Lupta cu egoul nu poate avea sorţi
de izbândă, aşa cum lupta cu întunericul nu are sorţi de izbândă. Lumina conştiinţei este tot ceea ce vă
trebuie. Voi sunteţi acea lumină.
Disfuncţia noastră moştenită
Dacă cercetăm mai în profunzime religiile străvechi şi tradiţiile spirituale ale umanităţii,
vom descoperi că, dincolo de numeroasele diferenţe de suprafaţă, există două intuiţii
fundamentale în privinţa cărora cele mai multe sunt de acord. Cuvintele utilizate pentru a descrie
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
5
acele intuiţii diferă, însă toate indică un dublu adevăr fundamental. Primul aspect al acestui adevăr
îl reprezintă înţelegerea faptului că starea „normală” de spirit a majorităţii fiinţelor umane implică
într-o mare măsură ceea ce am putea denumi o disfuncţie sau chiar nebunie. Anumite învăţături ce
stau la baza hinduismului se apropie poate cel mai mult de perceperea acestei disfuncţii ca formă
de boală mentală colectivă. Textele fundamentale ale hinduismului o denumesc maya, vălul
iluziei. Ramana Maharshi, unul dintre cei mai mari înţelepţi ai Indiei, afirmă fără ocolişuri:
„Mintea este maya.””
Budismul se exprimă în alţi termeni. Buddha spune că mintea oamenilor, în starea ei
obişnuită, creează dukkha, ceea ce s-ar putea traduce prin suferinţă, lipsa satisfacţiei sau pur şi
simplu nefericire. El vede în aceasta o caracteristică a condiţiei umane. Oriunde ai merge, orice ai
face, spune Buddha, vei avea parte de dukkha şi vei ajunge la ea în orice situaţie, mai devreme sau
mai târziu.
Conform învăţăturilor creştine, starea colectivă normală a umanităţii este cea de „păcat
originar”. Cuvântul păcat a fost foarte greşit înţeles şi interpretat, în traducere literală din greaca
veche în care a fost scris Noul Testament, a păcătui înseamnă a rata esenţialul existenţei umane,
înseamnă a trăi fără pricepere, orbeşte şi, din această cauză, a suferi şi a provoca suferinţă. Şi de
data aceasta termenul, eliberat de bagajul cultural şi de interpretări greşite, trimite înspre
disfuncţia inerentă condiţiei umane.
Realizările umanităţii sunt impresionante şi incontestabile. Am creat opere sublime în
domeniul muzicii, literaturii, picturii, arhitecturii şi sculpturii. Mai recent, ştiinţa şi tehnologia au adus
schimbări radicale în modul nostru de viaţă şi au făcut posibile lucruri ce ar fi fost considerate
miraculoase în urmă cu două sute de ani. Nu există nicio îndoială: mintea umană este foarte
inteligentă, însă tocmai această inteligenţă a ei este atinsă de nebunie. Ştiinţa şi tehnologia au amplificat
impactul distructiv pe care disfuncţia minţii umane îl are asupra planetei, asupra altor forme de viaţă şi
asupra oamenilor înşişi. De aceea în istoria secolului al XX-lea se regăseşte cel mai bine această
disfuncţie, această nebunie colectivă. Mai mult, disfuncţia se intensifică şi se accelerează în prezent.
Primul Război Mondial a izbucnit în 1914. Războaiele distructive şi crude, pornite din teamă,
lăcomie şi dorinţa de putere au reprezentat evenimente obişnuite de-a lungul întregii istorii a
umanităţii, la fel ca şi sclavia, tortura şi violenţa la scară mare, generată de aspecte religioase şi ideologice.
Oamenii au avut de suferit mai mult din cauza semenilor decât din cauza dezastrelor naturale.
Până în 1914 fuseseră inventate deja — de către mintea foarte inteligentă a omului — nu doar motorul
cu combustie internă, ci şi bombe, mitraliere, submarine, aruncătoare de flăcări şi gaz toxic. Inteligenţa
în serviciul nebuniei! în războiul static de tranşee din Franţa şi Belgia au pierit milioane de oameni în
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
6
scopul câştigării câtorva kilometri de noroi, în 1918, când s-a terminat războiul, supravieţuitorii au privit
oripilaţi, fără să poată înţelege, dezastrul lăsat în urmă: zece milioane de oameni ucişi şi mulţi alţii
mutilaţi sau desfiguraţi. Niciodată nu mai fuseseră efectele nebuniei umanităţii atât de distructive, atât
de vizibile, însă nici nu le trecea prin minte că acesta era doar începutul.
Până la sfârşitul secolului, numărul celor care muriseră, căzând victime violenţei semenilor lor,
depăşea o sută de milioane. Nu doar războaiele între naţiuni au fost cele care le-au provocat moartea, ci
şi exterminarea în masă şi genocidele, cum a fost cazul uciderii a douăzeci de milioane de „duşmani de
clasă, spioni şi trădători” în Uniunea Sovietică condusă de Stalin sau ororile indescriptibile ale
Holocaustului din Germania nazistă. Mulţi au murit, de asemenea, din cauza nenumăratelor conflicte
interne de dimensiuni mai mici, ca de pildă Războiul Civil din Spania sau cele din timpul regimului
Khmerilor Roşii din Cambodgia, când a fost ucis un sfert din populaţia ţării.
Nu trebuie decât să ne uităm la ştirile zilnice de la televizor pentru a realiza că nebunia nu s-a
domolit, ci se prelungeşte în secolul XXI. Un alt aspect al disfuncţiei colective a minţii umane îl
reprezintă violenţa fără precedent pe care oamenii o îndreaptă asupra altor forme de viaţă şi asupra
planetei însăşi — distrugerea pădurilor dătătoare de oxigen şi a vieţii altor plante şi animale; maltratarea
animalelor în fermele industriale; otrăvirea râurilor, oceanelor şi aerului. Mânaţi de lăcomie, neştiutori
în ceea ce priveşte conexiunea lor cu întregul, oamenii persistă într-un comportament care, dacă va mai
continua mult, nu poate duce decât la distrugerea speciei umane.
Manifestările colective ale nebuniei existente în miezul condiţiei umane alcătuiesc cea mai
mare parte a istoriei umanităţii. Aceasta este, într-o măsură extinsă, o istorie a nebuniei. Dacă istoria
umanităţii ar fi evaluată ca un caz clinic al unei singure persoane, diagnosticul ar trebui să fie: paranoia
cronică, o înclinaţie patologică pentru comiterea de crime şi acte de violenţă extremă şi de cruzime
împotriva celor percepuţi ca „duşmani” — propria inconştienţă proiectată în exterior. Nebunie criminală,
cu scurte şi rare intervale de luciditate.
Teama, lăcomia şi dorinţa de putere sunt forţele motivaţionale în plan psihologic ce dau naştere nu
doar războaielor şi violenţei între naţiuni, triburi, religii şi ideologii, ci şi unui conflict nesfârşit la nivelul
relaţiilor interpersonale. Ele provoacă o deformare a modului de a-i percepe pe ceilalţi şi a percepţiei de sine.
Din cauza lor interpretaţi greşit fiecare situaţie şi ajungeţi la acţiuni nechibzuite de la care aşteptaţi o
eliberare de frică şi o satisfacere a nevoii de mai mult, o gaură fără fund ce nu va putea fi umplută
vreodată.
Însă este important să realizaţi că frica, lăcomia şi dorinţa de putere nu reprezintă disfuncţia
despre care vorbim, ci sunt ele însele rezultante ale acestei disfuncţii, o iluzie colectivă adânc
înrădăcinată în mintea fiecărei fiinţe umane. Diverse învăţături spirituale ne spun că trebuie să
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
7
abandonăm frica şi dorinţa. Dar, de cele mai multe ori, respectivele practici spirituale nu dau
rezultate. Ele nu ajung la rădăcina disfuncţiei. Teama, lăcomia şi dorinţa de putere nu sunt factorii cauzali
ultimi, încercarea de a deveni un om mai bun pare lăudabilă şi nobilă, însă strădania în această
direcţie nu poate fi o reuşită dacă nu provocaţi o modificare în conştiinţă. Aceasta din urmă este
necesară deoarece strădania respectivă este parte a aceleiaşi disfuncţii, fiind o formă mai subtilă şi
rafinată a potenţării sinelui, a dorinţei de mai mult şi o consolidare a identităţii conceptuale a
individului, a imaginii de sine. Nu deveniţi mai buni încercând să fiţi buni, ci găsind bunătatea care
deja se află în voi şi permiţându-i să iasă la iveală. Dar acest lucru este posibil doar dacă se schimbă
ceva fundamental în starea voastră de conştiinţă.
Istoria comunismului, inspirată iniţial de idealuri nobile, dovedeşte limpede ce se întâmplă
atunci când oamenii încearcă să schimbe realitatea exterioară — să creeze un nou pământ — fără ca
în prealabil să fi efectuat vreo schimbare în realitatea lor interioară, în starea conştiinţei lor. Ei elaborează
planuri fără să ţină cont de prototipul disfuncţional pe care îl poartă în ea fiecare fiinţă umană:
egoul.
Ivirea conştiinţei celei noi
Majoritatea religiilor străvechi şi a tradiţiilor spirituale împărtăşesc înţelegerea faptului că
starea „normală” a minţii noastre este viciată de un defect fundamental. Totuşi, din această
înţelegere a condiţiei naturii umane — dacă putem numi înţelegere această veste proastă —
decurge o a doua înţelegere: vestea bună pe care o reprezintă posibilitatea unei transformări radicale a
conştiinţei umane, învăţăturile hinduse (uneori şi cele budiste) identifică această transformare drept
iluminare. In învăţăturile lui Isus o regăsim ca salvare, iar în budism este denumită sfârşitul suferinţei.
Eliberare şi trezire sunt alţi termeni folosiţi pentru a exprima această transformare.
Cea mai mare realizare a umanităţii nu este reprezentată de operele sale din domeniul artei,
ştiinţei sau tehnologiei, ci rezidă în conştientizarea, de către individ, a propriei disfuncţii, a nebuniei
sale. Această conştientizare a apărut deja câtorva persoane, în trecutul îndepărtat. Un om pe nume
Gautama Siddhartha, care a trăit în India în urmă cu 2 600 de ani, a fost poate primul care a
experimentat-o, cu o claritate absolută. Mai târziu i-a fost conferit titlul de Buddha. Buddha
înseamnă „cel trezit”. Cam în aceeaşi perioadă a apărut în China un alt învăţător spiritual timpuriu
al umanităţii. Numele sau era Lao Tzu. El şi-a lăsat moştenire învăţăturile sub forma uneia dintre cele
mai profunde cărţi spirituale care au fost scrise vreodată, Tao Te Ching.
Conştientizarea propriei nebunii este, desigur, echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul
vindecării şi transcendenţei. Pe planetă îşi făcea apariţia o dimensiune nouă de conştiinţă, o primă
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
8
tentativă de înflorire. Apoi acei oameni rari au vorbit contemporanilor lor. Au vorbit despre păcat,
despre suferinţă, despre iluzie. Le-au spus celorlalţi: „Priviţi-vă vieţile. Observaţi ceea ce faceţi, suferinţa
pe care o creaţi.” Apoi au arătat posibilitatea trezirii din coşmarul colectiv al existenţei umane
„normale”. Au arătat calea.
Lumea nu era încă pregătită pentru ei, cu toate că ei constituiau o parte vitală, esenţială în
trezirea umanităţii. Au fost, în mod inevitabil, greşit înţeleşi în cea mai mare parte de către
contemporanii lor şi de către generaţiile următoare, învăţăturile lor, deşi simple şi totodată cu mare
putere transformatoare, au fost denaturate şi greşit interpretate, uneori chiar şi în consemnările
discipolilor lor. De-a lungul secolelor au fost adăugate multe lucruri care nu aveau nimic de-a face cu
învăţăturile originare, ci reflectau doar o fundamentală ratare a sensului lor. Printre învăţătorii aceia
s-au aflat unii care au fost batjocoriţi, insultaţi sau ucişi şi alţii care au fost veneraţi ca nişte zei.
Învăţăturile care arătau calea în vederea depăşirii disfuncţiei minţii umane, calea pentru ieşirea din
nebunia colectivă, au fost denaturate în aşa fel, încât au devenit ele însele parte a alienării mentale.
Aşa au ajuns religiile, în cea mai mare parte a lor, să dea naştere discordiei, în loc să se
constituie în forţe unificatoare, în loc să pună capăt violenţei şi urii prin realizarea unităţii
fundamentale a tuturor formelor de viaţă, ele nu au adus decât mai multă violenţă şi ură, mai multe
divizări între oameni şi între diferitele religii şi chiar în cadrul uneia şi aceleiaşi religii. Ele s-au
transformat în ideologii, în sisteme de credinţe cu care oamenii s-au identificat şi pe care le-au
folosit pentru a-şi spori falsul lor sentiment de sine. Prin intermediul acestor religii ei au justificat
„corectitudinea” proprie şi „greşeala” celorlalţi, definindu-şi astfel identitatea prin raportarea la
duşmanii lor, la „ceilalţi”, la cei „lipsiţi de credinţă” sau „cu credinţă greşită”, pe care nu arareori sau
simţit îndreptăţiţi să-i ucidă. Omul l-a făcut pe „Dumnezeu” după imaginea sa. Eternul, infinitul,
nenumitul a fost redus la un idol mental în care trebuia să crezi şi pe care trebuia să-l venerezi ca fiind
„dumnezeul meu” sau „dumnezeul nostru”.
Şi totuşi… totuşi… În ciuda tuturor actelor demente săvârşite în numele religiei, Adevărul
despre care ele vorbesc continuă să strălucească în miezul lor. Încă străluceşte, chiar dacă nedesluşit,
printre straturile suprapuse de denaturări şi interpretări eronate. Este însă puţin probabil că veţi reuşi
să-l percepeţi dacă nu aţi avut deja străfulgerări ale acestui Adevăr în interiorul vostru. De-a lungul
întregii istorii, au existat întotdeauna oameni rari care au experimentat o schimbare în conştiinţa
lor şi au realizat astfel în interiorul lor ceea ce este menţionat în toate religiile. Pentru a vorbi
despre acel Adevăr nonconceptual ei s-au folosit apoi de cadrul conceptual al religiei poporului lor.
Prin intermediul unora dintre aceşti bărbaţi şi femei s-au dezvoltat în cadrul tuturor religiilor
majore „şcoli” sau mişcări ce reprezentau nu doar o redescoperire, ci în unele cazuri o intensificare
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
9
a luminii învăţăturii originale. Aşa au luat fiinţă gnosticismul şi misticismul în cadrul creştinismului
timpuriu şi medieval, sufismul în religia islamică, hasidismul şi kabbala în iudaism, advaita
vedanta în hinduism, zen şi dzogchen în budism. Majoritatea acestor şcoli erau iconoclaste. Ele au
înlăturat straturi şi straturi de conceptualizare anostă şi structuri de credinţe mentale, motiv pentru
care cele mai multe dintre ele au fost privite cu suspiciune şi adesea cu ostilitate de către ierarhiile
religioase consacrate. Spre deosebire de religia răspândită în masă, învăţăturile lor puneau
accentul pe înţelegere şi pe transformarea interioară. Datorită acelor şcoli şi mişcări ezoterice şi-au
putut recâştiga puterea transformatoare învăţăturile originare ale religiilor importante, chiar dacă în
majoritatea cazurilor doar un mic procent de oameni avea acces la ele. Numărul acestora nu era
niciodată suficient de mare pentru a exercita un impact semnificativ asupra profundei inconştiente
colective a majorităţii, în timp, unele dintre acele şcoli au devenit ele însele formale sau conceptuale,
deci prea rigide pentru a mai fi eficiente.
Spiritualitate şi religie
Care este rolul pe care îl au religiile consacrate în apariţia unei noi conştiinţe? Mulţi oameni
sunt deja capabili să discearnă între spiritualitate şi religie. Ei îşi dau seama de faptul că, dacă deţin
un sistem de credinţe — un set de gânduri pe care să le considere adevărul absolut — nu devin
spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credinţe. De fapt, cu cât se identifică mai mult cu
respectivele gânduri (credinţe), cu atât îşi diminuează şansele de a accede la dimensiunea spirituală
aflată în ei înşişi. Mulţi oameni „religioşi” s-au împotmolit la acest nivel. Ei pun semn de egalitate
între adevăr şi gând şi, identificându-se complet cu gândul (mintea lor), pretind a fi unicii deţinători ai
adevărului într-o tentativă inconştientă de a-şi proteja identitatea. Ei nu văd limitările gândirii. Dacă
nu crezi (gândeşti) întocmai ca ei, din punctul lor de vedere te înşeli, iar într-un trecut nu foarte
îndepărtat s-ar fi simţit îndreptăţiţi să te omoare pentru acest motiv. Unii dintre ei încă mai sunt de
această părere şi în prezent.
Noua spiritualitate, transformarea conştiinţei, îşi face apariţia într-o mare măsură în afara
structurilor religiilor instituţionalizate. Întotdeauna au existat nuclee izolate de spiritualitate chiar şi
în sânul religiilor dominate de minte, chiar dacă ierarhiile instituţionalizate se simţeau ameninţate de
ele şi încercau adesea să le suprime. Marea deschidere asupra spiritualităţii în afara structurilor
religioase reprezintă un eveniment complet nou. În trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, mai ales
în Vest, unde cultura este mai dominată de minte decât oriunde şi unde Biserica creştină a avut un real
privilegiu în sfera spiritualităţii. Era imposibil să te ridici pur şi simplu şi să oferi un discurs pe tema
spiritualităţii sau să publici o carte de spiritualitate dacă nu primeai în prealabil încuviinţarea
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
10
Bisericii, iar în absenţa acesteia erai în cel mai scurt timp redus la tăcere. Dar în prezent există
semne de schimbare chiar şi în cadrul unor anumite biserici. Este îmbucurător, căci chiar şi cel mai
mic gest de deschidere produce recunoştinţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul Papei Ioan Paul al II-lea,
care a vizitat o moschee şi o sinagogă.
În parte ca urmare a învăţăturilor spirituale care au luat naştere în afara religiilor
instituţionalizate, dar şi datorită unui aflux de învăţături proprii înţelepciunii răsăritene străvechi,
un număr tot mai mare de adepţi ai religiilor tradiţionale sunt capabili să renunţe la identificarea
cu forma, doctrinele şi sistemele de credinţe rigide şi să descopere profunzimea originară ce se
află ascunsă în chiar tradiţiile lor spirituale şi, în acelaşi timp, profunzimea din ei înşişi. Ei
realizează că a fi „spiritual” nu are nimic de-a face cu credinţele pe care le au, ci are totul de-a face
cu starea conştiinţei lor. Iar aceasta determină, la rândul său, modul în care ei acţionează în lume şi
interacţionează cu ceilalţi.
Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de formă ajung şi mai puternic ancoraţi în
credinţele lor, cu alte cuvinte în minţile lor. Suntem în prezent martorii nu doar ai unui curent de
conştientizare fără precedent, ci şi ai unei înrădăcinări şi intensificări a egoului. Unele dintre
instituţiile religioase se vor arăta deschise faţă de noua conştiinţă, altele îşi vor consolida poziţiile
doctrinare şi vor deveni elemente constituente ale tuturor acelor structuri elaborate de om prin
intermediul cărora egoul colectiv se va apăra şi va „opune rezistenţă”. Există biserici, secte, culte
sau mişcări religioase ce nu sunt altceva decât entităţi egocentriste colective, identificate cu
poziţiile lor mentale la fel de rigid precum adepţii unei ideologii politice lipsiţi de deschidere faţă
de o interpretare alternativă a realităţii.
Dar egoul este menit să se dizolve, structurile sale închistate, fie ele instituţii religioase sau
de alt fel, corporaţii sau guverne, se vor dezintegra toate pornind dinspre interior, indiferent cât de
adânc înrădăcinate par să fie. Structurile cele mai rigide, cele mai impenetrabile faţă de schimbare
sunt cele care se vor prăbuşi primele. Acest lucru s-a întâmplat deja în cazul comunismului
sovietic. Indiferent cât părea de adânc înrădăcinat, de solid şi de bine închegat, în câţiva ani s-a
dezintegrat pornind din interior. Nimeni nu prevăzuse acest lucru, au fost cu toţii luaţi prin
surprindere. Şi multe alte surprize de acest fel ne mai sunt rezervate.
Necesitatea unei transformări
Atunci când se confruntă cu o criză radicală, atunci când vechiul mod de a trăi în lume, de a
interacţiona cu ceilalţi şi cu natura nu mai funcţionează, atunci când supravieţuirea este ameninţată
de probleme aparent imposibil de depăşit, o formă de viaţă individuală — sau o specie — fie se stinge,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
11
fie se ridică deasupra limitărilor condiţiei sale prin intermediul unui salt evolutiv.
Se crede că formele de viaţă de pe această planetă s-au dezvoltat pentru prima dată în mare.
În vreme ce pe uscat nu existau încă animale, marea deja abunda în vietăţi. Apoi, la un moment dat,
una dintre creaturile marine trebuie să se fi aventurat pe uscat. Probabil că la început s-a târât câţiva
centimetri, după care, extenuată de enorma atracţie gravitaţională a planetei, trebuie să se fi întors în
apă, acolo unde gravitaţia este aproape inexistentă şi unde putea trăi fără mare efort. Apoi a mai
încercat o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, iar mult mai târziu avea să se adapteze la viaţa pe uscat,
aveau să-i crească picioare în loc de aripioare, branhiile aveau să fie înlocuite de plămâni. Pare
greu de crezut că o specie s-ar aventura într-un mediu atât de ostil şi ar suferi o transformare în sens
evolutiv dacă n-ar fi forţată s-o facă din cauza unei situaţii de criză. Se poate ca o mare suprafaţă
marină să se fi separat de oceanul principal, apele retrăgându-se treptat de-a lungul a mii de ani,
forţând peştii să-şi părăsească habitatul şi să evolueze.
Reacţia în faţa unei crize radicale care ne ameninţă însăşi supravieţuirea — iată provocarea cu
care se confruntă acum umanitatea. Disfuncţia minţii egoiste, conştientizată deja în urmă cu peste 2
500 de ani de către învăţătorii înţelepţi din vechime şi amplificată acum de ştiinţă şi tehnologie,
ameninţă pentru prima dată supravieţuirea planetei. Până în urmă cu foarte puţin timp,
transformarea conştiinţei umane — la care făceau referire şi învăţătorii din vechime — nu
reprezenta mai mult decât o posibilitate, împlinită, ici şi colo, de puţini indivizi, fără nicio
legătură cu mediul cultural sau religios din care proveneau. N-a avut loc o înflorire la scară
mare a conştiinţei umane, deoarece nu era imperios necesară.
În curând, un procent semnificativ din populaţia planetei va recunoaşte, dacă nu a făcut-o
deja, că umanitatea se confruntă acum cu o alegere totală: să evolueze sau să piară. Un număr
încă relativ mic, dar în creştere rapidă, de oameni experimentează deja în ei înşişi ruperea de
vechile tipare ale minţii egocentrice şi manifestarea unei noi dimensiuni a conştiinţei.
Ceea ce ia naştere acum nu este un nou sistem de credinţe, o nouă religie, ideologie
spirituală sau mitologie. Ne apropiem de sfârşitul nu doar al mitologiilor, ci şi al ideologiilor şi al
sistemelor de credinţe. Schimbarea se produce într-un plan mai profund decât cel al
conţinutului minţii voastre, al gândirii voastre. De fapt, în centrul noii conştiinţe se află
transcenderea gândirii, capacitatea recent descoperită de a ne ridica deasupra gândurilor, de a
realiza în noi înşine o dimensiune infinit mai vastă decât cea reprezentată de gândire. Din acel
moment identitatea voastră, sentimentul propriei fiinţe nu va mai fi derivat din fluxul
necontenit al gândurilor pe care, în cazul fostei conştiinţe, le luaţi drept voi înşivă. Ce uşurare să
realizezi că eu nu sunt „vocea din mintea mea”. Atunci cine sunt eu? Cel care vede toate acestea.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
12
Conştiinţa care precedă gândul, spaţiul în care apare gândul — sau emoţia sau percepţia
senzorială.
Egoul nu înseamnă altceva decât identificarea cu forma, în primul rând cu forma
gândurilor. Dacă răul există în vreun fel — şi există, dar la modul relativ, nu absolut — atunci definiţia
sa este aceasta: identificarea completă cu forma — forma fizică, forma mentală, forma
emoţională. De aici decurge totala necunoaştere a legăturii individului cu întregul, a unităţii
intrinseci cu oricare „altul” şi totodată cu Sursa. Această ignoranţă este păcatul originar, suferinţa,
iluzia. Iar atunci când această iluzie a separării totale fundamentează şi domină tot ceea ce gândesc,
spun şi fac, ce fel de lume voi crea eu? Pentru a afla răspunsul la această întrebare nu trebuie decât
să urmăriţi relaţiile dintre oameni, să citiţi o carte de istorie sau să vă uitaţi diseară la ştiri.
Dacă structurile minţii umane nu se vor schimba, vom sfârşi mereu prin a recrea în esenţă
aceeaşi lume, aceleaşi forme ale răului, aceeaşi disfuncţie.
Un cer nou si un pământ nou
Titlul cărţii a fost inspirat de o profeţie din Biblie ce pare să-şi aibă aplicabilitatea acum
mai mult decât oricând în decursul secolelor istoriei. Ea apare atât în Vechiul, cât şi în Noul
Testament şi vorbeşte despre faptul că ordinea existentă în lume se prăbuşeşte şi apare „cer nou şi
pământ nou”. (Apocalipsa 21:1 şi Isaiah 65:17.) Trebuie să înţelegem că cerul nu este un loc în
spaţiu, ci el se referă la tărâmul interior al conştiinţei. Acesta este sensul ezoteric al cuvântului
şi tot acesta este şi sensul pe care i-l atribuie Isus în învăţăturile sale. Pe de altă parte, pământul
reprezintă manifestarea în formă exterioară, ceea ce este totdeauna o reflexie a interiorului.
Conştiinţa umană colectivă şi viaţa de pe planeta noastră sunt conectate intrinsec. „ Un cer nou “ se
referă la ivirea unei stări transformate a conştiinţei umane, iar „ un pământ nou “ constituie
reflexia acesteia în plan fizic. Din moment ce viaţa oamenilor şi conştiinţa lor sunt intrinsec una
cu viaţa planetei, pe măsură ce vechea conştiinţă se dizolvă sunt de aşteptat transformări naturale
sincrone în plan geografic şi climatic, în multe părţi ale planetei, iar unele dintre acestea deja se
manifestă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 1: Înflorirea conştiinţei umane
13
C A P I T O L U L D O I
Egoul: starea curentă a umanităţii
Fie că sunt pronunţate cu voce tare, fie că rămân nerostite, la stadiul de gânduri, cuvintele
pot arunca o vrajă aproape hipnotică asupra voastră. Vă pierdeţi cu uşurinţă în ele şi ajungeţi să
credeţi, hipnotizaţi, că odată ce aţi ataşat un cuvânt unui anumit lucru, cunoaşteţi ce este lucrul
acela, în realitate însă nu ştiţi ce este, ci doar aţi acoperit misterul cu o etichetă. Orice element,
indiferent că este o pasăre, un copac sau o simplă piatră — şi cu atât mai mult o fiinţă umană —
rămâne necunoscut în ultimă instanţă. Lucrurile stau astfel deoarece fiecare element are o
profunzime insondabilă. Tot ceea ce putem percepe, experimenta, analiza nu reprezintă decât
stratul de suprafaţă al realităţii, mai puţin decât partea vizibilă a unui aisberg.
Sub ceea ce se vede la suprafaţă există nu doar o legătură între toate elementele, ci şi
legătura lor cu Sursa vieţii din care au apărut. Chiar şi o piatră, dar mai degrabă o floare sau o
pasăre vă pot arăta drumul înapoi către Dumnezeu, către Sursă, către voi înşivă. Atunci când le
priviţi, le ţineţi în mână ori le lăsaţi să existe fără să le ataşaţi un cuvânt sau o etichetă mentală, în
voi va răsări un sentiment de veneraţie şi de uimire. Esenţa lor vi se va revela în tăcere şi totodată
va reflecta înapoi către voi propria voastră esenţă — iată ce percep marii artişti şi reuşesc să
transmită prin arta lor. Van Gogh n-a spus: „E doar un scaun vechi”, ci l-a privit îndelung,
percepând fiinţa acelui scaun. Apoi, aşezându-se în faţa pânzei, şi-a luat pensula. Scaunul în sine ar fi
putut fi vândut în schimbul câtorva dolari. Pictura aceluiaşi scaun însă poate costa astăzi peste 25 de
milioane de dolari.
Când veţi înceta să acoperiţi lumea cu cuvintele şi etichetele voastre, viaţa vi se va îmbogăţi
cu un sentiment al miraculosului care s-a pierdut cu mult timp în urmă, atunci când umanitatea, în
loc să se folosească de gândire, s-a lăsat posedată de ea. Viaţa voastră recapătă o anumită profunzime.
Lucrurile îşi recâştigă prospeţimea, noutatea. Iar cel mai mare miracol constă în experimentarea
sinelui vostru esenţial ca precedând orice cuvânt, gând, etichetă mentală sau imagine. Pentru ca
acest lucru să fie posibil va trebui să clarificaţi percepţia Eului, a Fiinţei, extrăgând-o dintre toate
acele noţiuni cu care s-a amestecat, adică s-a identificat. Această clarificare face subiectul cărţii de
faţă.
Cu cât ataşaţi mai repede etichete verbale sau mentale lucrurilor, oamenilor şi situaţiilor, cu
atât mai goală şi lipsită de viaţă devine realitatea voastră şi cu atât deveniţi mai impermeabili faţă
de realitate, faţă de miracolul vieţii care există neîntrerupt în voi şi în jurul vostru. Procedând astfel
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
14
poate că ajungeţi mai abili, dar veţi pierde înţelepciunea şi, de asemenea, bucuria, iubirea,
creativitatea şi însufleţirea. Acestea sunt ascunse în pauza tăcută dintre percepţie şi interpretare. Este
de la sine înţeles că trebuie să recurgem la cuvinte şi la gândire. Acestea au frumuseţea lor — dar
este oare nevoie să le devenim prizonieri?
Cuvintele reduc realitatea la ceva ce poate fi cuprins de mintea noastră — iar aceasta nu
poate cuprinde prea mult. Limbajul constă din cinci sunete de bază produse de corzile vocale.
Acestea sunt vocalele a, e, i, o, u. Celelalte sunete sunt consoane produse datorită presiunii aerului: s,
f, g şi aşa mai departe. Credeţi că vreo combinaţie a acestor sunete elementare ar putea vreodată
explica cine suntem, care este scopul ultim al universului sau chiar sensul profund al existenţei unui
copac, a unei pietre?
Sinele iluzoriu
Cuvântul „eu” poate fi expresia celei mai mari erori sau a celui mai profund adevăr, în
funcţie de modul în care este folosit. În utilizarea sa convenţională, cuvântul acesta nu este dom unul
dintre cele mai frecvente (împreună cu înruditele „mic”, „al meu/a mea” sau „însumi/însămi”), ci şi
unul dintre cele mai amăgitoare, în limbajul de fiecare zi, „eu” exprimă o eroare primordială, o
percepţie greşită a ceea ce sunteţi, un sentiment iluzoriu al identităţii. Acesta este egoul. Acest
sentiment iluzoriu al sinelui este ceea ce a denumit Albert Einstein — care a avut acces nu doar la
profunzimile realităţ i i spaţiului şi timpului, ci şi ale naturii umane — „iluzie optică a conştiinţei”.
Sinele acesta iluzoriu devine apoi baza tuturor interpretărilor ulterioare sau, mai bine zis, a
interpretărilor greşite ale realităţii, a tuturor proceselor de gândire, interacţiunilor şi relaţiilor.
Realitatea voastră devine o reflexie a iluziei iniţiale.
Există însă şi veşti bune: dacă veţi putea conştientiza faptul că iluzia este iluzie, ea se va
dizolva. Conştientizarea iluziei semnifică totodată şi sfârşitul ei. Supravieţuirea sa depinde de eroarea
pe care o comiteţi luând-o drept realitate. Văzând ceea ce nu sunteţi, realitatea a ceea ce sunteţi se va
ivi de la sine. Acest lucru se va întâmpla dacă citiţi pe îndelete şi cu mare atenţie capitolul acesta şi
următorul capitol, căci ele vorbesc despre mecanica sinelui artificial pe care-l denumim ego. Aşadar,
care este natura acestui sine iluzoriu?
De obicei, când spuneţi „eu” nu vă referiţi la ceea ce sunteţi cu adevărat. Prin intermediul
unui monstruos act de reducţionism, profunzimea infinită a ceea ce sunteţi a fost confundată cu un
sunet emis de corzile vocale sau a fost înlocuită cu gândul referitor la „eu” din mintea voastră,
împreună cu toatele cele cu care s-a identificat acest „eu”. Prin urmare, la ce se referă obişnuitul
„eu” şi înruditele „mie”, „al meu/a mea”?
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
15
Atunci când un copil mic învaţă că o succesiune de sunete produse de corzile vocale ale
părinţilor reprezintă numele său, el începe să echivaleze cuvântul, care în mintea sa îşi găseşte
corespondentul într-un gând, cu ceea ce este el. În această etapă, copiii fac adesea referire la ei
vorbind la persoana a treia: „Lui Johnny îi este foame.” Curând după aceea, ei învaţă cuvântul
magic „eu” şi-l echivalează cu numele lor, pe care deja l-au echivalat cu ceea ce sunt ei. Apoi apar
alte gânduri şi fuzionează cu gândul iniţial „eu”. Pasul următor îl reprezintă gândurile referitoare la
„mine” şi „al meu”, care desemnează lucruri ce fac într-un anumit fel parte din „eu”. Aceasta este o
identificare cu obiecte, ceea ce însemnă că investiţi un sentiment de sine în lucruri, dar în ultimă
instanţă în gândurile care reprezintă acele lucruri şi, în acest mod, vă formaţi o identitate din ele.
Arunci când se strică sau i se ia jucăria „mea”, copilul va resimţi o mare suferinţă. Nu pentru vreo
valoare intrinsecă pe care ar avea-o jucăria — copilul îşi va pierde curând interesul faţă de ea şi o va
înlocui cu alte jucării, alte obiecte — ci din cauza gândului de „a mea”. Jucăria a devenit parte
componentă a sentimentului de sine, de „eu” care se dezvoltă în copil.
Şi astfel, pe măsură ce copilul creşte, ideea iniţială referitoare la „eu” atrage şi alte gânduri: ea se
identifică cu o categorie sexuală, cu anumite posesii, cu corpul perceput prin simţuri, cu
naţionalitatea, rasa, religia, profesia. Alte lucruri cu care se identifică noţiunea de „eu” sunt rolurile —
mamă, tată, soţ, soţie şi aşa mai departe — cunoştinţele sau părerile acumulate, simpatii şi antipatii şi,
de asemenea, lucruri care „mi” s-au întâmplat în trecut şi a căror amintire este reprezentată de
gânduri care îmi definesc în continuare sentimentul de sine sub formă de „eu şi povestea mea”.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile din care-şi derivă oamenii sentimentul identităţii, în ultimă
instanţă ele nu sunt altceva decât gânduri ţinute laolaltă în mod precar de faptul că în toate a fost
investit sentimentul sinelui. La această construcţie mentală vă referiţi în mod normal atunci când
spuneţi „eu” Mai exact, de cele mai multe ori nu voi vorbiţi atunci fiind spuneţi sau gândiţi „eu”, ci
unul dintre aspectele construcţiei mentale, sinele egocentric. După ce vă treziţi, nu veţi renunţa la
cuvântul „eu”, dar el va avea altă încărcătură, va lua naştere într-un spaţiu mult mai profund aflat în
interiorul vostru.
Cei mai mulţi oameni încă se identifică în totalitate cu fluxul neîncetat de gânduri din mintea
lor, cu gândirea compulsivă, repetitivă şi fără rost în cea mai mare parte a ei. Nu există niciun „eu” în
afară de procesele lor de gândire şi în afară de emoţiile care le însoţesc. Aceasta înseamnă a fi
inconştient din punct de vedere spiritual. Atunci când li se spune că în mintea lor e o voce care nu
încetează niciodată să vorbească, ei întreabă: „Ce voce?” sau neagă enervaţi, iar aceasta este desigur
chiar vocea respectivă, este gânditorul, este mintea neobservată. Aproape că poate fi privită ca o
entitate care i-a luat în stăpânire.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
16
Unii oameni nu mai uită niciodată acea primă oară când MU încetat sa se mai identifice cu
gândurile lor şi au experimentat astfel, pentru câteva clipe, schimbarea de identitate de la conţinutul
minţii lor, la conştiinţa din spatele acestuia. Pentru alţii se întâmplă într-un mod atât de subtil încât
abia dacă observă sau sesizează doar prezenţa unui val de bucurie sau pace interioară, fără să-i
cunoască sursa.
Vocea din minte
Am avut prima străfulgerare a conştiinţei pe când eram student în primul an la University of
London. Luam metroul de două ori pe săptămână ca să merg la biblioteca universităţii, de obicei în
jurul orei nouă dimineaţa, către sfârşitul orei de vârf. Într-una din dimineţi, în faţa mea stătea o femeie
puţin trecută de treizeci de ani. O mai văzusem şi înainte de câteva ori în metroul respectiv. Era imposibil
să n-o observi. Deşi metroul era plin, scaunele din stânga şi din dreapta ei erau libere, motivul fiind,
fără îndoială, faptul că părea nebună. Părea extrem de încordată şi vorbea singură fără oprire, cu
voce ridicată şi furioasă. Era atât de absorbită de gândurile ei încât părea total ruptă de oamenii din jur.
Faţa îi era înclinată uşor către stânga, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva care stătea pe scaunul gol de lângă ea.
Deşi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam aşa: „Şi pe urma mi-a spus ea mie… aşa
că eu i-am spus eşti o mincinoasă cum îndrăzneşti să mă acuzi de… când tu eşti cea care a profitat mereu
de mine am avut încredere în tine şi tu mi-ai înşelat încrederea…” în vocea ei se simţea tonul nervos al
cuiva care fusese nedreptăţit, care trebuie să-şi apere poziţia ca să nu fie anihilat.
Când metroul se apropia de Tottenham Court Road Station s-a ridicat în picioare şi a ponit-o
către uşă, fără să întrerupă torentul cuvintelor care-i ieşeau din gură. Staţia respectivă era cea la care
coboram şi eu, aşa că am urmat-o. Când am ieşit în stradă, ea a luat-o spre Bedford Square, încă implicată
în dialogul ei imaginar, încă acuzând furioasă şi afirmându-şi poziţia. Curios, m-am hotărât să o urmez
atâta vreme cât mergea în aceeaşi direcţie în care mergeam şi eu. Deşi cufundată în dialogul ei imaginar,
părea să ştie încotro se îndreaptă. Curând ne-am apropiat de construcţia impunătoare a Senatului, ridicată
în anii 1930, care găzduia sediul administrativ central şi biblioteca universităţii. Eram şocat. Era posibil
să mergem în acelaşi loc? Da, către el se îndrepta. Era oare profesoară, studentă, angajată la un birou,
bibliotecară? Poate că fusese inclusă într-un proiect de cercetare al vreunui psiholog. N-am aflat niciodată
răspunsul. Urcam cu douăzeci de trepte în spatele ei, iar până să intru eu în clădire (care, ca o ironie,
fusese sediul Poliţiei Minţii din filmul bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja
înghiţită de unul dintre lifturi.
Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat să văd. Student matur, în vârstă de douăzeci şi
cinci de ani, aflat în primul an, mă vedeam un intelectual în devenire şi eram convins că toate
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
17
răspunsurile la problemele existenţei umane puteau fi găsite prin intelect, adică prin gândire, încă nu
realizasem că gândirea fără conştientizare este principala problemă a existenţei umane. Priveam
profesorii ca pe nişte înţelepţi care deţineau toate răspunsurile, iar universitatea — ca un templu al
cunoaşterii. Cum putea fi integrată aici o persoană alienată mintal ca aceea?
Încă mă mai gândeam la ea pe când mă aflam în toaleta bărbaţilor, înainte să intru în bibliotecă, în
timp ce mă spălam pe mâini îmi spuneam: sper să nu sfârşesc ca ea. O privire scurtă aruncată în direcţia
mea de bărbatul care se afla alături m-a determinat să realizez brusc, şocat, că nu-mi spusesem doar în
gând cele de mai sus, ci le mormăisem cu voce tare. „Dumnezeule, deja sunt ca ea”, mi-am spus. Nu era şi
mintea mea la fel de permanent activă precum a ei? între noi doi nu erau decât diferenţe minore. Emoţia
predominantă din spatele gândurilor ei părea să fie furia, în cazul meu, era în cea mai mare parte
anxietatea. Ea gândea cu voce tare. Eu gândeam — de cele mai multe ori — în mintea mea. Dacă ea era
nebună, atunci toată lumea era nebună, inclusiv eu. Diferenţele ţineau doar de treapta pe care ne aflam.
Pentru un moment am reuşit să fac un pas în afara minţii şi s-o văd dintr-o perspectivă mai
profundă, aşa cum era. S-a produs atunci un scurt transfer de la gândire la conştientizare. Mă aflam încă în
toaletă, dar de data aceasta eram singur şi mă uitam în oglindă la faţa mea. În acel moment de detaşare
faţă de mintea mea am izbucnit într-un râs sonor. Poate că părea nebunesc, dar era un râs sănătos, râsul
lui Buddha cel cu burta mare. „Viaţa nu este atât de serioasă cum o face mintea mea să pară.” Asta
părea să spună râsul. Dar era doar o străfulgerare, care avea să fie foarte repede dată uitării. Am trăit
următorii trei ani în anxietate şi depresie, complet identificat cu mintea mea. A trebuit să ajung în
pragul sinuciderii înainte să revină conştientizarea, de data asta fiind vorba despre mult mai mult
decât o licărire. M-am eliberat de gândirea compulsivă şi de falsul eu, cel fabricat de minte.
Incidentul descris mai sus nu doar că mi-a declanşat o străfulgerare a conştientizării, ci a şi
sădit prima îndoială cu privire la valabilitatea absolută a intelectului uman. Câteva luni mai târziu a
avut loc o întâmplare tragică ce mi-a amplificat îndoiala, într-o luni dimineaţa ne strânseserăm în
aşteptarea unui curs predat de un profesor a cărui minte o admiram foarte mult, dar am fost întâmpinaţi
cu vestea că din nefericire profesorul se sinucisese într-una din zilele de weekend, împuşcându-se.
Am fost năucit. Era un profesor foarte respectat şi părea să cunoască toate răspunsurile. Cu toate
acestea, încă nu puteam vedea pe-atunci o alternativă la cultivarea gândirii, încă nu realizam că
gândirea este doar un aspect minuscul al conştiinţei ce ne reprezintă şi nici nu ştiam nimic despre
ego, cu atât mai puţin eram capabil să-i detectez prezenţa în interiorul meu.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
18
Conţinutul şi structura egoului
Mintea egocentristă este în totalitate condiţionată de trecut. Condiţionarea ei este dublă: în
planul conţinutului şi în cel al structurii.
în cazul unui copil care plânge foarte supărat pentru că i-a fost luată jucăria, aceasta din urmă
reprezintă conţinutul. El este interşanjabil cu orice alt conţinut, cu orice altă jucărie sau orice alt
obiect. Conţinutul cu care vă identificaţi este condiţionat de mediul în care trăiţi, de educaţia pe
care aţi primit-o şi de contextul cultural. N-are nicio importanţă dacă este vorba despre un copil bogat
sau sărac, dacă jucăria constă dintr-o bucată de lemn în formă de animal sau un dispozitiv
electronic sofisticat, suferinţa provocată de pierdere este aceeaşi. Motivul pentru care este ea atât
de acută stă ascuns în cuvântul „mea” şi ţine de planul structural. Nevoia imperioasă inconştientă a
individului de a-şi consolida identitatea prin asocierea cu un obiect face parte integrantă din structura
minţii egocentrice.
Una dintre structurile mentale cele mai elementare prin care se naşte egoul este identificarea.
Cuvântul „identificare” este derivat din latinul idem, care înseamnă „acelaşi” şi facere, care înseamnă
„a face”. Aşadar, atunci când mă identific cu ceva, „fac să fie asemenea”. Asemenea cui? Asemenea
mie. Investesc un sentiment de sine în lucrul respectiv, iar el ajunge să facă parte din „identitatea”
mea. Unul dintre nivelurile de identificare cele mai elementare este cel cu lucrurile: jucăria mea lasă
loc mai târziu maşinii mele, casei mele, hainelor mele şi aşa mai departe. Încerc să mă regăsesc in
lucruri, dar nu reuşesc niciodată cu adevărat, aşa că sfârşesc prin a mă pierde în ele. Aceasta este
soarta egoului.
Identificarea cu lucrurile
Cei care lucrează în publicitate ştiu foarte bine că, pentru a vinde lucruri de care oamenii nu au
reală nevoie, trebuie să ii convingă de faptul că respectivele lucruri vor adăuga ceva modului în care
se văd pe ei înşişi sau în care sunt văzuţi de ceilalţi; cu alte cuvinte, vor adăuga ceva sentimentului
de sine. Şi ei fac acest lucru spunându-vă, de exemplu, că vă veţi delimita de marea masă folosind
acest produs şi veţi fi în consecinţă voi înşivă într-un mod mai plenar. Sau vor da naştere unei
asocieri în mintea voastră dintre produs şi o celebritate sau o persoană debordând de tinereţe,
farmec şi iradiind fericire. Chiar şi asocierea imaginilor din perioada de glorie a unor celebrităţi
acum în vârstă sau decedate dă rezultate în acest scop. Ipoteza implicită face referire la faptul că
achiziţionând acest produs deveniţi, prin mijlocirea unui act magic de atribuire, asemenea lor sau măcar
asemenea imaginii lor de suprafaţă. Astfel că, în multe cazuri, nu cumpăraţi produsul, ci un
„amplificator al identităţii”. Mărcile designerilor sunt în primul rând identităţi colective la care
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
19
aderaţi. Sunt scumpe, prin urmare „exclusiviste”. Dacă toată lumea ar avea acces la ele şi-ar pierde
valoarea psihologică şi n-aţi mai rămâne decât cu valoarea lor materială, care se ridică probabil la o
mică fracţiune din preţul pe care l-aţi plătit.
Genul de lucruri cu care vă identificaţi diferă de la o persoană la alta, în funcţie de vârstă,
sex, venit, categorie socială, modă, mediu cultural şi aşa mai departe. Lucrul cu care vă identificaţi
ţine în totalitate de conţinut, în timp ce imboldul inconştient de a vă identifica ţine de structură.
Aceasta este una dintre cele mai elementare căi prin care operează mintea egoistă.
Paradoxal, ceea ce asigură continuitatea aşa-numitei societăţi de consum este faptul că
încercarea de a vă regăsi prin intermediul lucrurilor nu dă rezultate: satisfacţia egoului este de scurtă
durată şi astfel voi continuaţi să căutaţi mereu şi mereu altceva, continuaţi să cumpăraţi şi să
consumaţi.
Este cert că la nivelul dimensiunii fizice în cadrul căreia îşi duce existenţa partea superficială a
sinelui nostru, lucrurile reprezintă o componentă necesară şi inevitabilă a vieţii noastre. Avem
nevoie de un adăpost, de haine, de mobilier, unelte, mijloace de transport. Mai există poate în viaţa
noastră şi lucruri pe care le preţuim datorită frumuseţii sau a unei calităţi inerente. Trebuie să cinstim
lumea lucrurilor, nu s-o dispreţuim. Fiecare lucru are o Existenţă şi este o formă temporară ce-şi are
originea în Viaţa fără formă şi unică, sursa tuturor lucrurilor, a tuturor corpurilor, a tuturor formelor,
în culturile cele mai străvechi, oamenii credeau că absolut orice, chiar şi aşa-zisele obiecte
fără de viaţă aveau un spirit al lor, iar în această privinţă erau mai aproape de adevăr decât suntem
noi astăzi. Când trăieşti într-o lume în care noţiunile abstracte ale mentalului ucid viaţa, nu mai
simţi că universul este viu. Majoritatea oamenilor nu trăiesc într-o realitate însufleţită, ci într-una a
conceptelor.
Dar nu putem cinsti cu adevărat lucrurile dacă le folosim ca mijloc de amplificare a propriului
sine, cu alte cuvinte dacă încercăm să ne regăsim prin intermediul lor. Şi exact în acest mod
procedează egoul. Identificarea egoului cu lucrurile dă naştere ataşamentului faţă de lucruri, obsesiei
pentru lucruri, iar acestea, la rândul lor, dau naştere societăţii de consum şi structurilor economice
în cadrul cărora singura măsură a progresului o reprezintă întotdeauna ideea de mai mult. Năzuinţa
continuă către mai mult, către o creştere nesfârşită reprezintă o disfuncţie şi o boală. Este aceeaşi
disfuncţie pe care o manifestă celulele canceroase, a căror singură ţintă este să se multiplice,
inconştiente că se îndreaptă către autodistrugere prin distrugerea organismului din care lac parte.
Există economişti atât de ataşaţi de noţiunea de creştere încât nu pot renunţa nicicând la acest
cuvânt, motiv pentru care folosesc expresia „creştere negativă” atunci când se referă la o perioadă de
criză.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
20
Mulţi oameni îşi consumă o mare parte din viaţă într-o preocupare obsesivă faţă de lucruri.
De aceea este înmulţirea obiectelor una dintre tarele timpurilor noastre. Atunci când nu mai simţi
viaţa căreia îi aparţii, e foarte probabil că vei încerca să-ţi umpli viaţa cu lucruri. Vă sugerez, ca
practică spirituală, să investigaţi prin intermediul observării de sine relaţia pe care o aveţi cu lumea
lucrurilor şi, în particular, cu lucrurile pe care le desemnaţi prin atributul „meu/mea”. Trebuie să fiţi
vigilenţi şi oneşti pentru a afla, de exemplu, dacă sentimentul valorii proprii este legat de lucrurile pe
care Ic posedaţi. Vă induc anumite lucruri un sentiment subtil de importanţă sau de superioritate? Vă
face lipsa lor să vă simţiţi inferiori celor care au mai mult decât voi? Aduceţi uneori în discuţie
lucrurile pe care le deţineţi sau le etalaţi pentru a vă spori sentimentul valorii în ochii altcuiva şi,
implicit, în propriii voştri ochi? Simţiţi iritare sau furie şi întru câtva o diminuare a sentimentului de
sine atunci când altcineva are mai mult decât voi sau atunci când pierdeţi un lucru pe care îl preţuiţi?
Inelul pierdut
Pe vremea când aveam întâlniri cu diverşi oameni în calitate de consilier şi învăţător
spiritual, vizitam de două ori pe săptămână o femeie care se lupta cu cancerul. Era o profesoară de
patruzeci şi ceva de ani căreia doctorii nu-i dăduseră mai mult de câteva luni de trăit. Uneori
schimbam câteva cuvinte în timpul acelor vizite, dar în cea mai mare parte a timpului stăteam în
linişte, prilej cu care ea a avut primele străfulgerări ale păcii interioare despre care nu ştiuse
niciodată că există de-a lungul vieţii ei ocupate, de profesoară.
Într-una din zile însă am găsit-o într-o stare de mare suferinţă şi supărare. „Ce s-a
întâmplat?”, am întrebat-o. Inelul ei cu diamant, de mare valoare atât din punct de vedere financiar,
cât şi sentimental, dispăruse, iar ea spunea că era sigură că-i fusese furat de femeia care venea să
aibă grijă de ea câteva ore pe zi. Spunea că nu înţelegea cum ar putea cineva să fie atât de crud şi
de lipsit de inimă încât să-i facă aşa ceva. M-a întrebat dacă era cazul să îi vorbească deschis
femeii sau dacă era mai bine să cheme imediat poliţia. I-am răspuns că n-aş putea să-i spun ce să
facă, dar i-am cerut să se întrebe cât de important era în acest punct din viaţa ei un inel sau orice
altceva. „Nu înţelegeţi”, mi-a răspuns. „Acesta a fost inelul bunicii mele. Obişnuiam să-l port în
fiecare zi până când m-am îmbolnăvit şi mâinile mi s-au umflat prea tare. Pentru mine e mai mult
decât un simplu inel. Cum aş putea să nu fiu supărată?”
Promptitudinea răspunsului ei, supărarea şi nuanţa defensivă din vocea ei indicau faptul că
nu devenise încă suficient de prezentă pentru a privi în interiorul ei şi pentru a separa reacţia ci de
întâmplarea care o declanşase, ca să le observe pe fiecare în parte. Supărarea şi atitudinea
defensivă erau indicii că egoul vorbea încă prin intermediul ei. I-am spus atunci: „Am să vă
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
21
pun câteva întrebări, dar în loc să-mi răspundeţi la ele pe loc, încercaţi să găsiţi răspunsurile în
dumneavoastră. Am să fac o mică pauză după fiecare întrebare. Dacă apare răspunsul, nu e
neapărat necesar ca el să apară sub forma unor cuvinte.” Mi-a răspuns că e pregătită să asculte. Am
întrebat-o: „Sunteţi conştientă de faptul că va trebui să renunţaţi complet la acel inel la un
moment dat, şi ponte destul de curând? De cât timp mai aveţi nevoie ca să fiţi pregătită să
renunţaţi la el? Veţi fi diminuată atunci când veţi renunţa la el? Ceea ce sunteţi va fi diminuat de
această pierdere?” După ultima întrebare s-a lăsat tăcerea timp de câteva minute.
Când a reînceput să vorbească, pe faţă îi apăruse un zâmbet şi părea împăcată. „Ultima
întrebare m-a făcut să realizez ceva foarte important. La început am căutat răspunsul în mintea
mea, iar mintea mi-a spus: «Da, sigur că ai fost diminuată». Apoi mi-am pus din nou întrebarea:
«A fost diminuat ceea ce sunt eu?». De această dată am încercat mai degrabă să simt răspunsul
decât să-l gândesc. Şi deodată am simţit faptul că Eu Sunt. Niciodată înainte nu mai simţisem
astfel. Dacă pot simţi atât de intens că Eu Sunt, înseamnă că ceea ce sunt nu a fost deloc diminuat.
Şi acum simt acest lucru, simt o pace, dar una foarte vie.”
„Aceasta este bucuria Fiinţării”, i-am răspuns. „O puteţi Minţi doar atunci când ieşiţi din
minte. Fiinţa trebuie simţită, un poate fi gândită. Egoul nu ştie nimic despre ea, deoarece el este
constituit din gânduri. Inelul se afla în mintea dumneavoastră sub forma unui gând pe care l-aţi luat
drept sentimentul de Eu Sunt. Aţi crezut că Eu Sunt are legătură, măcar parţial, cu inelul.
Indiferent ce caută egoul sau de ce se ataşează el, acestea reprezintă substitute pentru
Fiinţarea pe care nu poate s-o simtă. Puteţi preţui lucrurile, puteţi ţine la ele, dar dacă vă ataşaţi de
ele trebuie să ştiţi că e vorba despre ego. Şi în realitate nu sunteţi niciodată ataşată de un lucru, ci
de un gând care conţine pronumele «eu», «mine», «al meu/a mea». Ori de câte ori acceptaţi complet o
pierdere veţi trece dincolo de ego şi atunci îşi face apariţia ceea ce sunteţi, acel Eu Sunt care reprezintă
conştiinţa însăşi.”
A continuat: „Acum înţeleg ceva ce a spus Isus şi care până acum nu prea avea sens pentru
mine: «Dacă cineva îţi ia cămaşa, dă-i şi haina.»“
„Într-adevăr”, i-am răspuns. „Nu înseamnă că nu trebuie să-ţi încui niciodată uşa, ci doar că
uneori a renunţa la lucruri reprezintă un act ce denotă o putere mult mai mare decât atitudinea
defensivă sau agăţarea de ele.”
În ultimele săptămâni de viaţă, pe măsură ce trupul îi devenea tot mai slăbit, ea devenea din
ce în ce mai radioasă, ca şi cum ar fi fost străbătută de o lumină. Şi-a dat multe din lucrurile pe care le
avea, unele dintre ele chiar femeii despre care credea că îi furase inelul, iar cu fiecare lucru pe care îl
dădea, bucuria i se adâncea. Când m-a sunat mama ei ca să mă anunţe că plecase din această lume,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
22
mi-a menţionat faptul că după moartea ei îi găsiseră inelul în dulăpiorul cu medicamente din baie. I-l
adusese înapoi femeia aceea sau fusese acolo în tot acel timp? Nimeni nu va şti vreodată. Un singur
lucru putem şti: Viaţa vă va da acea experienţă care va fi de mare ajutor pentru evoluţia conştiinţei
voastre. De unde ştiţi că aceasta este experienţa de care aveţi nevoie? Pentru că aceasta este
experienţa cu care vă confruntaţi în acest moment.
Înseamnă atunci că este greşit să fii mândru de ceea ce ai sau să ai resentimente faţă de cei care
au mai mult decât tine? Nicidecum. Acest sentiment de mândrie, această nevoie de a ieşi în evidenţă,
aparenta amplificare a sinelui propriu prin intermediul lui „mai mult decât” şi diminuare prin „mai
puţin decât” nu sunt nici rele, nici bune — ci doar reprezintă manifestări ale egoului. Egoul nu este
rău, ci doar inconştient. Când îţi observi egoul, începi să treci dincolo de el. Nu îl luaţi prea în
serios: atunci când detectaţi la voi înşivă un comportament generat de ego, zâmbiţi. Uneori puteţi
chiar râde. Cum a putut umanitatea să fie păcălită de el atât de mult timp? Mai presus de orice, ţineţi
cont de faptul că egoul nu este personal. El nu reprezintă ceea ce sunteţi voi. Dacă veţi considera
egoul ca fiind problema voastră personală, atunci nu este vorba aici decât de şi mai mult ego.
Iluzia posesiei
A „poseda” ceva — ce înseamnă asta cu adevărat? Ce înseamnă să fac ca ceva să fie „al
meu”? Dacă locuiesc pe o stradă din New York, arăt către un imens zgârie-nori şi spun: ,,Clădirea
aceasta este a mea. Eu o deţin,” fie sunt foarte bogat, fie sunt un şarlatan sau un mincinos, în orice
caz, în ceea ce spun, forma gândului „eu” şi forma gândului „clădire” se contopesc. Aşa funcţionează
conceptul mental de posesie. Dacă toată lumea este de acord cu povestea spusă de mine, înseamnă că
vor exista hârtii semnate pentru a certifica acordul lor. Sunt un om bogat. Dacă nimeni nu este de acord
cu povestea mea, mă vor trimite la psihiatru. Sunt un şarlatan sau un mitoman.
Este important să recunoaştem aici că povestea şi forma gândurilor care formează povestea,
fie că oamenii sunt sau nu de acord cu ea, n-au absolut nimic de-a face cu ceea ce sunt eu. Chiar
dacă oamenii sunt de acord, în ultimă instanţă este vorba despre o închipuire. Mulţi oameni nu
realizează, până când ajung pe patul de moarte şi tot ceea ce le este exterior începe să se
îndepărteze de ei, că nimic nu a avut vreodată de-a face cu ceea ce sunt ei cu adevărat, în apropierea
morţii, întreg conceptul de posesie se dezvăluie ca fiind în ultimă instanţă lipsit de sens. În
ultimele clipe ale vieţii lor mai realizează şi că în timp ce ei au căutat o viaţă întreagă să-şi
întregească sentimentul de sine, ceea ce căutau în realitate, Fiinţa lor, fusese mereu deja acolo, dar în
mare parte eclipsată de identificarea lor cu lucrurile, ceea ce în final înseamnă identificarea cu
mintea lor.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
23
„Fericiţi cei săraci cu duhul”, spunea Isus, „că a lor este împărăţia cerurilor”.2 Ce înseamnă
„săraci cu duhul”? Lipsiţi de bagaje interioare, de identificări. Nici cu lucruri, nici cu vreun fel de
concepte mentale care să conţină într-o măsură oricât de mică noţiunea sinelui. Şi ce este „împărăţia
cerurilor?” Bucuria simplă, dar profundă a Fiinţării, care rămâne atunci când renunţaţi la identificări şi
deveniţi astfel „săraci cu duhul”.
De aceea a constituit renunţarea la posesiuni o practică spirituală străveche atât în Est, cât şi
în Vest. Renunţarea la posesiuni însă nu vă va elibera în mod automat de ego. Acesta va încerca săşi
asigure supravieţuirea găsind altceva cu care să se identifice, de exemplu imaginea mentală a voastră
ca cineva care a transcens orice interes faţă de posesiunile materiale şi este din acest motiv superior,
este mai spiritual decât alţii. Aceştia sunt oamenii care au renunţat la toate posesiunile, dar au un
ego mai mare decât unii dintre multimilionari. Dacă daţi la o parte un gen de identificare, egoul va
găsi repede un altul, în ultimă instanţă, lui nu-i pasă cu ce se identifică, câtă vreme are o identitate. A
fi împotriva societăţii de consum sau împotriva societăţii private poate reprezenta o altă formă de
gândire, o altă atitudine mentală care înlocuieşte vechea identificare cu posesiunile. Prin
intermediul ei aţi putea simţi că aveţi dreptate, în timp ce alţii greşesc. După cum vom vedea mai
târziu, credinţa că voi aveţi dreptate şi ceilalţi greşesc reprezintă unul dintre tiparele principale ale
minţii egoiste, una dintre principalele forme de inconştienţă. Cu alte cuvinte, conţinutul egoului se
poate schimba, însă structura minţii care îl ţine în viaţă nu se schimbă.
Una dintre presupunerile pe care le faceţi în mod inconştient este aceea că, identificându-vă
cu un obiect prin ideea fictivă de posesie, aparenta soliditate şi permanenţă a obiectului material vă va
înzestra sentimentul sinelui cu o mai mare soliditate şi permanenţă. Aceasta se aplică în special în
cazul clădirilor şi chiar mai mult în cazul pământului, din moment ce acesta este singurul dintre
lucrurile pe care credeţi că le deţineţi care nu poate fi distrus. Absurditatea posedării unui lucru devine
chiar mai evidentă în cazul pământului. În vremurile înstăpânirii albilor în America de Nord,
băştinaşilor le era de neînţeles conceptul de proprietate a pământului. Din acest motiv l-au pierdut atunci
când europenii i-au determinat să semneze hârtii care pentru ei erau la fel de incomprehensibile. Ei
simţeau că aparţineau pământului, nicidecum că pământul le aparţinea lor.
Egoul tinde să echivaleze predicatul „a avea” cu Fiinţarea: am, deci sunt. Şi cu cât am mai
mult, cu atât sunt mai mult. Egoul trăieşte prin comparaţie. Modul în care sunteţi văzuţi de ceilalţi
devine modul în care vă vedeţi voi înşivă, Dacă toată lumea ar trăi în case impozante sau dacă toată
lumea ar fi bogată, casele voastre sau bogăţiile voastre n-ar mai servi la potenţarea sentimentului de
sine. Atunci v-aţi putea muta într-o simplă colibă, aţi putea renunţa la bogăţii şi v-aţi recâştiga o
identitate creându-vă în propriii voştri ochi şi în ochii altora o imagine de indivizi mai spirituali decât
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
24
ceilalţi. Modul în care vă văd ceilalţi devine oglinda care vă spune cum sunteţi şi cine sunteţi.
Sentimentul propriei valori pe care îl are egoul este în majoritatea cazurilor legat de valoarea pe care
o aveţi în ochii celorlalţi. Aveţi nevoie ca ceilalţi să vă dea un sentiment de sine, iar dacă trăiţi în
cadrul unei culturi în care valoarea personală este în foarte mare măsură echivalentă cu ceea ce
deţineţi şi cu cât de mult deţineţi, veţi fi condamnaţi, în cazul în care nu puteţi vedea dincolo de
această amăgire colectivă, să vânaţi lucruri tot restul vieţii voastre, cu speranţa zadarnică de a găsi
valoarea şi desăvârşirea sentimentului de sine prin intermediul lor.
Cum puteţi să renunţaţi la ataşamentul vostru faţă de lucruri? Nici măcar să nu încercaţi. Este
imposibil. Ataşamentul faţă de lucruri cade de la sine atunci când nu mai căutaţi să vă regăsiţi în ele.
Între timp, fiţi doar conştienţi de acest ataşament. Se poate ca în anumite cazuri să nu fiţi conştienţi că
sunteţi ataşaţi — adică identificaţi — cu ceva, până când pierdeţi lucrul respectiv sau până când apare
riscul pierderii sale. Dacă în această situaţie vă supăraţi, vă panicaţi şi aşa mai departe, înseamnă că sunteţi
ataşaţi, în momentul în care deveniţi conştienţi de faptul că vă identificaţi cu un lucru, identificarea
respectivă nu mai este totală. „Eu sunt conştiinţa care conştientizează acest ataşament.” Acesta este
începutul transformării conştiinţei.
Dorinţa: nevoia de mai mult
Egoul se identifică cu a avea, dar satisfacţia pe care i-o procură ceea ce are este relativ
superficială şi de scurtă durată. Adânc în el rămâne ascuns un sentiment de nemulţumire, de incomplet,
de „insuficient”, „încă nu am suficient”, prin care egoul vrea să spună: „încă nu sunt suficient”.
După cum am văzut, a avea — conceptul de posesie — este o ficţiune creată de ego pentru a-şi
conferi soliditate şi permanenţă şi pentru a se simţi distinct, special, însă deoarece nu vă puteţi
regăsi prin posesiuni, dintr-un strat mai profund apare un alt resort ce ţine de structura egoului, unul mai
puternic: nevoia de mai mult, pe care am putea-o denumi şi „dorinţa”. Niciun ego n-ar avea viaţă lungă în
lipsa dorinţei de mai mult. De aceea, dorinţa de mai mult este cea care îl menţine în viaţă, într-o mult mai
mare măsură decât îl ţine ceea ce are. Mai mult decât vrea să aibă, egoul vrea să îşi dorească. Şi astfel,
satisfacţia de suprafaţă oferită de posesiuni este întotdeauna înlocuită cu dorinţa de mai mult. Aceasta
este nevoia psihologică de mai mult, ceea ce înseamnă nevoia de mai multe lucruri cu care să vă identificaţi.
Este o nevoie asemănătoare unui viciu, nu una autentică.
În unele cazuri, nevoia psihologică de mai mult sau sentimentul de insaţietate care îi este atât de
caracteristic egoului este transferată la nivel fizic, devenind astfel o foame insaţiabilă. Cei care suferă de
bulimie îşi provoacă adesea voma pentru a putea să mănânce în continuare. Mintea lor este cea înfometată,
nu corpul. Această dereglare a modului de alimentaţie s-ar remedia dacă cei suferinzi s-ar putea conecta la
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
25
corpul lor, în loc să se identifice cu mintea, simţind astfel adevăratele nevoi ale corpului şi nu pseudonevoile
minţii egoiste.
Uneori egoul ştie ce vrea şi-şi urmăreşte scopul cu îndârjire si fără mila — Ginghis Han, Stalin,
Hitler, ca să exemplificăm cu doar câteva nume sonore, însă energia din spatele dorinţei lor dă naştere
unei energii opozante de aceeaşi intensitate, ceea ce conduce la prăbuşirea lor. Între timp reuşesc să aducă
nefericire lor înşişi şi multor altora, iar cei care se regăsesc între exemplele sonore reuşesc să creeze iadul pe
pământ. Majoritatea egourilor au dorinţe contradictorii. La răstimpuri se răzgândesc în privinţa lucrurilor
pe care le vor sau se poate să nu ştie nici măcar ce vor, în afara faptului că i m vor ceea ce este: momentul
prezent. Disconfort, neastâmpăr, plictiseală, nelinişte, insatisfacţie, toate acestea sunt rezultatul dorinţei
neîmplinite. Dorinţa este structurală, de aceea conţinutul nu poate oferi împlinire pe termen lung,
indiferent în ce cantitate ar fi el deţinut, atâta vreme cât respectiva structură mentală rămâne
neschimbată. Dorinţa intensă lipsită de obiect apare adesea în cazul egourilor încă în formare ale
adolescenţilor, unii dintre aceştia aflându-se în permanentă stare de negativitate şi insatisfacţie.
Nevoia fizică de hrană, apă, adăpost, haine şi bunuri elementare ar putea fi împlinită cu uşurinţă
în cazul tuturor oamenilor de pe planetă, dacă n-ar exista dezechilibrul resurselor creat de nevoia
nesăbuită şi rapace de mai mult, lăcomia egoului. Aceasta îşi găseşte expresia colectivă în structurile
economice ale acestei lumi, ca de pildă uriaşele corporaţii, entităţi egocentrice aflate în competiţie
pentru a avea mai mult. Ţelul lor unic şi orb este profitul, pe care-l urmăresc absolut iară milă.
Natura, animalele, oamenii, nici chiar propriii lor angajaţi nu mai sunt altceva decât cifre în cadrul
bilanţului, obiecte fără viaţă destinate a fi utilizate, apoi aruncate.
Formele mentale ale cuvintelor „mie”, „mine”, „mai mult decât”, „vreau”, „am nevoie”,
„trebuie să am” şi „nu îndeajuns” ţin nu de conţinut, ci de structura egoului. Conţinutul este
interşanjabil. Câtă vreme nu veţi recunoaşte acele forme mentale în interiorul vostru, câtă vreme ele
rămân la nivel inconştient, veţi continua să credeţi în ceea ce vă spun ele; veţi fi condamnaţi să
acţionaţi pornind de la acele gânduri inconştiente, condamnaţi să căutaţi şi să nu găsiţi — deoarece
atunci când operează respectivele forme mentale nu veţi putea fi satisfăcuţi de nicio posesiune, de
niciun loc, de nicio persoană sau împrejurare. Niciun conţinut nu vă va satisface, atâta vreme cât
structura egoistă rămâne neschimbată. Nu veţi fi fericiţi indiferent ce aveţi sau obţineţi. Veţi fi mereu
în căutare de altceva ce promite o mai mare satisfacţie, promite să desăvârşească sentimentul
incomplet de sine şi să umple acel gol pe care-l simţiţi în interior.
Identificarea cu corpul
În afară de obiecte, o altă formă elementară de identificare este cea cu corpul „meu”, în
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
26
primul rând, corpul este de bărbat sau de femeie, astfel că sentimentul de a fi bărbat sau femeie preia
o parte semnificativă a sentimentului de sine în cazul majorităţii oamenilor. Apartenenţa la o anumită
categorie sexuală devine identitate. Identificarea aceasta este încurajată de la o vârstă timpurie şi
impune respectarea unui rol, a unor tipare de comportament condiţionate care vă afectează toate
aspectele vieţii, nu doar sexualitatea. Este un rol căruia mulţi oameni îi cad pradă complet, în unele
dintre societăţile tradiţionale mai mult decât în cadrul culturii occidentale, unde identificarea cu o
anumită categorie sexuală începe să se diminueze într-o oarecare măsură, în unele dintre culturile
tradiţionale, cea mai rea soartă a unei femei este de a rămâne nemăritată sau de a nu putea avea copii,
iar a unui bărbat de a fi lipsit de potenţă sexuală şi a nu putea avea urmaşi, împlinirea în viaţă este
percepută ca fiind respectarea valorilor asociate categoriei sexuale cu care se identifică individul.
În Vest, înfăţişarea fizică este cea care are un rol foarte mare în privinţa modului în care se
percepe fiecare pe sine: robusteţea sau aspectul filiform frumuseţea sau urâţenia, toate percepute
prin raportare la ceilalţi, în cazul multor oameni, sentimentul propriei valori este legat în mod intim
de forţa lor fizică, de modul plăcut în care arată, de forma fizică şi de aspectul exterior. Nu puţini
sunt cei care îşi simt diminuată valoarea personală din cauză că-şi percep trupul ca fiind urât sau cu
imperfecţiuni.
În unele cazuri, imaginea mentală sau conceptul de „corpul meu” reprezintă o distorsionare
completă a realităţii. O tânăra poate gândi despre ea că este supradimensionată şi prin urmare se va
înfometa, când în realitate este chiar slabă. Ea nu-şi mai poate vedea corpul ci tot ce „vede” este
conceptul mental referitor la corpul ei, iar acesta îi spune: „sunt grasă” sau „am să mă îngraş”. La baza
acestei situaţii se află identificarea cu mintea. Pe măsură ce oamenii au devenit tot mai identificaţi cu
mintea, ceea e reprezintă o intensificare a disfuncţiei egotice, s-a înregistrat şi o creştere dramatică a
cazurilor de anorexie în deceniile din urmă. Dacă cele care suferă de această boală ar putea să-şi
privească trupul fără să permită minţii interferenţa prin intermediul judecăţilor ei sau dacă ar putea
chiar să conştientizeze acele judecăţi ca fiind ceea ce sunt, fără să mai creadă îi ele — sau, chiar mai
bine, dacă şi-ar putea simţi corpul din interior — acesta ar fi începutul vindecării lor.
Cei identificaţi cu aspectul lor frumos, cu forţa fizică sau cu abilităţile fizice resimt suferinţă
atunci când aceste însuşiri încep să se estompeze şi să dispară, aşa cum negreşit se întâmplă în ultimă
instanţă. Identitatea care fusese construită pe baza lor este astfel ameninţată cu prăbuşirea. Frumoşi
sau urâţi, oamenii îşi construiesc într-o măsură semnificativă identitatea — pozitivă sau negativă —
pornind de la corpul lor. Mai exact, identitatea lor este derivată din gândul corespunzător lui „eu”,
gând pe care-l ataşează în mod eronat imaginii mentale sau conceptului despre corpul lor care, la
urma urmei, nu este altceva decât o formă fizică ce se supune destinului tuturor formelor —
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
27
efemeritatea şi, în fine, degradarea.
Echivalarea corpului fizic perceput prin simţuri, menit să îmbătrânească, să se usuce şi să
moară, cu „eul”, conduce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la suferinţă. Abţinerea de la
identificarea cu corpul nu înseamnă neglijarea, dispreţuirea sau neîngrijirea corpului. Dacă este
robust sau frumos, vă puteţi bucura de aceste însuşiri şi le puteţi aprecia —atâta vreme cât vor dura.
Puteţi, de asemenea, să vă îmbunătăţiţi condiţia fizică printr-o alimentaţie adecvată şi prin exerciţii.
Dacă nu echivalaţi corpul cu ceea ce sunteţi, sentimentul valorii sau identitatea nu vă vor fi afectate
în niciun fel atunci când frumuseţea se va estompa, puterea va scădea sau corpul va pierde din
capacităţi. De fapt, pe măsură ce corpul începe să slăbească, dimensiunea fără de formă, lumina
conştiinţei poate străluci mai uşor prin forma ce începe să se estompeze.
Nu doar cei cu corpuri plăcute sau aproape perfecte au tendinţa de a crea sinonimie între corp
şi ceea ce sunt ei. Vă puteţi la fel de uşor identifica cu un corp „problematic” şi îngloba
imperfecţiunea, boala sau dizabilitatea corpului în identitatea voastră. După care puteţi gândi şi vorbi
despre voi ca fiind „suferinzi” de cutare sau cutare boală cronică sau de cutare dizabilitate. Primiţi
multa atenţie din partea doctorilor şi a celorlalţi care vă confirmă constant identitatea conceptuală de
suferind sau pacient. Atunci vă agăţaţi în mod inconştient de boală, deoarece a devenit cea mai
importantă parte din ceea ce percepeţi a fi voi înşivă. A devenit o altă formă mentală cu care egoul se
poate identifica. Odată ce şi-a găsit o identitate, egoul nu mai vrea să renunţe la ea. În mod uimitor, nu
rareori egoul aflat în căutarea unei identităţi mai solide îşi poate crea boli — şi chiar o face — cu
scopul de a se consolida prin intermediul lor.
Percepţia corpului interior
Deşi identificarea cu corpul reprezintă una dintre cele mai elementare forme de ego, vestea
bună este că tot ea este şi cea de care se poate trece cel mai uşor. Acest lucru se realizează nu
încercând să vă convingeţi că nu sunteţi corpul, ci deturnându-vă atenţia de la forma exterioară a
corpului şi de la gândurile despre el — frumos, urât, puternic, slab, prea gras, prea slab — către
sentimentul de însufleţire din interiorul lui. Indiferent care este aspectul său exterior, dincolo de
forma exterioară el este un câmp energetic foarte viu.
Dacă n-aveţi obişnuinţa conştientizării „corpului interior”, închideţi ochii o clipă şi căutaţi
să aflaţi dacă există viaţă în mâinile voastre. Nu întrebaţi mintea. Ea vă va răspunde: „Nu simt
nimic.” Probabil va mai adăuga: „Dă-mi ceva mai interesant la care să mă gândesc.” Aşadar în loc să
întrebaţi mintea, îndreptaţi-vă atenţia direct către mâini. Ceea ce vreau să spun este să deveniţi
conştienţi de sentimentul subtil de însufleţire din ele. El există. Trebuie doar să deveniţi atenţi pentru
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
28
a-l percepe. La început e posibil să aveţi o uşoară senzaţie de furnicături, apoi un sentiment de energie şi
însufleţire. Dacă rămâneţi un timp cu atenţia focalizată pe mâini, sentimentul de însufleţire se va
accentua. Sunt oameni care nici măcar nu au nevoie să închidă ochii. Ei pot simţi „mâinile
interioare” chiar în timp ce citesc aceste rânduri. Apoi coborâţi către labele picioarelor, păstraţi
atenţia supra lor timp de aproximativ un minut, după care începeţi să simţiţi concomitent mâinile şi
picioarele. Apoi încorporaţi şi alte părţi ale trupului — picioarele până sus, braţele, pieptul şi aşa mai
departe — în sentimentul respectiv, până când percepţia corpului interior devine un sentiment de
însufleţire globală.
Ceea ce numesc „corpul interior” nu mai este chiar corp, ci energie vitală, puntea dintre formă
şi ceea ce este fără de formă. Creaţi-vă un obicei din a simţi corpul interior cât de des puteţi. După
un timp nu va mai fi nevoie să închideţi ochii ca să-l simţiţi. De exemplu, vedeţi dacă puteţi simţi corpul
interior ori de câte ori ascultaţi pe cineva vorbind. Pare aproape un paradox: când sunteţi în legătură
cu corpul interior nu vă mai identificaţi cu trupul, si nici cu mintea. Aceasta înseamnă că nu vă mai
identificaţi cu forma, ci vă îndepărtaţi de identificarea cu forma către ceea ce este lipsit de formă şi
căreia îi mai putem spune şi Fiinţare. Este identitatea voastră esenţială. Perceperea corpului nu doar
vă ancorează în momentul prezent, ci reprezintă uşa pentru a ieşi din închistarea pe care o reprezintă
egoul. De asemenea, ea întăreşte sistemul imunitar şi abilitatea corpului de a se autovindeca.
Uitarea Fiinţării
Egoul înseamnă întotdeauna identificarea cu forma, căutarea de sine şi, în consecinţă,
pierderea sinelui într-o firmă sau alta. Formele nu sunt doar obiecte materiale şi copuri fizice. Mai
fundamentale decât formele exterioare — lucrurile şi corpurile — sunt formele mentale care apar
constat în câmpul conştiinţei. Ele reprezintă forme energetice, mai fine şi mai puţin dense decât
materia fizică, dar totuşi ferme. Ceea ce conştientizaţi sub forma unei voci în mintea voastră care nu
se opreşte niciodată din vorbit este un flux de gândire neîncetată şi compulsivă. Când fiecare gând vă
absoarbe complet atenţia, când sunteţi atât de identificaţi cu vocea din mintea voastră şi cu emoţiile
care o însoţesc încât vă pierdeţi pe voi înşivă în fiecare gând şi în fiecare emoţie, atunci înseamnă că
sunteţi în totalitate identificaţi cu forma şi prin urmare sunteţi în puterea egoului. Egoul este un
conglomerat de forme mentale şi tipare mental-emoţionale condiţionate, care reapar şi în care aţi
investit sentimentul de „eu”, sentimentul de sine. Egoul apare atunci când sentimentul Fiinţării, al
lui „Eu Sunt”, care este conştiinţă fără de formă, se întrepătrunde cu forma. Acesta este înţelesul
identificării. Aceasta este uitarea Fiinţării, eroare primordială, iluzia separării absolute care
transformă realitatea într-un coşmar.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
29
De la eroarea lui Descartes la revelaţia lui Sartre
Descartes, filozoful din secolul al şaptesprezecelea considerat fondatorul filozofiei moderne a
exprimat această eroare primordială sub forma maximei sale celebre (pe care el a văzut-o ca fiind
expresia adevărului primordial): „Gândesc, deci exist.” Acesta era răspunsul pe care îl găsise el la
întrebarea „Pot cunoaşte ceva cu certitudine absolută?” A realizat că dincolo de orice dubiu era faptul
că procesul de gândire nu se oprea niciodată, de aceea a echivalat gândirea cu Fiinţarea, altfel spus
identitatea — eu sunt — cu gândirea, în loc de adevărul ultim, el a găsit rădăcina egoului, dar nu ştia
acest lucru.
Au trecut aproape trei sute de ani până ce un alt filozof celebru a văzut în respectiva afirmaţie
ceva ce Descartes, ca şi toţi ceilalţi, trecuse cu vederea. Numele său era Jean-Paul Sartre. Privind în
profunzime afirmaţia „gândesc, deci exist” a lui Descartes a avut o revelaţie pe care a formulat-o
astfel: „Conştiinţa care spune «eu sunt» nu este conştiinţa care gândeşte”. Ce voia să spună? Atunci
când eşti conştient că gândeşti, conştiinţa respectivă nu face parte din gândire. Este o dimensiune
diferită a conştiinţei. Şi aceasta este conştiinţa care spune „eu sunt”. Dacă în voi n-ar exista nimic
altceva decât şirul gândurilor, n-aţi mai fi conştienţi că gândiţi. Aţi fi asemenea unui om care visează
şi nu ştie că visează. Aţi fi atât de identificaţi cu fiecare gând pe cât este visătorul cu fiecare
imagine din visul său. Mulţi oameni trăiesc întocmai aşa, ca nişte somnambuli, victime ale unor
mentalităţi disfuncţionale vechi care recreează continuu aceeaşi realitate de coşmar. Atunci când ştii
că visezi înseamnă că eşti treaz în timpul visului. O altă dimensiune de conştiinţă şi-a făcut apariţia.
Implicaţia revelaţiei lui Sartre este profundă, dar chiar şi el era încă prea identificat cu gândirea ca să
realizeze întreaga semnificaţie a descoperirii sale: apariţia unei noi dimensiuni a conştiinţei.
Pacea care covârşeşte orice minte
Există multe cazuri de indivizi care au experimentat ivirea acelei noi dimensiuni a
conştiinţei ca rezultat al unei pierderi tragice într-un moment din viaţa lor. Unii au pierdut tot ce
deţineau, alţii şi-au pierdut copiii sau soţia, poziţia socială, reputaţia sau capacităţi fizice. Au
existat cazuri în care, din cauza unui dezastru sau a războiului, unii oameni au pierdut toate acestea în
acelaşi timp şi s-au trezit fără „nimic”. Putem numi aceasta o situaţie-limită. Ceea ce dăduse sens vieţii
lor, cele cu care se identificaseră ani de-a rândul le fuseseră luate. Apoi, dintr-odată şi în mod
inexplicabil, suferinţa sau teama mare care puseseră iniţial stăpânire pe ei au dispărut, lăsând loc
unui sentiment sacru de Prezenţă, unei păci adânci, unei seninătăţi şi unei eliberări complete de
frică. Acest fenomen trebuie să-i fi fost familiar Sfântului Pavel, care a folosit expresia „pacea lui
Dumnezeu care covârşeşte orice minte”. Este într-adevăr o pace care nu pare să aibă vreun sens, iar cei
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
30
care au experimentat-o s-au întrebat: în situaţia aceasta, cum de pot să simt o astfel de pace ?
Răspunsul este simplu, odată ce ai realizat ce este egoul şi cum funcţionează el. Când formele
cu care te-ai identificat, care ţi-au dat sentimentul de sine se năruie sau îţi sunt luate, rezultatul poate
fi o prăbuşire a egoului, din moment ce egoul este identificare cu forma. Când nu mai rămâne nimic cu
care să te identifici, cine eşti? Când formele din jurul tău mor sau când moartea se apropie,
sentimentul Fiinţării, acela de Eu Sunt este eliberat din întrepătrunderea cu forma: Spiritul ce fusese
închis în materie este eliberat. Realizezi că identitatea ta esenţială este fără de formă, o Prezenţă
atotpătrunzătoare, Fiinţare de dinainte de orice formă, de orice identificare. Realizezi adevărata ta
identitate ca fiind conştiinţa însăşi, şi nu ca fiind acele lucruri cu care se identificase conştiinţa.
Aceasta este pacea lui Dumnezeu. Adevărul ultim privitor la ceea ce eşti nu este „sunt aceasta” sau
„sunt cealaltă”, ci „sunt”.
Nu toţi cei care se confruntă cu o mare pierdere experimentează şi trezirea, această încetare a
identificării cu forma. Există oameni care creează imediat o imagine mentală puternică sau o formă
a gândirii în care se văd victime, fie ale circumstanţelor, ale altor oameni, ale soartei nedrepte sau ale
lui Dumnezeu. Se identifică puternic cu această formă mentală şi cu emoţiile cărora le dă ea naştere —
de exemplu furie, resentimente, autocompătimire şi aşa mai departe — iar ea ia imediat locul tuturor
celorlalte identificări care s-au prăbuşit din caua pierderii suferite. Cu alte cuvinte, egoul găseşte
repede o formă nouă. Faptul că această nouă formă este una profund nefericită nu-l interesează prea
mult, important pentru el este să aibă o identitate, fie ea bună sau rea. De fapt, acest nou ego va fi mai
contractat, mai rigid şi impenetrabil decât ce vechi.
Atunci când survine o pierdere grea, fie opuneţi rezistenţă, fie cedaţi. Unii oameni nutresc
amărăciune sau resentimente profunde; alţii devin plini de compasiune, înţelepţi şi iubitori. Cedarea
înseamnă acceptarea în interior a ceea ce este. Eşti deschis faţă de viaţă. Opunerea de rezistenţă este
o contractare interioară, o întărire a cochiliei egoului. Sunteţi închişi. Orice veţi întreprinde într-o
stare de rezistenţă interioară (pe care am putea-o numi şi negativitate) va crea o rezistenţă exterioară
şi mai mare, iar universul nu va fi de partea voastră; viaţa nu vă va veni în ajutor. Dacă obloanele
sunt închise, lumina soarelui nu poate intra. Când cedaţi lăuntric, când capitulaţi, realizaţi începutul
unei noi dimensiuni de conştiinţă. Dacă acţiunea este posibilă sau necesară, aceasta va fi în
concordanţă cu întregul şi va beneficia de sprijinul inteligenţei creative, a conştiinţei necondiţionate
cu care vă contopiţi atunci când vă aflaţi într-o stare de deschidere interioară. Şi-atunci, împrejurările
şi oamenii îşi aduc contribuţia şi cooperează. Apar tot felul de coincidenţe. Dacă acţiunea nu este
posibilă, rămâneţi în pacea şi liniştea interioară care vin odată cu abandonul. Rămâneţi în Dumnezeu.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 2: Egoul – starea curentă a umanităţii
31
C A P I T O L U L T R E I
Nucleul egoului
Majoritatea oamenilor sunt atât de complet identificaţi cu vocea din mintea lor — curentul
neîntrerupt de gânduri involuntare şi compulsive şi emoţiile care le însoţesc — încât am putea spune
despre ei că sunt posedaţi de minte. Câtă vreme sunteţi complet inconştienţi, luaţi gânditorul drept
ceea ce sunteţi voi cu adevărat. Aceasta este mintea egocentrică. O numim egocentrică deoarece
fiecare gând — fiecare amintire, interpretare, părere, punct de vedere, reacţie, emoţie conţin un
sentiment de sine, de eu (ego). Aceasta este inconştienţa, din punct de vedere spiritual vorbind.
Gândirea voastră, conţinutul minţii voastre este desigur condiţionat de trecut: educaţia pe care aţi
primit-o, mediul familial şi cultural şi aşa mai departe. Nucleul central al întregii voastre activităţi
mentale constă în anumite gânduri, emoţii şi moduri de reacţie, repetitive şi persistente şi cu care vă
identificaţi cel mai mult. Această entitate este însuşi egoul.
După cum am văzut, atunci când spuneţi „eu”, cel care vorbeşte în majoritatea cazurilor este
egoul, nu voi. El este plămădit din gând şi emoţie, dintr-un mănunchi de amintiri cu care vă
identificaţi în termeni de „eu şi povestea mea”, din roluri pe care le-aţi deprins şi le jucaţi fără s-o
ştiţi, din identificare la nivel de colectivitate, şi aici mă refer la naţionalitate, religie, rasă, clasă
socială sau crez politic. Egoul implică de asemenea identificări personale, nu doar cu posesiuni, ci şi
cu opinii, aspect exterior, resentimente pe termen lung sau concepţia despre sine însuşi ca fiind mai
bun sau nu la fel de bun ca alţii, ca fiind un om de succes sau un ratat.
Conţinutul egoului variază de la o persoană la alta, dar în fiecare ego se regăseşte aceeaşi
structură. Cu alte cuvinte: egourile diferă doar la suprafaţă, în profunzime sunt identice, în ce fel sunt
ele identice? Ele se hrănesc cu identificarea şi separarea. Când trăiţi prin intermediul sinelui fabricat
de minte, constând din gândire şi emoţii — adică prin ego — fundamentul identităţii voastre este
unul precar, deoarece gândul şi emoţia sunt prin natura lor efemere, trecătoare. De aceea orice ego se
luptă continuu să supravieţuiască, încercând să se protejeze şi să se extindă. Pentru a susţine gândul
corespunzător lui eu, el are nevoie de gândul opus corespunzător lui „celălalt”. Conceptul de „eu” nu
poate supravieţui fără conceptul de „altul”. Ceilalţi reprezintă în cel mai înalt grad ideea de altcineva,
atunci când îi percep drept duşmani ai mei. Pe scara acestui şablon egoist inconştient, la unul din
capete se află deprinderea imperativă de a critica şi de a vă plânge de ceilalţi. Isus a făcut referire la
aceasta atunci când a spus: „De ce vedeţi aşchia din ochiul fratelui vostru, dar nu vedeţi bârna din ochiul
vostru?”4 La celălalt capăt, se află violenţa fizică dintre indivizi şi războaiele dintre naţiuni, în Biblie,
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
32
întrebarea lui Isus rămâne fără răspuns, dar răspunsul este, desigur, următorul: deoarece atunci
când critic sau condamn pe altcineva mă simt superior.
Lamentaţie si resentiment
Una dintre strategiile favorite ale egoului pentru a se consolida este aceea de a se lamenta.
Fiecare lamentaţie re prezintă o mică istorioară pe care mintea o ticluieşte şi în care voi credeţi fără
rezerve. Că vă plângeţi cu voce tare sau doar în gând nu are nicio importanţă. Unele egouri care nu au
prea multe lucruri cu care să se identifice supravieţuiesc fără probleme doar prin a se lamenta. Atunci
când sunteţi în stăpânirea unui astfel de ego, a vă lamenta devine un obicei; vă plângeţi în special de
ceilalţi oameni şi, desigur, obiceiul este inconştient, ceea ce înseamnă că nu ştiţi ce faceţi. Aplicarea
de etichete mentale negative oamenilor, fie deschis, fie, cel mai adesea, atunci când le vorbiţi altora
despre ei sau când doar vă gândiţi la ei, este în mod frecvent o parte componentă a acestui şablon.
Insultele reprezintă forma cea mai grosolană a acestui gen de etichetări şi a nevoii pe care o
manifestă egoul de a avea dreptate şi a triumfa asupra celorlalţi: „ticălos, bastard, căţea” — toate
sentinţe definitive ce nu pot fi contestate. La nivelul următor pe scara inconştienţei găsim urletele şi
strigătele şi, nu mult mai jos, violenţa fizică.
Resentimentul este emoţia care însoţeşte lamentarea şi etichetarea în minte a oamenilor şi
care adaugă chiar mai multă energie egoului. Resentiment înseamnă amărăciune, indignare,
mâhnire sau sentimentul de a fi fost ofensat. Sunteţi nemulţumiţi de lăcomia celorlalţi, de necinstea
lor, de lipsa lor de integritate, de ceea ce fac, de ceea ce au făcut în trecut, de ceea ce au spus, de ceea
ce n-au reuşit să facă, de ceea ce ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit să facă. Egoul iubeşte această
atitudine, în loc să treceţi cu vederea inconştienţa celorlalţi, voi o faceţi parte integrantă a identităţii
lor. Cine este cel care face acest lucru? Inconştienţa din voi, egoul. Uneori, „vina” pe care i-o găsiţi
altcuiva nici măcar nu există. Este în totalitate o interpretare greşită, proiecţia unei minţi condiţionate
să vadă inamici şi să se considere pe sine corectă sau superioară. Alteori, e posibil ca vina să fie reală,
dar concentrându-vă asupra ei, uneori prin excluderea oricărui alt aspect, o amplificaţi. Şi elementele
faţă de care luaţi atitudine în cazul celorlalţi sunt cele pe care le consolidaţi astfel în voi înşivă.
Lipsa de reacţie faţă de egoul celorlalţi reprezintă una dintre cele mai eficiente modalităţi nu
doar de a transcende propriul vostru ego, ci şi de a dizolva egoul uman colectiv. Dar veţi simţi în voi
această lipsă de reacţie doar atunci când veţi recunoaşte egoul ca fiind cauza comportamentului unei
persoane, comportament ce reprezintă expresia disfuncţiei umane colective. Arunci când înţelegeţi
că nu este ceva personal, nu vă va mai apărea necesitatea de a reacţiona ca şi cum ar fi fost personal.
Nereacţionând faţă de manifestările egoului veţi avea adesea capacitatea de a iniţia echilibrul
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
33
mental în cazul celorlalţi, iar acesta înseamnă conştiinţă necondiţionată opusă celei condiţionate.
Este posibil ca din când în când să fiţi nevoiţi să luaţi măsuri practice pentru a vă proteja de
persoane profund inconştiente. Puteţi face lucrul acesta fără să-i transformaţi în duşmani. Cea mai
mare protecţie o reprezintă totuşi faptul de a fi conştienţi. Cineva vă devine duşman dacă
personalizaţi inconştienţa pe care o reprezintă egoul. Lipsa de reacţie nu este semn de slăbiciune, ci de
putere. Un alt termen pentru lipsa de reacţie este iertarea. A ierta înseamnă a trece cu vederea sau,
mai curând, a trece peste. Treceţi peste ego şi ajungeţi la sănătatea mentală existentă în fiecare fiinţă
umană ca esenţa sa.
Egoului îi place deosebit de mult să se plângă şi să nutrească resentimente nu doar în legătură
cu alţi oameni, ci şi în legătură cu situaţiile. Ceea ce puteţi face cu o persoană, puteţi face şi cu o
situaţie: o puteţi transforma într-un inamic. De aici rezultă atitudini de genul: n-ar fi trebuit să se
întâmple aşa ceva; nu vreau să mă aflu aici; nu vreau să fiu nevoit să fac asta; mi se face o nedreptate.
Iar duşmanul cel mai mare al egoului este, desigur, momentul prezent, adică viaţa însăşi.
Nu trebuie să se facă o confuzie între atitudinea unei persoane care se plânge de ceva şi cea a
unei persoane care informează o alta în legătură cu o greşeală sau o lipsă, astfel încât să facă posibilă
remedierea. Iar a înceta să vă mai plângeţi nu înseamnă neapărat să toleraţi un comportament urât sau
o însuşire negativă. Nu este nicio urmă de ego în a spune ospătarului că supa este rece şi trebuie
încălzită — dacă vă rezumaţi la fapte, care sunt întotdeauna neutre. „Cum îndrăzneşti să-mi serveşti
supa rece …” — aceasta înseamnă că vă plângeţi. Există aici un „mie” care adoră să se simtă jignit la
modul personal de supa rece şi care are de gând să profite din plin de situaţie, un „mie” căruia îi place
la nebunie să arate că cineva a greşit. Această exprimare a nemulţumirii despre care vorbeam mai sus
se află în slujba egoului, nu în cea a schimbării. Uneori devine evident faptul că egoul nu doreşte cu
adevărat schimbarea, ca să se poată plânge în continuare, încercaţi să prindeţi, adică să sesizaţi vocea
din mintea voastră în chiar momentul în care se plânge de ceva şi să vedeţi atunci exact ce reprezintă
ea: vocea egoului, nimic mai mult decât un şablon condiţionat, un gând. Ori de câte ori sesizaţi
vocea aceea veţi realiza, de asemenea, că nu sunteţi vocea, ci acela care este conştient de ea. De
fapt, sunteţi conştiinţa care conştientizează acea voce. În fundal este conştiinţa; în prim-plan este
vocea, gânditorul, în acest mod vă eliberaţi de ego, de mintea neobservată, în momentul în care
conştientizaţi egoul, acesta nu mai este în adevăratul sens al cuvântului egoul, ci doar un şablon
mental vechi, condiţionat. Egoul implică absenţa conştientizării. Conştiinţa şi egoul nu pot exista
laolaltă. Vechiul şablon al minţii şi deprinderea mentală mai pot supravieţui şi reapărea un timp
deoarece beneficiază de impulsul în spatele căruia stau mii de ani de inconştienţă umană colectivă,
dar de fiecare dată când este recunoscut, egoul devine tot mai slab.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
34
Reactivitate şi ranchiună
Resentimentul este adesea emoţia care însoţeşte lamentaţia, dar aceasta din urmă mai poate fi
însoţită de o emoţie mai puternică precum furia sau altă forma de supărare, în acest mod, lamentaţia
primeşte o încărcătură energetică mult mai mare. Ea se transformă apoi în reactivitate, o altă modalitate
prin care egoul se consolidează pe sine. Nu puţini sunt aceia care aşteaptă mereu următorul lucru
faţă de care să reacţioneze, de care să se simtă iritaţi sau deranjaţi — şi nu durează mult până-l
găsesc. „Este strigător la cer”, îi auzi spunând. „Cum îndrăzneşti…”, „Sunt profund indignat”.
Aceşti oameni sunt dependenţi de starea de supărare şi de enervare ca de un drog. Reacţionând faţă
de un lucru sau altul îşi afirmă şi consolidează sentimentul de sine.
Un resentiment pe termen lung se numeşte ranchiună. A purta ranchiună înseamnă a fi în
permanenţă „împotrivă”, de aceea ranchiuna constituie o parte semnificativă a egoului multor
persoane. Ranchiunele colective pot dăinui secole la rând în cadrul unei naţiuni sau al unui trib şi pot
alimenta un ciclu de violenţă fără sfârşit.
Ranchiuna este o emoţie negativă puternică, legată de un eveniment care uneori a avut loc în
trecutul îndepărtat şi este păstrat viu prin intermediul gândirii compulsive, prin repetarea în minte
sau cu voce tare a „ceea ce mi-a făcut cineva” sau „ceea ce ne-a făcut cineva”. Ranchiuna va contamina
şi alte sectoare ale vieţii voastre. De exemplu, în timp ce vă gândiţi la obiectul ranchiunei şi
simţiţi ranchiuna, energia sa emoţională negativă vă poate deforma percepţia asupra unui eveniment
din prezent sau poate influenţa modul în care vorbiţi sau vă comportaţi faţă de cineva din prezent. O
singură ranchiună de mare intensitate este suficientă pentru a contamina sfere extinse ale vieţii
voastre şi a vă menţine în stăpânirea egoului.
Este nevoie de onestitate pentru a vedea dacă încă mai nutriţi astfel de sentimente, dacă în
viaţa voastră mai există un om pe care nu l-aţi iertat complet, un „duşman”. Dacă răspunsul este
afirmativ, deveniţi conştienţi de ranchiună atât la nivelul gândirii, cât şi la nivelul emoţiei, ceea ce
înseamnă să deveniţi conştienţi de gândurile care o menţin în viaţă şi simţiţi emoţia cu care
răspunde corpul acestor gânduri. Nu încercaţi să renunţaţi la ranchiună, încercarea de a renunţa, de
a ierta nu dă rezultate. Iertarea apare de la sine atunci când înţelegeţi că ranchiuna nu are alt scop în
afară de acela de a consolida un fals sentiment de sine, de a menţine egoul pe poziţie, înţelegerea vă
va elibera, învăţătura lui Isus referitoare la „iertarea duşmanilor” este în esenţă legată de anularea
uneia dintre principalele structuri egoiste ale minţii omeneşti.
Trecutul nu are puterea de a vă împiedica să fiţi prezenţi acum. Doar ranchiuna voastră faţă
de momente din trecut poate face acest lucru. Şi ce este ranchiuna? Întreg bagajul de foste gânduri şi
emoţii.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
35
Sunt corect, procedez greşit
Atât plângerea, cât şi atitudinea critică şi reactivitatea îi întăresc egoului sentimentul de
îngrădire şi separare de care depinde supravieţuirea sa. Dar acestea întăresc egoul şi în alt mod, dândui
un sentiment de superioritate pe seama căruia prosperă. S-ar putea ca procesul să nu fie evident în
prima modalitate, cea prin care, plângându-vă, să spunem, de aglomeraţia din trafic, politicieni,
„bogaţii cei lacomi” sau „şomerii leneşi”, colegi sau fosta soţie, bărbaţi sau femei, căpătaţi un
sentiment de superioritate. Iată cum se întâmplă: atunci când vă plângeţi aveţi, în mod implicit,
dreptate, iar persoana sau situaţia de care vă plângeţi sau împotriva căreia reacţionaţi greşeşte sau este
greşită.
Nimic nu întăreşte egoul mai mult decât sentimentul de a avea dreptate. A avea dreptate
înseamnă a vă identifica cu o poziţie mentală — un punct de vedere, o opinie, o judecată, o
interpretare. Pentru a avea dreptate, trebuie, desigur, ca altcineva să se înşele, de aceea egoul adoră să
prezinte greşelile altora pentru ca el să aibă dreptate. Altfel spus, simţiţi nevoia să vorbiţi despre
greşelile celorlalţi pentru a vă consolida sentimentul de sine. Vă puteţi plânge şi puteţi reacţiona nu
doar împotriva unei persoane, ci şi a unei situaţii, ideea implicită fiind întotdeauna că „nu ar fi
trebuit să se întâmple aşa ceva”. Nutrind convingerea că aveţi dreptate, vă plasaţi într-o poziţie
imaginară de superioritate morală în raport cu persoana sau situaţia judecată şi găsită inadecvată.
După acest sentiment de superioritate tânjeşte egoul şi prin el se amplifică.
În apărarea unei iluzii
Faptele există mai presus de orice îndoială. Dacă spuneţi: „Viteza luminii este mai mare decât
cea a sunetului” iar altcineva spune că lucrurile stau exact pe dos, dreptatea va fi în mod evident de
partea voastră, iar persoana respectivă se va înşela. Simpla observare a faptului că fulgerul precede tunetul
reprezintă o confirmare. Deci nu numai că aveţi dreptate, ci şi ştiţi că aveţi dreptate. Este aici
implicat egoul? Posibil, dar nu în mod necesar. Dacă nu faceţi decât să afirmaţi ceea ce ştiţi că este
adevărat, egoul nu este deloc implicat, deoarece nu există identificare. Identificare cu ce? Cu mintea şi
poziţia mentală, însă o astfel de identificare se poate strecura cu uşurinţă. Dacă spuneţi: „Crede-mă,
ştiu eu” sau „De ce nu mă crezi niciodată?”, atunci egoul deja s-a strecurat. Se ascunde în cuvântul
„mă”. O afirmaţie simplă — „viteza luminii este mai mare decât cea a sunetului” —, deşi adevărată,
slujeşte acum unei iluzii, egoului. A fost contaminată de un fals sentiment de „eu”; a fost
personalizată, transformată într-o poziţie mentală. „Eu”-l se simte diminuat sau ofensat din cauză că
cineva nu crede ce am spus „eu”.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
36
Egoul ia totul la modul personal. Apare emoţia, atitudinea defensivă, poate chiar agresivitatea.
Adevărul este cel pe care îl apăraţi? Nu, adevărul nu are în niciun caz nevoie să fie apărat. Lumina sau
sunetul nu sunt interesate de ceea ce credeţi voi sau altcineva. Vă apăraţi pe voi sau, mai curând, iluzia
pe care o aveţi despre voi înşivă, substitutul fabricat de minte. O exprimare şi mai exactă ar fi aceea
că iluzia se apără pe ea însăşi. Dacă şi tărâmul simplu şi evident al faptelor poate fi supus deformării
şi iluziei egocentriste, cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu tărâmul mai puţin tangibil al opiniilor,
punctelor de vedere şi judecăţilor, toate reprezentând forme mentale ce se pot contamina cu uşurinţă cu
un sentiment de „eu”. Orice ego confundă opiniile şi punctele de vedere cu faptele. Mai mult încă, nu
poate face diferenţa între eveniment şi reacţia sa faţă de acel eveniment. Orice ego stăpâneşte arta
percepţiei selective şi a interpretării distorsionate. Doar prin conştientizare — şi nu prin gândire —
puteţi face diferenţa între fapt în sine şi opinie. Doar prin conştientizare aveţi capacitatea de a vedea:
aceea este situaţia iar aceasta este furia pe care o simt eu în legătură cu ea, realizând apoi că există
alte modalităţi de abordare a situaţiei, alte modalităţi de a o vedea şi de a-i face faţă. Doar prin
conştientizare puteţi vedea o persoană sau o situaţie în ansamblul său, în loc să adoptaţi o perspectivă
limitată.
Adevărul: relativ sau absolut?
Dincolo de tărâmul faptelor simple şi verificabile, certitudinea că „eu am dreptate si tu
greşeşti” reprezintă un element periculos în relaţiile personale şi în interacţiunile dintre naţiuni,
triburi, religii şi aşa mai departe.
Dar dacă credinţa „eu am dreptate; tu greşeşti” este una dintre modalităţile prin care egoul
se consolidează, dacă a vă da vouă dreptate şi a-i acuza pe ceilalţi de eroare reprezintă o disfuncţie
mentală care perpetuează separarea şi conflictul dintre fiinţele umane, înseamnă că nu se poate
spune că există comportamente bune şi comportamente greşite, acţiuni sau credinţe bune ori
greşite? Şi n-ar fi atunci vorba despre acel relativism moral pe care unele dintre învăţăturile
creştine contemporane îl văd ca pe cel mai mare rău al timpurilor noastre?
Istoria creştinismului reprezintă, desigur, un exemplu de mare elocvenţă al modului în care
credinţa că tu deţii singurul adevăr, cu alte cuvinte că tu ai dreptate, îţi poate corupe acţiunile şi
comportamentul până la limita nebuniei. Secole de-a rândul, torturarea şi arderea de vii a acelora
care aveau opinii ce difereau chiar şi în cea mai mică măsură de doctrina Bisericii sau de interpretările
înguste ale scripturii („Adevărului”) erau considerate justificate, deoarece victimele „se înşelau”. Se
înşelau atât de mult încât trebuiau omorâte. Adevărul era considerat mai important decât viaţa
oamenilor. Şi ce era Adevărul? O poveste în care trebuia să crezi, adică un mănunchi de gânduri.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
37
Între cei un milion de oameni a căror ucidere a ordonat-o dictatorul nebun al Cambodgiei, Pol
Pot, se aflau toţi cei care purtau ochelari. De ce? După părerea lui, interpretarea marxistă a istoriei
reprezenta adevărul absolut şi, conform versiunii sale proprii, cei care purtau ochelari aparţineau
clasei educate, burgheziei, exploatatorilor ţăranilor. Era necesar ca aceştia să fie eliminaţi pentru a
face loc unei noi ordini sociale. Adevărul său era de asemenea un mănunchi de gânduri.
Biserica catolică şi celelalte Biserici au dreptate atunci când identifică relativismul, anume
credinţa că nu există un adevăr absolut care să ghideze comportamentul uman, ca fiind unul dintre
relele vremurilor noastre. Numai că nu veţi găsi adevărul absolut nici dacă îl căutaţi acolo unde nu
poate fi găsit: în doctrine, ideologii, seturi de reguli sau povestiri. Ce au toate acestea în comun?
Sunt generate de gândire. Gândirea poate, în cel mai bun caz, să indice către adevăr, dar ea nu este
niciodată adevărul. De aceea spun budiştii: „Degetul care arată către lună nu este luna”. Toate
religiile sunt în egală măsură false şi adevărate, în funcţie de cum vă raportaţi la ele. Le puteţi folosi în
slujba egoului sau le puteţi folosi în slujba Adevărului. Dacă sunteţi de părere că doar religia voastră
reprezintă Adevărul, o folosiţi în slujba egoului. Folosită în acest mod, religia devine ideologie şi
creează un sentiment iluzoriu de superioritate, o scindare şi un conflict între oameni. Folosite în slujba
Adevărului, învăţăturile religioase reprezintă indicatoare de direcţie sau hărţi lăsate în urma lor de cei
treziţi, pentru a vă fi de ajutor în trezirea spirituală, adică în eliberarea de identificarea cu forma.
Nu există decât un singur Adevăr absolut, iar toate celelalte adevăruri provin din el. Când veţi
găsi acel Adevăr, acţiunile voastre vor fi conforme cu el. Acţiunile oamenilor pot reflecta Adevărul
sau pot reflecta iluzia. Poate fi Adevărul exprimat în cuvinte? Da, dar cuvintele nu sunt, desigur,
totuna cu el. Ele doar indică spre el.
Adevărul este inseparabil de ceea ce sunteţi. Da, voi sunteţi Adevărul. Dacă îl căutaţi în altă
parte vă veţi amăgi de fiecare dată. Însăşi Fiinţa voastră este Adevărul. Este exact ceea ce Isus a
încercat să transmită când a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”5 Dacă sunt înţelese corect,
cuvintele lui Isus reprezintă un indicator către Adevăr, unul dintre cele mai directe şi cu cel mai
puternic impact. Dacă sunt interpretate greşit însă, vorbele acestea devin un mare obstacol. Isus
vorbeşte despre cel mai lăuntric Eu Sunt, identitatea esenţială a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, a
fiecărei forme de viaţă, de fapt. El vorbeşte despre viaţa care e unul şi acelaşi lucru cu voi. Unii
mistici creştini au denumit-o Cristosul din interior; budiştii o numesc natura de Buddha; pentru
hinduşi este Atman, Dumnezeul din interior. Atunci când sunteţi în legătură cu acea dimensiune din
interiorul vostru — şi a fi în legătură cu ea reprezintă starea voastră firească, nu vreo realizare
miraculoasă — toate acţiunile şi relaţiile voastre vor reflecta unitatea cu întreaga viaţă pe care o
simţiţi adânc înăuntrul vostru. Aceasta este iubirea. Legile, poruncile, regulile şi normele sunt
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
38
necesare pentru cei care sunt separaţi de Adevărul din interiorul lor, de ceea ce sunt ei în realitate.
Acestea împiedică cele mai rele excese ale egoului, dar câteodată nici măcar ele nu reuşesc s-o facă.
„Iubeşte şi fa ce vrei”, spunea Sf. Augustin. Cuvintele nu se pot apropia de Adevăr mai mult de-atât.
Egoul nu este personal
La nivel colectiv, mentalitatea „Noi avem dreptate şi ei se înşală” este înrădăcinată deosebit de
profund în acele părţi ale lumii în care conflictul dintre două naţiuni, rase, triburi, religii sau
ideologii durează de multă vreme, este extrem şi endemic. Ambele părţi ale conflictului se
identifică în aceeaşi proporţie cu punctul lor de vedere, cu propria lor „poveste”, cu gândirea, aşadar.
Ambele sunt la fel de incapabile să vadă că ar putea exista şi o altă perspectivă, o altă poveste, iar
acestea ar putea fi în egală măsură valabile. Scriitorul israelian Y. Halevi vorbeşte despre
posibilitatea de a „ţine cont de varianta adversarului”6, dar în multe părţi ale lumii oamenii nu sunt
încă în stare sau nu vor să procedeze astfel. Ambele părţi se cred în posesia adevărului. Ambele se văd
victime iar în „celălalt” citesc răul. Şi pentru că l-au conceptualizat, prin urmare l-au dezumanizat
pe celălalt în chip de duşman, îl pot omorî şi pot manifesta orice fel de violenţă asupra celuilalt,
chiar dacă este vorba despre un copil, fără să-i simtă umanitatea şi suferinţa. Cad pradă unei spirale
smintite a crimei şi răzbunării, acţiunii şi reacţiunii.
Aici devine evident faptul că egoul uman, în aspectul său colectiv care ia forma lui „noi”
împotriva „lor”, este încă şi mai dement decât „eu”, egoul individual, deşi mecanismul este acelaşi.
Cea mai mare parte a actelor de violenţă pe care oamenii le-au săvârşit unii asupra altora nu este nici
de departe reprezentată de lucrarea criminalilor sau a celor tulburaţi mental, ci a cetăţenilor normali,
respectabili, aflaţi în slujba egoului colectiv. Am putea chiar merge atât de departe încât să spunem
că „normal” înseamnă nebun pe planeta aceasta. Ce se află la rădăcina acestei nebunii? Identificarea
completă cu gândul şi emoţia, cu egoul adică.
Lăcomia, egoismul, exploatarea, cruzimea şi violenţa sunt încă pretutindeni prezente pe
această planetă. Atunci când nu le recunoaşteţi ca fiind manifestări individuale sau colective ale
unei disfuncţii subiacente sau ale unei boli a mentalului, cădeţi în greşeala de a le personaliza.
Construiţi o identitate conceptuală în cazul unui individ sau unui grup şi spuneţi: „Aceasta îl
reprezintă pe el. Aceasta îi reprezintă pe ei.” Atunci când confundaţi egoul pe care îl percepeţi în
ceilalţi cu identitatea lor, propriul vostru ego este cel care foloseşte această percepţie greşită pentru
a se consolida pe sine deoarece are dreptate, în consecinţă este superior, şi deoarece reacţionează
prin condamnare, indignare şi adesea furie împotriva celui perceput ca duşman. Toată această
atitudine satisface enorm egoul. Ea sporeşte sentimentul de separare între voi şi celălalt, a cărui
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
39
alteritate a fost amplificată într-o asemenea măsură, încât nici nu mai simţiţi caracterul uman care vă
este comun, nici înrădăcinarea în Viaţa unică pe care o împărtăşiţi cu fiecare fiinţă umană, divinitatea
care se regăseşte în toţi.
Tiparele egoiste faţă de care reacţionaţi cu cea mai mare vehemenţă atunci când le remarcaţi
la ceilalţi şi le luaţi în mod eronat ca fiind identitatea lor tind să fie aceleaşi tipare care se regăsesc şi
în voi, dar pe care nu puteţi sau nu vreţi să le detectaţi în voi. În acest sens, aveţi multe de învăţat de la
duşmanii voştri. Ce vi se pare cel mai supărător, cel mai deranjant la ei? Egoismul? Lăcomia?
Nevoia de putere şi de control? Lipsa lor de sinceritate, de onestitate, înclinaţia către violenţă sau
orice altceva? Tot ceea ce vă trezeşte resentimente şi o reacţie vehementă faţă de altcineva se află şi în
voi. Dar nu este altceva decât o formă de ego, şi din acest motiv este complet impersonală. Nu are
nimic de a face cu ceea ce este cea persoană, şi nici cu ceea ce sunteţi voi. Doar dacă o percepeţi ca
fiind voi înşivă vă va fi ameninţat sentimentul de sine atunci când o veţi descoperi în voi.
Războiul este o proiecţie mentală
Uneori e posibil să fiţi nevoiţi să vă protejaţi pe voi sau pe altcineva de un rău venit din partea
cuiva, dar aveţi grijă să nu vă asumaţi misiunea de a „eradica răul”, căci vă paşte pericolul de a cădea
exact în greşeala care v-a stârnit reacţia de luptă. Lupta împotriva inconştienţei vă va trage pe voi înşivă
în inconştient. Inconştienţa, comportamentul egocentrist disfuncţional nu va putea fi vreodată învins
prin atac direct. Chiar dacă vă învingeţi oponentul, fie inconştienţa se va fi mutat pur şi simplu în
interiorul vostru fie oponentul reapare sub o nouă înfăţişare. Ceea ce veţi combate, veţi consolida şi
ceea ce veţi întâmpina opunând rezistenţă, va persista.
În zilele noastre auzim adesea expresia „războiul împotriva” cutărui sau cutărui lucru, şi ori le
câte ori o aud, ştiu că va avea drept rezultat un eşec. Există războiul împotriva drogurilor, războiul
împotriva crimei, războiul împotriva terorismului, războiul împotriva cancerului, războiul împotriva
sărăciei şi aşa mai departe. De exemplu, în ciuda intensificării războiului împotriva crimei şi a
drogurilor, actele criminale şi cele legate de droguri au înregistrat o creştere dramatică în ultimii
douăzeci şi cinci de ani. Numărul deţinuţilor din închisorile Statelor Unite a crescut de la mai puţin
de 300.000 în 1980 până la uluitoarea cifră de 2,1 milioane în 2004 (U.S. Department of Justice,
Bureau of Justice Statistics, Frison Statistics, iunie 2004). Războiul împotriva maladiilor a avut
drept rezultat, între altele, crearea antibioticelor. La început acestea au avut un succes spectaculos, în
aparenţă permiţându-ne să câştigăm războiul împotriva bolilor infecţioase. În prezent, mulţi experţi
sunt de acord cu faptul că utilizarea la scară largă şi fără discernământ a antibioticelor a creat o
bombă cu acţiune întârziată, specii de bacterii rezistente la antibiotice urmând după toate
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
40
probabilităţile să ducă la reapariţia acelor boli şi chiar să producă epidemii. Conform Journal of
The American Medical Association, tratamentul medicamentos reprezintă a treia cauză de
mortalitate în Statele Unite, după bolile de inimă şi cancer. Homeopatia şi medicina chineză sunt
două exemple de abordări alternative ale bolilor, abordări care nu consideră boala un inamic şi, prin
urmare, nu favorizează apariţia unor noi boli.
Războiul este o proiecţie mentală, iar acţiunile care rezultă dintr-o astfel de proiecţie fie vor
consolida inamicul, ceea ce este perceput drept răul, fie, dacă războiul este câştigat, vor crea un nou
inamic, un nou rău egal cu cel învins, adesea chiar mai rău decât acela. Există o corelaţie profundă
între starea voastră de conştiinţă şi realitatea exterioară. Atunci când sunteţi dominaţi de o
mentalitate precum cea a „războiului”, percepţiile voastre devin extrem de selective şi deformate.
Cu alte cuvinte, veţi vedea doar ceea ce vreţi să vedeţi şi apoi veţi interpreta greşit. Nu e greu de
imaginat ce fel de acţiuni se nasc dintr-un astfel de sistem amăgitor. De altfel, nici nu e nevoie să vă
imaginaţi, ci doar să vă uitaţi în seara aceasta la ştiri.
Recunoaşteţi egoul ca fiind ceea ce este el: o disfuncţie colectivă, nebunia minţii omeneşti.
Când îl luaţi drept ceea ce este, nu mai aveţi cum să-l percepeţi ca fiind identitatea cuiva. Odată ce
vedeţi egoul aşa cum este el, va fi mult mai uşor să rămâneţi lipsiţi de reacţie în faţa lui. Nu mai
luaţi lucrurile la modul personal. Nu vă mai plângeţi, nu mai acuzaţi, nu mai învinovăţiţi şi nu mai
gândiţi că celălalt face rău. Nimeni nu face rău. Este egoul persoanei respective, atâta tot.
Compasiunea răsare atunci când conştientizaţi faptul că toţi suferă de aceeaşi boală a minţii, unii
într-un mod mai acut decât alţii. Atunci încetaţi să mai alimentaţi drama, parte componentă a tuturor
relaţiilor egocentriste. Şi care este carburantul? Reactivitatea. Egoul prosperă datorită ei.
Vă doriţi pace sau dramă?
Vă doriţi pace. Nu există cineva care să nu-şi dorească pace. Totuşi, există în voi ceva careşi
doreşte dramă, conflict. Poate că în acest moment nu simţiţi acest lucru. Ar putea fi nevoie să
aşteptaţi apariţia unei situaţii sau chiar a unui gând care să declanşeze o reacţie în voi: cineva vă acuză
de un lucru sau altul, vă contestă un merit, vă încalcă teritoriul, pune sub semnul întrebării modul în
care procedaţi, aveţi o dispută legată de bani… Simţiţi, în aceste situaţii, valul uriaş de energie care
vă străbate, teama, mascată poate de furie şi ostilitate? Vă auziţi vocea cum devine aspră sau ascuţită
sau mai ridicată şi cu câteva octave mai gravă? Conştientizaţi modul în care mintea intră în cursă
pentru a-şi apăra poziţia, pentru a se justifica, a ataca, a acuza? Cu alte cuvinte, vă puteţi trezi în
momentul acela de inconştienţă? Simţiţi că ceva în interiorul vostru este în război, ceva care se simte
ameninţat şi vrea să supravieţuiască cu orice preţ, care are nevoie de dramă pentru a-şi afirma
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
41
identitatea în chip de personaj victorios în cadrul producţiei teatrale respective? Simţiţi că ceva din
voi preferă să aibă dreptate, şi nu pace?
Dincolo de ego: adevărata voastră identitate
Când egoul se află în război, realizaţi că el nu este altceva decât o iluzie care se luptă să
supravieţuiască. Iluzia aceea crede că vă reprezintă. La început nu e uşor sa fiţi acolo ca Prezenţă
martoră, mai ales atunci când egoul este în luptă de supravieţuire sau când este activat vreun şablon
emoţional din trecut. Dar odată ce veţi cunoaşte gustul Prezenţei, puterea ei va creşte, iar egoul îşi
va pierde stăpânirea asupra voastră. Astfel îşi face apariţia în viaţa voastră o putere cu mult mai
mare decât egoul, mai mare decât mintea. Pentru a vă elibera de ego nu este nevoie decât să-l
conştientizaţi, deoarece conştiinţa şi egoul sunt incompatibile. Conştiinţa este puterea ascunsă în
momentul prezent. De aceea o putem numi şi Prezenţă. Scopul ultim al existenţei umane, adică
scopul ultim al fiecăruia dintre voi este acela de a aduce puterea respectivă în această lume. Şi
acesta este motivul pentru care eliberarea de ego nu poate fi stabilită drept un obiectiv de atins în
viitor. Doar Prezenţa vă poate elibera de ego, şi nu puteţi fi prezenţi decât Acum, nu ieri sau mâine.
Doar Prezenţa vă poate anula trecutul, transformându-vă starea de conştiinţă.
Ce este realizarea spirituală? Credinţa că sunteţi spirit? Nu, acesta este un gând. Puţin mai
aproape de adevăr decât gândul care crede că sunteţi ceea ce spune certificatul vostru de naştere că
sunteţi, dar totuşi un gând. Realizarea spirituală înseamnă să văd clar că ceea ce percep,
experimentez, gândesc sau simt nu reprezintă în ultimă instanţă ceea ce sunt eu, că nu mă pot regăsi
în toate acele lucruri trecătoare. Buddha a fost probabil primul om care a văzut clar acest lucru,
de aceea anala (absenţa sinelui) a devenit unul dintre punctele centrale ale învăţăturii sale. Iar când
Isus spunea: „Lepădaţi-vă de voi”, ceea ce voia sa spună era: negaţi (şi astfel anulaţi) iluzia sinelui.
Dacă sinele — egoul — ar fi într-adevăr ceea ce sunt eu cu adevărat, ar fi absurd să mă „lepăd” de
el.
Ceea ce rămâne este lumina conştiinţei în care percepţiile, experienţele, gândurile si
sentimentele vin şi pleacă. Aceasta este Fiinţa, acesta este eul profund, adevărat. Când ajung să mă
cunosc ca atare, orice mi se întâmplă în viaţă nu mai are o importanţă absolută, ci una relativă, îi
acord respectul cuvenit, dar îşi pierde seriozitatea absolută, gravitatea. Singurul lucru care contează
dincolo de toate este acesta: pot eu să-mi simt Fiinţa esenţială, acel Eu Sunt, în spatele tuturor aspectelor
vieţii mele din viaţa de zi cu zi? Mai exact, pot simţi că Eu Sunt cea ce Sunt în chiar acest moment?
Îmi pot simţi identitatea esenţială ca fiind conştiinţa însăşi? Sau mă pierd în ceea ce se întâmplă, mă
pierd în minte, în lume?
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
42
Toate structurile sunt instabile
Indiferent de forma pe care o adoptă la un moment dat, motorul inconştient din spatele
egoului este nevoia de a-mi consolida imaginea celui care cred eu că sunt, sinele fantomatic ere a
prins viaţă atunci când gândirea — o mare bine-cuvântare şi deopotrivă un mare blestem — a început să
preia controlul şi a eclipsat simpla, dar profunda bucurie a uniunii cu Fiinţa, cu Sursa, cu Dumnezeu.
Indiferent care este comportamentul pe care-l manifestă egoul, forţa motivaţională ascunsă este
întotdeauna aceeaşi: nevoia de a ieşi în evidenţă, de a fi special, de a deţine controlul; nevoia de putere, de
atenţie, de mai mult. Şi, desigur, nevoia de a avea sentimentul rupturii, ceea ce înseamnă nevoia de
opoziţie, de inamici. Egoul aşteaptă întotdeauna câte ceva de la semeni, de la diverse conjuncturi,
întotdeauna există o ordine de zi ascunsă, un sentiment de „încă nu e îndeajuns”, de insuficienţă şi
lipsă care trebuie acoperită. El foloseşte oamenii şi situaţiile pentru a obţine ceea ce-şi doreşte, dar
nici atunci când reuşeşte nu e niciodată satisfăcut pentru mult timp. Adesea întâmpină piedici în
împlinirea ţelurilor sale, iar în cea mai mare parte prăpăstii dintre „vreau” şi „ceea ce este” devine o
sursă constantă de supărare şi suferinţă. Celebrul şi clasicul de-acum cântec „I Can’t Get No
Satisfaction” (Nu pot obţine satisfacţia) este cântecul egoului. Emoţia din spatele întregii activităţi a
egoului este teama. Teama de a fi un nimeni, teama de nonexistenţă, teama de moarte. Toate
activităţile au ca scop ultim eliminarea acestei frici, dar tot ce poate face egoul vreodată este să o
disimuleze temporar cu o relaţie intimă, cu o nouă achiziţie sau cu victoria într-o împrejurare sau
alta. Iluzia nu vă va satisface niciodată. Doar adevărul a ceea ce sunteţi vă va elibera, atunci când îl
veţi realiza.
De ce există teama? Deoarece egoul apare din identificarea cu forma, iar adânc înăuntru el
ştie că nicio formă nu va dura veşnic, ci toate sunt trecătoare. De aceea există întotdeauna
sentimentul nesiguranţei în preajma egoului, chiar dacă în exterior pare încrezător.
Pe când mă plimbam cu un prieten printr-o rezervaţie naturală foarte frumoasă aflată lângă
Malibu, în California, am ajuns la ruinele a ceea ce fusese cândva o casă de ţară, distrusă într-un
incendiu în urmă cu câteva decenii. Apropiindu-ne de proprietate — pe care crescuseră copaci şi tot
felul de plante minunate — am văzut un semn la marginea drumului, pus acolo de autorităţile
parcului. Pe el scria: PERICOL. TOATE STRUCTURILE SUNT INSTABILE. I-am spus prietenului
meu: „Iată o sutra [scriptură sacră] profundă” Şi ne-am oprit în loc, copleşiţi. Odată ce aţi realizat şi
acceptat că toate structurile (formele) sunt instabile, chiar şi cele materiale şi în aparenţă solide, în
voi se naşte pacea. Se întâmplă astfel deoarece conştientizarea lipsei de permanenţă a tuturor
formelor vă revelează dimensiunea fără de formă din interiorul vostru, cea care trece dincolo de
moarte. Isus a numit-o „viaţa eternă”.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
43
Nevoia egoului de a se simţi superior
Există multe forme subtile, dar uşor de trecut cu vederea ale egoului pe care le-aţi putea
observa la alţi oameni şi, mai important, la voi înşivă. Reţineţi: în momentul în care deveniţi conştienţi
de egoul din voi înşivă, această conştientizare care şi-a făcut apariţia reprezintă ceea ce sunteţi voi
dincolo de ego, „eul” mai profund. Recunoaşterea a ceea ce este fals însemnă deja apariţia a ceea ce
este real.
De exemplu, sunteţi pe cale să comunicaţi cuiva noutăţile referitoare la ce s-a mai întâmplat.
„Ia ghici! Nu ştii încă? Stai să-ţi spun eu.” Dacă sunteţi suficient de vigilenţi, aţi putea detecta un
sentiment momentan de satisfacţie în voi înşivă chiar înainte de a împărtăşi noutăţile. Satisfacţia se
datorează faptului că pentru un scurt moment există, în ochii egoului, un dezechilibru în favoarea
voastră, între voi şi cealaltă persoană. Timp de câteva clipe, voi ştiţi mai mult decât celălalt.
Satisfacţia pe care o simţiţi îi aparţine egoului şi este derivată dintr-un şi mai puternic sentiment de
sine în raport cu cealaltă persoană. Chiar dacă acea persoană este preşedintele sau papa, în acel
scurt răstimp vă simţiţi superiori pentru că voi ştiţi mai mult. Mulţi oameni sunt dependenţi de bârfe şi
din acest motiv, în plus, bârfa comportă şi un element de critică răutăcioasă şi de judecată la adresa
altora, astfel că ea consolidează egoul şi prin implicita superioritate morală — imaginară — care
îşi face simţită prezenţa atunci când aplicaţi cuiva o judecată negativă.
Dacă cineva are mai mult, ştie mai mult sau poate face mai mult decât mine, egoul se simte
ameninţat deoarece sentimentul de „mai puţin” diminuează sentimentul de sine imaginat în raport cu
celălalt. Atunci ar putea încerca să se reabiliteze diminuând în vreun fel, criticând sau depreciind
valoarea a ceea ce posedă, cunoaşte sau poate face celălalt. Sau egoul îşi schimbă strategia şi, în loc
să concureze cu cealaltă persoană, se va pune pe sine în valoare prin asocierea cu respectiva
persoană, dacă aceea este importantă în ochii celorlalţi.
Ego şi faimă
Binecunoscutul fenomen al menţionării în treacăt a persoanelor importante pe care le
cunoaşteţi face parte din strategia egoului de a câştiga o identitate superioară în ochii celorlalţi şi,
prin urmare, în propriii ochi, prin asocierea cu cineva „important”. Nenorocirea de a fi faimos în
această lume o reprezintă faptul că ceea ce eşti este total umbrit de o imagine mentală colectivă.
Majoritatea oamenilor pe care îi întâlniţi vor să-şi amplifice identitatea — imaginea mentală a ceea
ce sunt ei — prin asocierea cu voi. Ei înşişi pot să nu realizeze că nu sunt interesaţi deloc de voi, ci
doar de consolidarea sentimentului lor de sine, care în ultimă instanţă este fictiv. Ei cred că prin voi pot
deveni mai mult decât sunt. Şi urmăresc să se întregească prin voi sau, mai curând, prin intermediul
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
44
imaginii mentale pe care o au despre voi ca persoană celebră, ca identitate conceptuală colectivă
foarte impunătoare.
Supraevaluarea absurdă a celebrităţii este doar una dintre numeroasele manifestări ale
nebuniei egotice din lumea noastră. Unii oameni celebri cad şi ei în aceeaşi greşeală, identificânduse
cu ficţiunea colectivă, imaginea pe care au creat-o în legătură cu ei oamenii şi mass-media, şi
încep chiar să se considere superiori muritorilor de rând. Drept rezultat, devin tot mai înstrăinaţi de
ei înşişi şi de ceilalţi, tot mai nefericiţi, tot mai dependenţi de popularitatea lor continuă, înconjuraţi
doar de oameni care le hrănesc imaginea bombastică de sine, ajung incapabili de relaţii autentice.
Albert Einstein, care a fost admirat aproape ca un supraom şi a cărui soartă a fost să devină
unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de pe planetă, nu s-a identificat niciodată cu imaginea pe care
mentalul colectiv a creat-o referitor la el. A rămas umil, lipsit de ego. De fapt, el vorbea despre „o
contradicţie grotescă între ceea ce consideră oamenii a fi realizările şi abilităţile mele şi realitatea a
ceea ce sunt şi ceea ce pot eu”.
De aceea este greu pentru o persoană faimoasă să aibă relaţii autentice cu ceilalţi. O relaţie
autentică nu este dominată de egoul care creează imagini şi se caută pe sine. Într-o relaţie autentică
există o curgere către exterior a atenţiei susţinute faţă de cealaltă persoană, fără a se urmări
împlinirea vreunui interes personal. Atenţia aceea susţinută este Prezenţa. Ea reprezintă condiţia
obligatorie pentru orice relaţie autentică, întotdeauna egoul fie vrea ceva, fie, dacă e de părere că nare
ce să obţină de la celălalt, se află într-o stare de totală indiferenţă: nu-i pasă de celălalt. Astfel,
cele trei stări predominante ale relaţiei de tip egoist sunt: dorinţa, întâmpinarea de piedici în calea
împlinirii dorinţei (furie, resentiment, învinovăţire, plângere) şi indiferenţa.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 3: Nucleul egoului
45
C A P I T O L U L P A T R U
Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
Un ego care vrea ceva de la altcineva — şi care este acel ego care nu vrea nimic? — va juca
de obicei un anumit rol pentru a-şi împlini „nevoile”, fie că este vorba despre un câştig material, un
sentiment de putere, superioritate, impresia că e special sau vreun fel de gratificaţie, fie ea în plan
fizic sau psihologic. De obicei, oamenii sunt complet inconştienţi că joacă respectivele roluri. Ei
sunt acele roluri. Unele dintre roluri sunt subtile; altele sar în ochi oricui, mai puţin persoanelor
care le interpretează. Unele roluri au doar menirea de a atrage atenţia celorlalţi. Egoul se hrăneşte
cu atenţia celorlalţi, aceasta fiind, în cele din urmă, o formă de energie psihică. Egoul vostru nu ştie
că sursa întregii energii se află în voi înşivă, aşa că el o caută în exterior. Nu atenţia fără de formă
reprezentată de Prezenţă o caută el, ci el caută atenţia sub o anumită formă, ca de exemplu
recunoaşterea, lauda, admiraţia sau doar faptul de a se face remarcat într-un fel sau altul, de a se
lua cunoştinţă de existenţa lui.
O persoană timidă care se teme de atenţia celorlalţi nu este lipsită de ego, ci are un ego
ambivalent care simultan îşi doreşte şi se teme de atenţia celorlalţi. Se teme că atenţia ar putea lua
forma dezaprobării sau criticii, adică îi va diminua sentimentul de sine, în loc să-l amplifice. Teama
de atenţie a persoanei timide este mai mare decât nevoia sa de atenţie. Timiditatea merge adesea
mână-n mână cu un concept predominant negativ despre sine, credinţa persoanei că este inadecvată.
Orice sentiment de sine conceptual — faptul că mă văd aşa sau altfel — înseamnă ego, acesta putând
fi predominant pozitiv (sunt cel mai mare) sau negativ (nu sunt bun), în spatele fiecărui concept
pozitiv despre sine stă frica de a nu fi suficient de bun. În spatele fiecărui concept negativ despre sine
este ascunsă dorinţa de a fi cel mai mare sau de a fi mai bun decât alţii, în spatele sentimentului de
superioritate şi a nevoii continue de superioritate a egoului ce afişează siguranţă de sine se află
teama inconştientă de inferioritate. Dimpotrivă, egoul timid, inadaptat, care se simte inferior,
nutreşte o dorinţă ascunsă de superioritate. Mulţi oameni oscilează între sentimente de inferioritate şi
sentimente de superioritate, în funcţie de situaţiile sau persoanele cu care vin în contact. Tot ceea ce
aveţi de făcut este să observaţi în voi acest lucru: ori de câte ori vă simţiţi superiori sau inferiori
cuiva, la mijloc este egoul din voi.
Ticălos, victimă, iubit(ă)
Dacă nu pot obţine laude şi admiraţie, unele egouri vor recurge la alte forme de atenţie şi
vor juca roluri pentru a stârni atitudinile respective. Dacă nu pot obţine atenţie pozitivă, vor căuta în
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
46
locul acesteia atenţia negativă, de exemplu provocând cuiva o reacţie negativă. Există copii care
procedează aşa. Ei se comportă urât pentru a atrage atenţia. Interpretarea de roluri negative este
accentuată în mod particular arunci când egoul este amplificat de un corp-durere activ, aceasta
însemnând că durerea emoţională din trecut tinde să se reînnoiască prin experimentarea a şi mai
multă durere. Unele egouri săvârşesc crime în goana lor după celebritate. Ele caută atenţia prin
intermediul unei proaste reputaţii şi prin condamnarea lor de către ceilalţi. „Vă rog, spuneţi-mi că
exist, că nu sunt insignifiant”, par ele să spună. Astfel de forme patologice ale egoului nu sunt
decât versiunile extreme ale egourilor normale.
Un rol foarte des întâlnit este acela al victimei, iar forma de atenţie pe care o caută este
compătimirea sau mila sau interesul celorlalţi faţă de problemele mele, „eu şi povestea mea”. Faptul
de a se vedea pe sine ca victimă constituie un element ce se regăseşte în cadrul tiparelor de
funcţionare a egoului, ca de exemplu lamentaţia, faptul de a se simţi jignit, scandalizat şi aşa mai
departe. Sigur că, odată identificat cu o poveste în care mi-am atribuit rolul de victimă, nu vreau ca
povestea să ia sfârşit şi astfel, după cum poate confirma orice terapeut, egoul nu vrea să pună capăt
„problemelor” sale, deoarece ele fac parte din identitatea sa. Dacă nimeni nu mă ascultă când îmi
spun povestea, atunci am să mi-o spun în mintea mea iar şi iar şi am să mă autocompătimesc,
asumându-mi astfel identitatea omului nedreptăţit de viaţă şi de semeni, de soartă sau de Dumnezeu.
Imaginea de sine este astfel definită, eu devin cineva, iar aceasta este tot ce contează pentru ego.
La începutul multor relaţii aşa-zise romantice, interpretarea de roluri este frecvent întâlnită şi
este menită să atragă şi să păstreze persoana pe care egoul o percepe drept cea care „mă face fericit, mă
face să mă simt special şi îmi împlineşte toate nevoile”. „Voi juca rolul celui care crezi tu c-aş fi iar tu
vei juca rolul celei care cred eu c-ai fi.” Acesta este acordul nespus şi inconştient, însă interpretarea
unui rol nu e lucru uşor, astfel că rolurile respective nu pot fi menţinute la nesfârşit, mai ales după ce
ajungeţi să locuiţi împreună. Când rolurile dispar, ce vedeţi? Din nefericire, în majoritatea cazurilor ceea
ce vedeţi nu e încă adevărata esenţă a acelei fiinţe, ci ceea ce o acoperă: egoul pur, dezbrăcat de
rolurile lui, cu corpul-durere şi cu dorinţa sa ce a întâmpinat obstacole şi care acum se transformă
într-o furie cel mai probabil îndreptată către soţ/ie sau partener/ă, din cauză că acesta sau aceasta nu a
reuşit să înlăture teama şi sentimentul de lipsă prezent mereu într-un strat mai profund, şi care
reprezintă o parte intrinsecă a sentimentului egotic de sine.
Ceea ce în mod obişnuit se numeşte „a te îndrăgosti” este de cele mai multe ori o creştere în
intensitate a dorinţei şi nevoii egoiste. Deveniţi dependenţi de cealaltă persoană sau, mai curând, de
imaginea pe care o aveţi despre acea persoană. Sentimentul nu are nimic de a face cu iubirea
adevărată, în care nu există nicio urmă de dorinţă. Limba spaniolă este cea mai onestă în ceea ce
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
47
priveşte noţiunea convenţională de iubire: Te quiero înseamnă atât „te doresc,” cât şi „te iubesc”.
Cealaltă expresie care se traduce prin „te iubesc,” te amo, care nu are această ambiguitate, este rar
folosită — poate pentru că iubirea adevărată este la fel de rară.
Desprinderea de autodefiniţii
Pe măsură ce culturile tribale s-au dezvoltat în civilizaţiile antice, oamenii au început să capete
anumite funcţii: conducător, preot sau preoteasă, războinic, fermier, negustor, meşteşugar, lucrător şi
aşa mai departe. S-a dezvoltat o ierarhie de clasă. Funcţia — cu care în cele mai multe cazuri te
năşteai — îţi determina identitatea, determina ceea ce reprezentai în ochii celorlalţi şi în propriii ochi.
Funcţia ta devenea un rol, dar nu era privit ca un rol: reprezenta ceea ce erai sau credeai că eşti. Doar
puţini oameni de la vremea aceea, precum Buddha sau Isus, au văzut lipsa de relevanţă a castei sau
clasei sociale, au văzut în aceasta identificarea cu forma şi au înţeles că o astfel de identificare cu ceea
ce era temporar şi condiţionat eclipsa lumina eternului şi necondiţionatului, care străluceşte în fiecare
fiinţă umană.
În lumea noastră contemporană, structurile sociale sunt mai puţin rigide, mai neclar definite
decât erau în trecut. Deşi majoritatea oamenilor sunt, desigur, condiţionaţi încă de mediul în care
trăiesc, lor nu li se mai atribuie în mod automat o funcţie şi, odată cu ea, o identitate. De fapt, în lumea
modernă, tot mai mulţi oameni sunt confuzi cu privire la locul care li se potriveşte, la scopul pe care
să-l urmeze şi chiar la ceea ce sunt ei.
De obicei adresez felicitări oamenilor care-mi spun: „Nu mai ştiu cine sunt.” Şi-atunci ei par
uluiţi şi întreabă: „Vrei să spui că e bine să fii confuz?” Atunci eu le cer să cerceteze: ce înseamnă să fii
confuz? „Nu ştiu” nu înseamnă confuzie. Confuzia este: „Nu ştiu, dar ar trebui să ştiu” sau „Nu
ştiu, dar am nevoie să ştiu.” Este posibil să renunţaţi la credinţa că trebuie sau aveţi nevoie să ştiţi cine
sunteţi? Cu alte cuvinte, puteţi înceta să aşteptaţi de la definiţiile conceptuale să vă dea un sentiment
de sine? Puteţi înceta să căutaţi o identitate dată de gândire? Când renunţaţi la credinţa că trebuie sau
aveţi nevoie să ştiţi cine sunteţi, ce se întâmplă cu confuzia? Dispare brusc. Când acceptaţi total
faptul că nu ştiţi, intraţi într-o stare de pace şi claritate care este mai aproape de ceea ce reprezentaţi
în realitate decât ar putea fi vreodată gândirea. Definindu-vă prin intermediul gândirii vă limitaţi.
Rolurile prestabilite
Sigur că în această lume diverşi oameni îndeplinesc diverse funcţii. Nu poate fi altfel, în ceea
ce priveşte capacităţile fizice sau intelectuale — cunoştinţe, abilităţi, talente şi nivelurile de energie —
oamenii sunt foarte diferiţi. Ceea ce contează cu adevărat nu este funcţia pe care o îndepliniţi în
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
48
lumea aceasta, ci dacă vă identificaţi cu ea într-o asemenea măsură încât ea să preia controlul asupra
voastră şi să se transforme într-un rol pe care îl jucaţi. Atunci când interpretaţi roluri, sunteţi
inconştienţi. Atunci când vă surprindeţi interpretând un rol, însăşi recunoaşterea faptului acestuia
generează o distanţă între voi şi rolul jucat. Acesta este începutul eliberării de rol. Atunci când sunteţi
complet identificaţi cu un rol, nu faceţi decât să confundaţi un tipar comportamental cu ceea ce
sunteţi voi şi vă luaţi foarte în serios. De asemenea, în mod automat atribuiţi şi celorlalţi roluri care
corespund cu ale voastre. De exemplu, când mergeţi la un doctor care este total identificat cu rolul
său, în ochii lui nu veţi fi fiinţe umane, ci pacienţi sau fişe medicale.
Deşi structurile sociale sunt în lumea contemporană mai puţin rigide decât în culturile
străvechi, există încă numeroase funcţii sau roluri prestabilite cu care oamenii se identifică bucuroşi,
acestea devenind astfel parte integrantă a egoului lor. Din această cauză, interacţiunile umane devin
lipsite de autenticitate, dezumanizate, alienante. Rolurile acestea prestabilite vă pot da un sentiment
oarecum confortabil de identitate, dar în ultimă instanţă vă pierdeţi pe voi înşivă în ele. Funcţiile pe
care le au oamenii în organizaţiile ierarhice, ca de exemplu în cadrul armatei, Bisericii, instituţiei
guvernamentale sau al unei mari corporaţii se transformă încetul cu încetul în identităţi furnizate de
rolul interpretat. Interacţiunile umane autentice devin imposibile atunci când vă pierdeţi pe voi înşivă
într-un rol.
Putem denumi unele roluri prestabilite cu expresia arhetipuri sociale. Vom menţiona doar
câteva dintre ele: nevasta casnică ce aparţine clasei de mijloc (nu atât de răspândită astăzi ca în
trecut, dar încă suficient de des întâlnită); bărbatul dur de tip macho; seducătoarea; artistul sau
interpretul „nonconformist”; omul de „cultură” (un rol destul de des întâlnit în Europa), care etalează
cunoştinţe de literatură, arte frumoase şi muzică în acelaşi mod în care alţii etalează o rochie sau o
maşină scumpă. Apoi mai există rolul universal de adult. Când interpretaţi rolul acesta, vă luaţi pe voi
înşivă şi viaţa foarte în serios. Spontaneitatea, voioşia şi bucuria nu fac parte din acest rol.
Mişcarea hippie care a început pe Coasta de Vest a Statelor Unite în anii 1960 şi apoi s-a
răspândit în toată lumea occidentală s-a născut din respingerea arhetipurilor sociale, a rolurilor,
tiparelor comportamentale prestabilite şi structurilor economice şi sociale bazate pe abordarea
egocentristă. Tinerii au refuzat să îndeplinească rolurile pe care părinţii şi societatea încercau să le
impună, în mod semnificativ, mişcarea a coincis cu ororile Războiului din Vietnam, în care peste 57
000 de tineri americani şi 3 milioane de vietnamezi au murit, şi prin intermediul căruia nebunia
sistemului şi a mentalităţii ce stătea la baza sa au ieşit la vedere. Dacă în anii 1950 majoritatea
americanilor era încă extrem de conformistă în gândire şi comportament, în anii 1960 milioane de
oameni au început să înceteze să se mai identifice cu o identitate conceptuală colectivă, tocmai pentru
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
49
că nebunia colectivă era atât de evidentă. Mişcarea hippie a reprezentat o slăbire a structurilor
intelectuale egoiste, până atunci rigide. Mişcarea a degenerat şi a luat sfârşit, dar a lăsat în urmă o
deschidere, şi nu doar pentru cei care aderaseră la acest curent. Astfel a devenit posibilă
pătrunderea în Occident a spiritualităţii şi înţelepciunii orientale străvechi, aceasta având o
contribuţie importantă în trezirea conştiinţei globale.
Roluri temporare
Dacă sunteţi suficient de treji, suficient de conştienţi pentru a putea observa modul în care
interacţionaţi cu alţi oameni, s-ar putea să detectaţi schimbări subtile în modul în care vorbiţi, în
atitudinea şi comportamentul adoptat în funcţie de persoana cu care interacţionaţi. La început, ar
putea fi mai uşor să observaţi acest lucru la ceilalţi; apoi, l-aţi putea detecta şi în cazul vostru.
Modul în care vă adresaţi preşedintelui companiei poate diferi în mod subtil de modul în care îi
vorbiţi portarului. Modul în care vă adresaţi unui copil poate fi diferit de cel în care vorbiţi unui adult.
De ce se întâmplă astfel? Pentru că interpretaţi roluri. Nu sunteţi voi înşivă nici cu preşedintele, nici
cu portarul sau copilul. Când intraţi într-un magazin ca să cumpăraţi ceva, când mergeţi la un
restaurant, la bancă, la poştă, s-ar putea să constataţi cum alunecaţi în roluri sociale prestabilite.
Deveniţi client şi vorbiţi şi vă comportaţi în consecinţă. Şi sunteţi poate trataţi într-o manieră
standard de către agentul de vânzări sau de ospătarul care, la rândul lor, interpretează şi ei roluri. O
serie de tipare de comportament condiţionate intră în vigoare între două persoane şi determină natura
interacţiunii, în locul fiinţelor umane, cele care interacţionează sunt de fapt imaginile mentale
conceptuale. Cu cât se identifică mai mult oamenii cu rolurile respective, cu atât mai neautentice devin
relaţiile lor.
Aveţi o imagine mentală privitoare nu doar la ceea ce reprezintă cealaltă persoană, ci şi la ceea
ce reprezentaţi voi înşivă, mai ales în relaţie cu persoana cu care interacţionaţi. Aşadar voi nu sunteţi
absolut deloc în relaţie cu acea persoană, ci ceea ce credeţi voi că sunteţi se află în relaţie cu ceea ce
credeţi că este cealaltă persoană, şi invers. Imaginea conceptuală pe care mintea voastră o are despre
voi înşivă se află în relaţie cu propria ei creaţie, adică se află în relaţie cu imaginea conceptuală pe
care şi-a făcut-o referitor la cealaltă persoană. Mintea celeilalte persoane a procedat probabil în
acelaşi mod, prin urmare fiecare interacţiune de tip egoist între doi oameni este în realitate interacţiunea
dintre patru identităţi conceptuale fabricate de minte care sunt, în ultimă instanţă, fictive. De aceea nu
este surprinzător faptul ca există atât de mult conflict în cadrul relaţiilor. Relaţiile nu sunt adevărate.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
50
Călugărul cu palmele asudate
Kasan, un învăţător şi călugăr zen, urma să oficieze funeraliile unui nobil celebru. Cum stătea
în aşteptarea sosirii guvernatorului provinciei şi a altor domni şi doamne, a observat că palmele îi
transpiraseră.
În ziua următoare şi-a adunat discipolii şi le-a mărturisit că nu era încă pregătit să fie un
profesor adevărat. Le-a explicat că încă îi lipsea capacitatea de a se comporta egal faţă de toţi
oamenii, de la cerşetor la rege. Nu putea încă să vadă prin rolurile sociale şi identităţile conceptuale
similitudinea la nivel de fiinţă a tuturor oamenilor. A plecat atunci şi a devenit discipolul unui alt
maestru. S-a întors la foştii săi discipoli după opt ani, iluminat.
Fericirea ca rol şi adevărata fericire
„Ce mai faci?” „Foarte bine. Cum nu se poate mai bine.” Adevărat sau nu?
În multe cazuri, fericirea este un rol pe care-l joacă oamenii, iar în spatele faţadei zâmbitoare
există multă durere. Depresiile, căderile psihice şi reacţiile exagerate sunt un rezultat obişnuit al
nefericirii mascate de o înfăţişare exterioară zâmbitoare şi de albul strălucitor al dinţilor, atunci când
negaţi chiar faţă de voi înşivă că există în voi multă nefericire.
„Foarte bine” este un rol pe care egoul îl joacă mai frecvent în America decât în unele dintre
celelalte ţări în care a fi şi a arăta nefericit este aproape o normă şi, prin urmare, este mai acceptabil
din punct de vedere social. Probabil că este o exagerare, dar mi s-a spus că în capitala uneia dintre
ţările nordice rişti să fii arestat pentru stare de ebrietate în cazul în care zâmbeşti străinilor pe stradă.
Dacă există nefericire în voi, mai întâi trebuie să îi recunoaşteţi prezenţa. Dar nu spuneţi:
„Sunt nefericit.” Nefericirea nu are nimic de a face cu ceea ce sunteţi voi. Spuneţi: „Există nefericire
în mine.” Apoi cercetaţi. Cauza ar putea fi o situaţie în care vă aflaţi. Ar putea fi necesar să
întreprindeţi ceva pentru a schimba situaţia sau pentru a ieşi voi din ea. Dacă nu puteţi face nimic,
priviţi lucrurile în faţă şi spuneţi: „Ei bine, pe moment aşa stau lucrurile. Am de ales între a accepta
situaţia sau a mă simţi profund nefericit.” Cauza primordială a nefericirii nu o reprezintă niciodată
situaţia, ci gândurile referitoare la ea. Fiţi conştienţi de gândurile voastre. Separaţi-le de situaţie — care
e întotdeauna neutră, întotdeauna e aşa cum e. Iată situaţia sau faptul în sine, şi iată gândurile mele
despre ea. În loc să imaginaţi poveşti, rămâneţi cu faptele. De exemplu, „sunt ruinat” e o poveste.
Vă limitează şi vă împiedică să întreprindeţi un demers eficient. „Mai am doar cincizeci de cenţi în
cont” este un fapt. Asumarea faptelor este întotdeauna sursă de putere. Deveniţi conştienţi de faptul
că ceea ce gândiţi creează într-o foarte mare măsură emoţiile care vă apar. Realizaţi existenţa legăturii
dintre gândirea şi emoţiile voastre, în loc să fiţi gândurile şi emoţiile, fiţi conştiinţa din spatele
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
51
lor.
Nu căutaţi fericirea. Dacă o căutaţi, n-o veţi găsi, deoarece căutarea reprezintă antiteza fericirii.
Fericirea se furişează mereu, dar eliberarea de nefericire poate fi dobândită acum, înfruntând ceea ce
este, în loc să ţeseţi poveşti în jurul realităţii. Nefericirea acoperă starea voastră naturală de bine şi de
pace interioară, sursa adevăratei fericiri.
A fi părinte: un rol sau o funcţie?
Mulţi adulţi interpretează roluri atunci când se adresează copiilor mici. Folosesc cuvinte şi
sunete prosteşti. Coboară intenţionat nivelul conversaţiei când vorbesc cu ei, nu îi tratează de la egal
la egal. Faptul că pentru un timp ştiţi mai multe sau sunteţi mai mari nu înseamnă că acel copil nu
vă este egal. Majoritatea adulţilor ajung, într-un anumit moment din viaţa lor, părinţi, acesta fiind unul
dintre cele mai răspândite roluri. Cea mai importantă întrebare este: puteţi îndeplini funcţia de părinţi şi
s-o faceţi bine, fără să vă identificaţi cu funcţia respectivă, adică fără ca aceasta să devină un rol? O
parte a funcţiei necesare de părinte o reprezintă atenţia faţă de nevoile copilului, preîntâmpinarea
eventualelor pericole şi, uneori, comunicarea celor pe care cel mic le poate sau nu face, pentru a nu se
pune în pericol. Când calitatea de părinte se transformă într-o identitate, când sentimentul de sine
derivă în totalitate sau în mare parte din aceasta, e foarte uşor să se alunece în tendinţa de a se pune
prea mult accent pe funcţia respectivă, aceasta căpătând valoare exagerată şi preluând controlul.
Furnizarea celor necesare copiilor devine excesivă şi se transformă în răsfăţ, preîntâmpinarea pericolelor
se transformă în protecţie exagerată şi afectează nevoia copiilor de a explora lumea si de a încerca
lucrurile pe cont propriu. Iar comunicarea cu privire la ce trebuie şi ce nu trebuie să facă se
transformă în control, impunere.
Mai mult încă, identitatea derivată din rolul interpretat persistă mult după ce necesitatea
acelor funcţii specifice a dispărut. Părinţii nu pot renunţa la statutul de părinţi nici când copilul
creşte şi devine adult. Nu pot renunţa la necesitatea de a fi necesari copilului lor. Chiar când copilul lor
are patruzeci de ani, părinţii tot nu se desprind de noţiunea de „eu ştiu ce e mai bine pentru tine”, îşi
joacă în continuare în mod compulsiv rolul de părinte, de aceea relaţia dintre ei şi copii nu este una
autentică. Părinţii se definesc prin rolul respectiv şi se tem inconştient să nu-şi piardă identitatea
atunci când vor înceta să mai fie părinţi. Dacă dorinţa lor de a controla sau influenţa acţiunile
copilului lor devenit adult întâmpină rezistenţă — şi de obicei aşa se întâmplă — vor începe să critice
sau să-şi manifeste dezaprobarea sau vor încerca să-l facă pe copil să se simtă vinovat, toate din
dorinţa lor de a-şi păstra rolul, identitatea lor. La suprafaţă pare că sunt preocupaţi de copil şi chiar
ei cred acest lucru, dar în realitate nu sunt interesaţi decât de păstrarea identităţii pe care le-o oferă
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
52
rolul. Motivaţiile egocentriste sunt interesul faţă de propria persoană şi dorinţa de afirmare a
propriei persoane, uneori abil mascate chiar şi faţă de persoana în care operează egoul.
O mamă sau un tată care se identifică cu rolul parental ar putea încerca să se întregească pe sine
prin intermediul copilului. Nevoia egoului lor de a-i manipula pe alţii în scopul umplerii lipsei pe
care o simt în permanenţă este în acest caz aprobe ceea ce fac. Ar trebui să mă înţeleagă şi să mă
accepte aşa cum sunt.” Chiar aşa? Şi de ce-ar trebui s-o facă? Realitatea este că n-o fac pentru că
nu pot. Conştiinţa lor evolutivă n-a făcut încă saltul până la nivelul acesta. Nu sunt încă în stare să
înceteze să se mai identifice cu rolul lor. „Da, dar eu nu pot fi fericit şi în largul meu dacă nu am
aprobarea şi înţelegerea lor.” Chiar aşa? Cu ce schimbă în realitate aprobarea sau dezaprobarea lor
ceea ce sunteţi cu adevărat? Toate aceste supoziţii neverificate provoacă o mare afluenţă de emoţii
negative, multă nefericire inutilă.
Fiţi vigilenţi. Sunt cumva unele dintre gândurile care vă trec prin minte reprezentate de
vocile mamei şi tatălui dumneavoastră, voci ce fac acum parte integrantă din voi şi care spun poate
ceva de genul: „Nu eşti suficient de bun. Nu vei realiza niciodată nimic”, sau produc vreo altă
judecată sau atitudine mentală? Dacă sunteţi conştienţi în acele momente, veţi putea recunoaşte
vocea din mintea voastră ca fiind nimic altceva decât un gând învechit, condiţionat de trecut. Dacă
sunteţi conştienţi, nu mai trebuie să credeţi în fiecare gând care vă vine în minte. E doar un gând
vechi, atâta tot. Conştientizare înseamnă Prezenţă, şi doar Prezenţa poate dizolva trecutul
inconştient din voi.
„Dacă te crezi atât de iluminat”, spunea Ram Dass, „mergi şi petrece o săptămână cu
părinţii tăi.” Iată un sfat bun. Relaţia cu părinţii voştri nu e doar prima relaţie, cea care dă tonul
tuturor relaţiilor următoare, ci ea reprezintă şi un bun test pentru gradul de Prezenţă din voi. Cu cât
există mai mult trecut comun într-o relaţie, cu atât trebuie să fiţi mai prezenţi; altfel, veţi fi forţaţi să
retrăiţi trecutul iar şi iar.
Suferinţa conştientă
Dacă aveţi copii mici, oferiţi-le ajutor, îndrumare şi protecţie atât cât vă stă în puteri, dar
mai important este să le oferiţi spaţiu — spaţiu ca ei să existe. Ei vin în această lume prin
intermediul vostru, dar ei nu sunt niciodată „ai voştri”. Credinţa că „eu ştiu ce e cel mai bine pentru
tine” poate fi adevărată în cazul copiilor foarte mici, dar pe măsură ce cresc, devine din ce în ce
mai puţin adevărată. Cu cât aveţi mai multe aşteptări de la modul în care ar trebui să decurgă viaţa
lor, cu atât vă situaţi mai mult în mintea voastră în loc să fiţi prezenţi pentru ei. Până la urmă vor face
greşeli şi vor cunoaşte suferinţa, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii. De fapt, acestea ar putea fi
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
53
greşeli doar din punctul vostru de vedere. Ceea ce este pentru voi o greşeală poate fi exact experienţa
necesară copiilor voştri. Oferiţi-le cât de mult ajutor şi îndrumare puteţi, dar înţelegeţi că uneori este
nevoie să le permiteţi să greşească, în special pe măsură ce se apropie de vârsta adultă. Alteori, va
trebui să le lăsaţi prilejul să sufere. Suferinţa le poate veni din senin sau poate veni ca o consecinţă a
propriilor lor greşeli.
N-ar fi minunat să vă puteţi cruţa copiii de orice suferinţă? Nu, n-ar fi. Atunci nu s-ar mai
dezvolta ca fiinţe umane şi ar rămâne superficiale, identificate cu forma exterioară a lucrurilor.
Suferinţa îi împinge spre profunzimile fiinţei. Paradoxul constă în faptul că suferinţa este
provocată de identificarea cu forma şi tot ea erodează identificarea cu forma. Mare parte din ea este
provocată de ego, dar în final suferinţa distruge egoul — numai că acest lucru nu se întâmplă până
când nu suferiţi în mod conştient.
Omenirea este menită să transceandă suferinţa, dar nu în felul în care crede egoul. Una dintre
numeroasele presupuneri eronate ale egoului, unul dintre numeroasele sale gânduri amăgitoare este
că „n-ar trebui să sufăr”. Uneori, gândul este transferat asupra cuiva apropiat: „Copilul meu n-ar
trebui să sufere.” Chiar gândul acesta este cel care se află la rădăcina suferinţei. Suferinţa are un
scop nobil: evoluţia conştiinţei şi arderea egoului. Omul de pe cruce reprezintă o imagine arhetipală.
El reprezintă fiecare bărbat şi fiecare femeie. Câtă vreme opuneţi rezistenţă suferinţei, procesul va fi
unul lent, căci rezistenţa are drept rezultat şi mai mult ego de depăşit. Însă când acceptaţi suferinţa, se
produce o accelerare a procesului, datorată faptului că suferiţi în mod conştient. Puteţi accepta
suferinţa în numele vostru sau o puteţi accepta în numele altcuiva, de exemplu al copilului sau
părintelui vostru, în miezul suferinţei conştiente se află deja transmutarea. Focul suferinţei devine
lumina conştiinţei.
Egoul spune: „N-ar trebui să sufăr”, iar gândul vă provoacă si mai multă suferinţă. Este o
deformare a adevărului, iar acesta este întotdeauna paradoxal. Adevărul este acela că trebuie să
acceptaţi suferinţa, tocmai pentru a o putea transcende.
A fi părinte într-un mod conştient
Mulţi copii nutresc în secret furie şi resentimente faţă de părinţii lor, iar cauza este adesea
lipsa de autenticitate din relaţia cu ei. Copilul tânjeşte după prezenţa părintelui său în calitate de
fiinţă omenească, nu de rol, indiferent cât de conştiincios este interpretat acel rol. Poate că faceţi tot
ce e bine şi tot ce vă stă în putinţă pentru copilul vostru, dar nici chiar a face tot ce vă stă în putinţă nu
este suficient. De fapt, a face nu este niciodată suficient dacă neglijaţi Fiinţarea. Egoul nu ştie nimic
despre Fiinţare, dar crede că în final veţi fi salvaţi de ceea ce întreprindeţi. Dacă vă aflaţi în stăpânirea
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
54
egoului, credeţi că făcând tot mai multe veţi acumula în final suficient de multe acţiuni ca să vă simţiţi
întregiţi la un moment dat, în viitor. Nu va fi aşa. Doar vă veţi pierde în acţiuni, întreaga civilizaţie se
risipeşte în acţiuni ce nu-şi au rădăcina în Fiinţare, devenind astfel zadarnică.
Cum aduceţi Fiinţarea în relaţia cu copilul vostru, în cazul unei vieţi de familie ocupate? Cheia o
reprezintă faptul de a-i acorda copilului atenţie. Există două tipuri de atenţie. Pe una am putea-o
denumi atenţia bazată pe formă. Cealaltă este atenţia fără de formă. Atenţia bazată pe formă este
întotdeauna legată într-un fel sau altul de acţiune sau evaluare: „Ţi-ai făcut temele? Termină ce ai de
mâncat. Fă-ţi ordine în cameră. Spală-te pe dinţi. Fă asta. Încetează cu asta. Grăbeşte-te, să fii gata.”
Ce mai avem de făcut? întrebarea aceasta rezumă destul de bine felul în care decurge viaţa de
familie în multe case. Atenţia bazată pe formă este desigur necesară şi îşi are locul ei, dar dacă doar
ea există în relaţia cu copilul vostru, atunci lipseşte dimensiunea vitală şi Fiinţarea este complet
eclipsată de acţiune, „de grijile neamurilor”, cum se exprimă Isus. Atenţia lipsită de formă este
inseparabilă de dimensiunea Fiinţării. Cum funcţionează aceasta?
Privind, ascultând, atingând sau ajutându-vă copilul într-o împrejurare sau alta, sunteţi vigilenţi,
calmi, complet prezenţi, nu vreţi nimic altceva în afara momentului aşa cum este el. În acest fel faceţi
loc pentru Fiinţare, în acel moment, dacă sunteţi prezenţi, nu sunteţi tată sau mamă. Sunteţi vigilenţa,
calmul, Prezenţa care ascultă, priveşte, atinge sau chiar vorbeşte. Sunteţi Fiinţarea din spatele
acţiunii.
Recunoaşterea întru copilul vostru
Sunteţi fiinţe umane. Ce înseamnă aceasta? Arta de a trăi nu este o chestiune de control, ci de
găsire a unui echilibru între uman şi fiinţă. Mamă, tată, soţ, soţie, tânăr, bătrân, rolurile pe care le
jucaţi, funcţiile pe care le îndepliniţi, orice faceţi — toate acestea ţin de dimensiunea umană. Aceasta
îşi are locul ei şi trebuie onorată, dar nu este în sine suficientă pentru o relaţie sau o viaţă cu adevărat
împlinite şi semnificative. Componenta umană singură nu este niciodată suficientă, indiferent cât de
mult vă străduiţi sau ce realizaţi. Apoi, mai este Fiinţarea. Ea se află în prezenţa vigilentă, calmă a
Conştiinţei însăşi, a Conştiinţei care este totuna cu voi. Umanul este formă. Fiinţa este fără de formă.
Umanul şi Fiinţa nu sunt separate, ci se întrepătrund.
În dimensiunea umană sunteţi, fără discuţie, superiori copilului vostru. Sunteţi mai mari, mai
puternici, ştiţi mai multe, puteţi face mai multe. Dacă dimensiunea aceasta reprezintă tot ceea ce
cunoaşteţi, vă veţi simţi superiori copilului vostru, poate în mod inconştient. Şi vă veţi face
copilul să se simtă inferior, poate tot în mod inconştient. Nu există egalitate între voi şi copilul
vostru deoarece în această relaţie există doar forma, iar în formă nu sunteţi, desigur, egali. Poate
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
55
că vă iubiţi copilul, dar iubirea va fi doar omenească, cu alte cuvinte condiţionată, posesivă,
intermitentă. Doar dincolo de formă, în Fiinţare sunteţi egali, şi doar când ajungeţi la dimensiunea
lipsită de formă din voi poate exista iubire adevărată în relaţia respectivă. Prezenţa care este
totuna cu voi, atemporalul Eu Sunt se recunoaşte în altcineva, iar celălalt, copilul în cazul de faţă,
se simte iubit, adică recunoscut.
A iubi înseamnă a te recunoaşte în altcineva. „Alteritatea” celuilalt se descoperă atunci ca
fiind o iluzie ce aparţine tărâmului exclusiv uman, tărâmului formei. Nevoia de iubire care există
în fiecare copil este nevoia de a fi recunoscut, nu la nivel de formă, ci la nivel de Fiinţare. Dacă
părinţii preţuiesc doar dimensiunea umană a copilului şi neglijează Fiinţarea, copilul va simţi că
relaţia este neîmplinită, că lipseşte ceva absolut vital, motiv pentru care în el se va acumula
durerea şi va da naştere uneori unei ostilităţi inconştiente faţă de părinţi. „De ce nu mă
recunoşti?”, pare să spună durerea sau ostilitatea.
Când altcineva te recunoaşte, recunoaşterea aceea aduce dimensiunea Fiinţării mai plenar
în această lume, prin intermediul amândurora. Aceasta este iubirea care mântuieşte lumea. Am
vorbit despre ea cu referire la relaţia cu copiii voştri, dar ea se aplică, desigur, în egală măsură tuturor
relaţiilor.
S-a spus că „Dumnezeu este iubire”, dar afirmaţia nu este absolut corectă. Dumnezeu este
Unica Viaţă din şi de dincolo de nenumăratele forme de viaţă. Iubirea implică dualitate: cel care
iubeşte şi cel care este iubit, subiect şi obiect. Aşadar, iubirea reprezintă recunoaşterea unităţii în
lumea dualităţii. Aceasta este naşterea lui Dumnezeu în lumea formei. Iubirea face lumea mai
puţin lumească, mai puţin densă, mai transparentă faţă de dimensiunea divină, faţă de lumina
conştiinţei însăşi.
Renunţarea la roluri
Lecţia esenţială în cadrul artei de a trăi pe care fiecare dintre noi se află aici ca să o înveţe
este aceea de a face orice se cere de la voi să faceţi în fiecare situaţie, fără ca sarcina să se transforme
într-un rol cu care vă identificaţi. Căpătaţi cea mai mare putere în tot ceea ce faceţi dacă orice
întreprindeţi are ca scop acţiunea în sine şi nu constituie un mijloc pentru a vă proteja sau amplifica
identitatea oferită de rol sau pentru a vă conforma acesteia. Fiecare rol reprezintă un sentiment de
sine fictiv, iar prin acesta totul devine personalizat şi, în consecinţă, corupt şi deformat de „micul
eu” fabricat de minte şi de rolul, oricare ar fi el, pe care se întâmplă să-l joace. Majoritatea
oamenilor care se află în poziţii privilegiate în această lume, aşa cum sunt politicienii, personalităţile
de la televizor, liderii din sfera afacerilor şi cei religioşi sunt complet identificaţi cu rolul lor, cu
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
56
puţine excepţii notabile. Pot fi considerate VIP-uri, dar nu sunt de fapt altceva decât jucători
inconştienţi în jocul egoului, un joc ce pare atât de important, dar care, în ultimă instanţă, este lipsit de
un scop real. Este, după cum spunea Shakespeare, „un basm de furii şi de nerozie / băznit de-un prost
şi far’ de nicio noimă”.9 în mod uimitor, Shakespeare a ajuns la această concluzie fără ajutorul
televizorului. Dacă drama egocentristă de pe pământ are vreun scop, acesta este unul indirect:
creează tot mai multă şi mai multă suferinţă pe planetă, iar suferinţa, deşi în cea mai mare măsură
creată de ego, duce în final la distrugerea egoului. Este focul în care egoul se arde singur în
totalitate.
Într-o lume de personalităţi ce interpretează roluri, acei câţiva oameni care nu proiectează o
imagine fabricată de minte — şi există câţiva chiar şi la televizor, în mass-media şi în lumea
afacerilor — ci funcţionează din nucleul mai adânc al Fiinţei lor, aceia care nu încearcă să pară mai
mult decât sunt, ci sunt pur şi simplu ei înşişi, se disting ca oameni remarcabili şi sunt singurii care aduc
într-adevăr o schimbare în lumea aceasta. Ei sunt cei care aduc noua conştiinţă. Orice fac ei primeşte
forţă, deoarece acţiunea lor este conformă cu scopul întregului. Influenţa lor trece mult dincolo de
ceea ce fac, mult dincolo de funcţia lor. Simpla lor prezenţă — curată, naturală, fără pretenţii — are
un efect transformator asupra oricui vine în contact cu ei.
Când nu jucaţi roluri înseamnă că nu mai există sine (ego) în ceea ce faceţi. Nu există un plan
secundar: protejarea sau consolidarea sinelui. Drept rezultat, acţiunile au mult mai multă putere.
Atenţia voastră este total îndreptată asupra situaţiei. Deveniţi una cu ea. Nu încercaţi să fiţi cineva
anume. Beneficiaţi de cea mai mare putere, de cea mai mare eficienţă atunci când sunteţi complet voi
înşivă. Dar nu încercaţi să fiţi voi înşivă. Acesta este încă un rol. Se numeşte „eu cel natural,
spontan”. De îndată ce încercaţi să fiţi într-un fel sau într-altul, interpretaţi un rol. „Fii tu însuţi şi atât”
este un sfat bun, deşi ar putea induce şi în eroare. Mintea va interveni spunând: „Ia să vedem, cum
aş putea fi eu însumi?” Apoi mintea va elabora o strategie referitoare la: „Cum să fiu eu însumi.”
Un alt rol. „Cum pot fi eu însumi?” este, de fapt, o întrebare greşită. Ea implică faptul că trebuie să
faci ceva pentru a fi tu însuţi. Dar „cum” nu-şi are locul aici, deoarece voi sunteţi deja voi înşivă. Doar
încetaţi să ataşaţi tot felul de lucruri care nu sunt necesare la ceea ce sunteţi deja. „Dar nu ştiu cine
sunt. Nu ştiu ce înseamnă să fiu eu însumi.” Dacă puteţi fi complet în largul vostru cu faptul că nu
ştiţi cine sunteţi, atunci ceea ce rămâne este ceea ce sunteţi — Fiinţa din spatele formei umane, un
câmp al potenţialităţii pure şi nu ceva deja definit.
Încetaţi sa vă mai definiţi — faţă de voi înşivă şi faţă de ceilalţi. Nu veţi muri. Veţi reveni la
viaţă. Şi nu vă preocupaţi de modul în care vă definesc ceilalţi. Atunci când vă definesc se limitează pe ei
înşişi, aşa că e problema lor. Ori de câte ori interacţionaţi cu oamenii, nu fiţi acolo în primul rând ca
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
57
o funcţie au ca un rol, ci ca un câmp de Prezenţă conştientă.
De c joacă egoul roluri? Din cauza unei supoziţii neverificate, a unei erori fundamentale, a
unui gând inconştient. Gândul sună astfel: nu sunt suficient. Lui îi urmează şi alte gânduri
inconştiente: trebuie să joc un rol ca să obţin ceea ce îmi trebuie pentru a fi în întregime eu însumi;
trebuie să obţin mai mut ca să pot fi mai mult. Dar nu puteţi fi mai mult decât sunteţi, deoarece
dedesubtul formei fizice şi psihologice sunteţi una cu Viaţa însăşi, una cu Fiinţa. La nivel de formă,
sunteţi şi veţi fi totdeauna inferiori unora, superiori altora. In esenţă, nu sunteţi nici inferiori, nici
superiori nimănui. Adevăratul respect de sine şi adevărata smerenie se naşte din această înţelegere. Din
perspectiva egoului, respectul de sine şi umiliră sunt contradictorii, în realitate, ele sunt unul şi
acelaşi lucru.
Egoul patologic
Într-un sens mai larg al cuvântului, egoul în sine este patologic, indiferent de forma pe care o
îmbracă. Dacă privim rădăcina greacă străveche a cuvântului patologic, descoperim cât de nimerit este
termenul pentru a fi asociat cu egoul. Deşi cuvântul este în mod normal folosit pentru a reda o stare de
boală, el derivă de la cuvântul pathos, care înseamnă suferinţă. Desigur, exact aceasta descoperise
Buddha în urmă cu 2 600de ani: suferinţa este o caracteristică a condiţiei umane.
Însă când o persoană se află în stăpânirea egoului, ea nu recunoaşte suferinţa ca suferinţă, ci o
consideră singurul răspuns adecvat în orice situaţie dată. În orbirea sa, egoul este incapabil să vadă
suferinţa pe care şi-o produce sieşi şi altora. Nefericirea este o boală mental-emoţională creată de
ego, care a ajuns la proporţii epidemice. Ea reprezintă echivalentul interior al poluării mediului pe
planeta noastră. Stările negative precum furia, neliniştea, ura, resentimentele, nemulţumirea,
invidia, gelozia şi aşa mai departe nu sunt considerate negative, ci total justificate; ele nu sunt nici
percepute ca fiind rezultate din sine, ci provocate de altcineva sau de un factor exterior. „Te consider
responsabil de durerea mea”, iată ce spune în mod implicit egoul.
Egoul nu poate face distincţia între o situaţie, pe de o parte, şi interpretarea pe care i-o dă el şi
reacţia pe care o are el faţă de respectiva situaţie, pe de altă parte. Aţi putea spune: „Ce zi oribilă”, fără
să realizaţi că frigul, vântul şi ploaia sau oricare ar fi starea vremii faţă de care reacţionaţi nu sunt
oribile, ci sunt aşa cum sunt. Oribilul ţine de reacţia voastră, de rezistenţa interioară faţă de ea şi de
emoţia căreia îi dă naştere rezistenţa, în termenii lui Shakespeare, „orice lucru e bun sau rău, numai
după cum îl face închipuirea noastră”. Mai mult încă, suferinţa sau negativitatea sunt adesea luate în
mod eronat de către ego drept plăcere deoarece, până la un punct, egoul se consolidează prin
intermediul lor.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
58
De exemplu, furia sau resentimentul consolidează enorm egoul prin amplificarea
sentimentului de separare, accentul căzând astfel pe alteritatea celorlalţi şi luând naştere o atitudine
mentală de Justeţe”, care aparent este la fel de necucerit ca o fortăreaţă. Dacă aţi putea observa
schimbările fiziologice care au loc în corpul vostru atunci când cădeţi pradă unor astfel de stări
negative, modul în care afectează ele nefavorabil funcţionarea inimii, a sistemului digestiv şi a celui
imunitar şi o mulţime de alte funcţii corporale, ar deveni extrem de limpede că astfel de stări sunt
într-adevăr patologice, că sunt forme de suferinţă, nicidecum de plăcere.
Oricând sunteţi într-o stare negativă, ceva din voi vrea acea negativitate, o percepe ca
plăcută sau crede că vă va procura ceea ce vă doriţi. Altminteri, cine ar vrea să se agate de
negativitate, să aducă nefericire sieşi şi celorlalţi şi să îşi expună trupul îmbolnăvirii? De aceea, dacă
puteţi fi conştienţi ori de câte ori există negativitate în voi că în acel moment ceva din voi simte
plăcere datorită negativităţii sau crede că aceasta are un scop util, atunci conştientizaţi nemijlocit
egoul. In momentul în care se întâmplă aceasta, identitatea voastră s-a deplasat de la ego la conştiinţă.
Asta înseamnă că egoul se contractă, iar conştiinţa se dezvoltă. Dacă în toiul negativităţii puteţi
realiza că „în acest moment eu îmi creez suferinţa”, acest lucru va fi suficient pentru a vă ridica
deasupra limitărilor stărilor şi reacţiilor egocentriste. În faţa voastră se vor deschide posibilităţile
infinite care apar atunci când există conştientizare — căi mult mai inteligente de a trata orice
situaţie. Veţi fi liberi să renunţaţi la nefericire în momentul în care îi recunoaşteţi lipsa ei de
inteligenţă. Negativitatea nu este inteligentă. Ea aparţine întotdeauna egoului. Egoul poate fi abil, dar nu
este inteligent. Abilitatea îşi urmăreşte propriile ei scopuri mărunte. Inteligenţa vede întregul în
ansamblul său în care toate lucrurile sunt legate între ele. Abilitatea este motivată de interesul faţă
de sine şi nu vede decât foarte puţin în perspectivă. Majoritatea politicienilor şi a oamenilor de afaceri
sunt abili. Foarte puţini sunt inteligenţi. Cel care s-a realizat prin abilitate are viaţă scurtă şi
întotdeauna se dovedeşte în final a-şi fi dăunător sieşi. Abilitatea divide; inteligenţa include.
Nefericirea din fundal
Egoul dă naştere separării, iar separarea dă naştere suferinţei. Aşadar, egoul este în mod clar
patologic. In afară de formele evidente de negativitate precum furia, ura etc. există şi forme mai
subtile care sunt atât de des întâlnite încât de obicei nu sunt considerate negative, ca de exemplu
nerăbdarea, iritarea, nervozitatea şi faptul de a fi „sătul până-n gât”. Ele constituie nefericirea din
fundal, acea stare interioară predominantă în cazul multor oameni. Trebuie să fiţi extrem de vigilenţi
şi absolut prezenţi pentru a le putea detecta. Iar ori de câte ori le detectaţi apare un moment de
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
59
trezire, de încetare a identificării cu mintea.
în continuare vom aminti una dintre cele mai obişnuite stări negative, trecută uşor cu vederea
tocmai pentru că este atât de obişnuită, atât de normală. S-ar putea să vă fie familiară. Aveţi deseori
un sentiment de nemulţumire ce ar putea fi descris cel mai bine ca un fel de resentiment de fond? El
poate fi determinat sau nu de ceva concret. Mulţi oameni petrec o mare parte din viaţă în starea
aceasta. Sunt atât de identificaţi cu ea încât nu pot face pasul în spate ca să o privească de la
distanţă, în substratul acestui sentiment se află anumite credinţe păstrate inconştient, adică nişte
gânduri. Aveţi aceste gânduri în acelaşi fel în care aveţi visele atunci când dormiţi. Mai exact, nu ştiţi
că aveţi respectivele gânduri, tot aşa cum cel care visează nu ştie că visează.
Iată câteva dintre cele mai obişnuite gânduri inconştiente care hrănesc sentimentul de
nemulţumire sau resentimentul de fond. Am înlăturat conţinutul acelor gânduri, astfel încât să rămână
doar structura, în felul acesta, ele pot fi văzute mai limpede. Oricând există nefericire pe fundalul vieţii
voastre (sau chiar în prim-plan), puteţi vedea care din aceste gânduri sunt valabile şi puteţi umple
conţinutul lor în funcţie de situaţia voastră personală:
„În viaţa mea trebuie să se întâmple ceva înainte să pot avea pace (fericire, împlinire etc.).
Şi sunt nemulţumit/ă pentru că nu s-a întâmplat încă. Poate că nemulţumirea mea va duce până la
urmă la întâmplarea dorită. “
„În trecut s-a întâmplat ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple şi sunt nemulţumit/ă de asta.
Dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul respectiv, acum aş avea pace. “
„ În prezent se întâmplă ceva ce n-ar trebui să se întâmple şi care mă împiedică să am pace. “
Adesea credinţele inconştiente sunt îndreptate către cineva, iar „să se întâmple” devine „să
facă”:
„Ar trebui să faci cutare sau cutare lucru pentru ca eu să pot avea pace. Şi sunt nemulţumit/ă
pentru că nu l-ai făcut încă. Poate nemulţumirea mea te va determina să-l faci. “
„Ceva ce ai (sau am) făcut, spus sau omis să fac(i) în trecut mă împiedică acum să am
pace. “
„ Ceea ce faci sau nu faci acum mă împiedică pe mine să am pace.”
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
60
Secretul fericirii
Toate cele de mai sus sunt supoziţii, gânduri neverificate confundate cu realitatea. Sunt
poveşti pe care le inventează egoul pentru a vă convinge că nu puteţi avea pace acum sau că nu puteţi
fi în întregime voi înşivă acum. A fi în pace sau a fi ceea ce sunteţi, adică a fi voi înşivă, înseamnă
unul şi acelaşi lucru. Egoul spune: poate că la un moment dat, în viitor, aş putea avea pace — dacă
se va întâmpla asta sau cealaltă, dacă obţin asta sau dacă devin cealaltă. Sau spune: nu pot avea pace
din cauza a ceva ce s-a întâmplat în trecut. Ascultaţi poveştile oamenilor şi veţi vedea că toate ar
putea fi intitulate „De ce nu pot avea pace în momentul acesta”. Egoul nu ştie că singura voastră
oportunitate de a avea pace este acum. Sau poate că ştie şi se teme că aţi putea afla şi voi. Pacea, la
urma urmei, reprezintă sfârşitul egoului.
Cum puteţi avea pace acum? Făcând pace cu momentul prezent. Momentul prezent este
câmpul pe care se desfăşoară jocul vieţii. El nu poate avea loc niciunde altundeva. După ce aţi făcut
pace cu momentul prezent, vedeţi ce se întâmplă, ce puteţi face sau alege să faceţi sau mai degrabă ce
face viaţa prin intermediul vostru. Secretul artei de a trăi, secretul succesului şi fericirii se poate
transmite prin intermediul a trei cuvinte: Una Cu Viaţa. A fi una cu viaţa înseamnă a fi una cu Acum.
Veţi realiza atunci că nu voi trăiţi viaţa, ci viaţa vă trăieşte pe voi. Viaţa este dansatorul, iar voi
sunteţi dansul.
Egoul adoră să fie nemulţumit de realitate. Ce este realitatea? Ceea ce este. Buddha a
denumit-o tatata — viaţa aşa cum este ea, ceea ce nu înseamnă altceva decât momentul acesta aşa
cum este el. Opoziţia faţă de această acceptare necondiţionată a ceea ce este reprezintă una dintre
trăsăturile principale ale egoului. Ea dă naştere negativităţii pe seama căreia prosperă egoul,
nefericirii pe care o iubeşte. Aduceţi astfel suferinţă în vieţile voastre şi ale altora fără ca măcar să ştiţi
că o faceţi, fără să ştiţi că daţi naştere iadului pe pământ. A produce suferinţă fără să fiţi conştienţi de
asta — iată esenţa vieţii trăite în inconştienţă, iată ce înseamnă să vă aflaţi total în stăpânirea
egoului. Măsura în care egoul este incapabil să fie conştient de el şi să vadă ce face este incredibilă,
uluitoare. Fără să-şi dea seama, el face exact ceea ce condamnă la alţii. Când i se aduce la cunoştinţă
acest lucru, neagă de obicei furios, recurge la argumente abile şi la autojustificări pentru a deforma
faptele. Oamenii procedează în acest fel, corporaţiile procedează în acest fel, guvernele — de
asemenea. Când orice altceva dă greş, egoul va apela la urlete şi chiar la violenţa fizică. Trimite
forţele armate. Acum putem înţelege profunda înţelepciune a cuvintelor lui Isus, rostite pe cruce:
„Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac.”
Pentru a pune capăt nefericirii care apasă asupra condiţiei umane de mii de ani va trebui să
începeţi cu voi înşivă; mai precis, să începeţi prin a deveni responsabili pentru starea voastră
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
61
interioară în orice moment. Iar aceasta înseamnă acum. Întrebaţi-vă: „Am în mine negativitate în
acest moment?” Apoi deveniţi vigilenţi, atenţi la gândurile şi la emoţiile voastre. Fiţi atenţi la
nefericirea ce îmbracă oricare dintre formele pe care le-am amintit mai sus, între care insatisfacţia,
nervozitatea, sentimentul de a fi „sătul/ă până-n gât” şi aşa mai departe. Fiţi atenţi la gândurile care apar
pentru a justifica sau explica această nefericire, în realitate ele fiind cele care o provoacă, în momentul
în care conştientizaţi că în interiorul vostru există o stare negativă nu înseamnă că aţi pierdut ci, din
contra, aţi câştigat. Până când nu apare această conştientizare va exista identificarea cu stările
interioare, iar o astfel de identificare este egoul. Prin conştientizare, apare şi încetarea identificării cu
gândurile, emoţiile şi reacţiile. Aceasta nu trebuie confundată cu negarea. Gândurile, emoţiile sau
reacţiile sunt conştientizate, iar în momentul conştientizării are loc automat încetarea identificării.
Percepţia sinelui, a ceea ce sunteţi suferă o transformare: înainte eraţi gândurile, emoţiile şi reacţiile,
acum sunteţi conştiinţa, Prezenţa conştientă care observă aceste stări.
„Într-o zi mă voi elibera de ego.” Cine spune asta? Egoul. A vă elibera de ego nu este deloc
treabă grea, ci dimpotrivă, una foarte uşoară. Nu este nevoie decât să fiţi conştienţi de gândurile şi
emoţiile voastre — pe măsură ce apar ele. Nu este tocmai vorba de „a face” ceva, ci de „a privi”
atent, în acest sens este adevărată afirmaţia că nu puteţi face nimic pentru a vă elibera de ego. Când
apare schimbarea respectivă de perspectivă, de la gândire la conştientizare, în viaţa voastră începe să
funcţioneze o inteligenţă ce depăşeşte cu mult abilitatea egoului. Emoţiile şi chiar gândurile sunt
depersonalizate prin conştientizare, iar natura lor impersonală devine vizibilă. Nu mai investiţi în ele
nimic din sinele vostru. Ele rămân doar emoţii omeneşti, gânduri omeneşti, întreaga voastră istorie
personală, care în ultimă instanţă nu este altceva decât o poveste, un mănunchi de gânduri şi emoţii,
capătă o importanţă secundară şi nu mai ocupă primplanul conştiinţei voastre. Nu mai formează
baza sentimentului vostru de identitate. Sunteţi lumina Prezenţei, conştiinţa care precede şi depăşeşte
în profunzime orice gânduri şi emoţii.
Formele patologice ale egoului
După cum am văzut, egoul este patologic prin chiar natura sa esenţială, dacă folosim cuvântul
în sensul său mai larg, cu referire la disfuncţie şi suferinţă. Multe tulburări mentale au aceleaşi
caracteristici pe care le are egoul unei persoane normale, doar că în cazul lor ajung să fie atât de
pronunţate, încât dimensiunea patologică devine evidentă pentru toată lumea, cu excepţia celui care
suferă de boala respectivă.
De exemplu, mulţi oameni normali spun din când în când diverse minciuni cu scopul de a
părea mai importanţi, mai ieşiţi din comun şi pentru a-şi amplifica imaginea în mintea celorlalţi: pe
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
62
cine cunosc, ce realizări au, ce capacităţi au şi câtă avere — şi orice alte aspecte cu care se identifică
egoul. Unii oameni însă, mânaţi de sentimentul de insuficienţă al egoului şi de nevoia acestuia de a
avea sau a fi „mai mult”, îşi fac un obicei din a minţi şi simt o nevoie imperioasă s-o facă. Ceea ce
spun despre ei, povestea lor este, în cea mai mare parte, fantezie pură, o născocire prin care egoul se
simte mai mare, mai ieşit din comun. Imaginea lor de sine, grandioasă şi bombastică, îi poate păcăli
uneori pe ceilalţi, dar de obicei nu pentru mult timp. În timp relativ scurt ceilalţi îşi dau seama că e o
imagine total fictivă.
Boala mentală care poartă numele de schizofrenie paranoidă, pe scurt paranoia, este în
esenţă o formă exagerată de ego. De obicei, bolnavul inventează o poveste care să dea sens
sentimentului său persistent de teamă. Principalul element al poveştii îl reprezintă credinţa că
anumiţi oameni (uneori în număr foarte mare sau aproape toată lumea) complotează împotriva lui
sau realizează o conspiraţie pentru a-l controla sau a-l ucide. Povestea are adesea logică şi consistenţă
interioară, motiv pentru care uneori îi păcăleşte pe ceilalţi, determinându-i să creadă şi ei. Se
întâmplă însă ca organizaţii sau naţiuni întregi sa aibă la bază sisteme de credinţă de tip paranoid.
Teama şi neîncrederea egoului în alte persoane, tendinţa sa de a accentua „alteritatea” celorlalţi prin
focalizarea pe ceea ce el percepe drept defecte ale lor şi integrarea acestor defecte în identitatea lor
sunt duse ceva mai departe, transformându-i pe ceilalţi în monştri inumani. Egoul are nevoie de
ceilalţi, dar problema o reprezintă faptul că adânc, înăuntrul său, îi urăşte şi se teme de ei. Afirmaţia
lui Jean-Paul Sartre: „Iadul sunt ceilalţi”, reprezintă vocea egoului. Persoana care suferă de
paranoia experimentează iadul acesta în modul cel mai acut, dar toţi cei în care funcţionează tiparul
egocentrist îl vor simţi într-o anumită măsură. Cu cât este mai puternic egoul din voi, cu atât mai
probabil este să-i percepeţi pe alţii ca fiind principala cauză a problemelor din viaţa voastră. Este
mai mult decât probabil că le veţi face şi voi viaţa grea altora. Dar nu veţi fi, desigur, capabili să
vedeţi acest lucru, întotdeauna vi se va părea că ceilalţi vă transformă viaţa într-un chin.
Boala mentală pe care o numim paranoia este caracterizată de un alt simptom ce reprezintă
un element constitutiv al fiecărui ego, cu deosebirea că în cazul paranoiei el ia o formă extremă. Cu
cât cel care suferă de această boală se vede mai persecutat, spionat sau ameninţat de alţii, cu atât
mai pronunţat devine sentimentul său că este centrul universului, punctul în jurul căruia gravitează
totul şi cu atât se simte mai deosebit şi mai important în chip de punct focal imaginat al atenţiei
atâtor semeni. Sentimentul că este victimă, că este nedreptăţit le atât de mulţi oameni îl face să se
simtă foarte special, în povestea care stă la baza iluziei sale el îşi atribuie adesea atât rolul de
victimă, cât şi pe cel de potenţial erou care va salva lumea şi va învinge forţele răului.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
63
Egoul colectiv al triburilor, naţiunilor şi organizaţiilor religioase conţine adesea şi un element
puternic de paranoia: noi împotriva celor răi. Aceasta este cauza unui mare procent din suferinţa
oamenilor. Inchiziţia spaniolă, persecuţia şi arderea ereticilor şi „vrăjitoarelor”, relaţiile dintre
naţiuni care au condus la Primul şi al Doilea Război Mondial, comunismul de-a lungul istoriei sale,
„Războiul Rece”, McCarthy-ismul America în anii 1950, conflictul violent prelungit în Orientul
Mijlociu reprezintă toate episoade dureroase în istorii umanităţii, dominate de o paranoia colectivă
extremă.
Cu cât sunt oamenii, grupurile sau naţiunile caracterizate de o inconştienţă mai profundă, cu
atât mai probabil este că patologia egocentristă va lua forma violenţei fizice. Violenţa este o
modalitate primitivă, dar încă foarte răspândită, prin care egoul încearcă să se afirme, să dovedească
faptul că el are dreptate şi altcineva se înşală. În cazul oamenilor foarte inconştienţi, disputele pot
uşor să ducă la violenţă fizică. Ce este o dispută? Doi sau mai mulţi oameni îşi exprimă părerile iar
părerile respective diferă. Fiecare persoană este atât de identificată cu gândurile care îi alcătuiesc
opinia, încât gândurile acelea se consolidează în atitudini mentale ce poartă în ele sentimentul de
sine al persoanei respective. Altfel spus, identitatea şi gândul fuzionează. Odată ce s-a întâmplat
acest lucru, atunci când îmi apăr părerile (gândurile), simt şi mă comport ca şi cum mi-aş apăra însuşi
sinele. Inconştient, simt şi acţionez de parcă aş lupta pentru supravieţuire, astfel că emoţiile mele vor
reflecta această credinţă inconştientă şi vor deveni furtunoase. Sunt supărat, furios, mă apăr, sunt
agresiv. Trebuie să câştig cu orice preţ, altfel sunt anihilat. Aceasta este iluzia. Egoul nu ştie că
mintea şi atitudinea mentală nu au nimic de-a face cu ceea ce sunteţi, pentru că egoul reprezintă
însăşi mintea neobservată.
În zen se spune: „Nu căuta adevărul. Doar încetează să cultivi păreri.” Ce înseamnă aceasta?
Renunţaţi la identificarea cu mintea. Atunci, ceea ce sunteţi apare de la sine, dincolo de minte.
A munci — cu şi fără ego
Cei mai mulţi dintre oameni au momente în care sunt eliberaţi de ego. Cei care sunt
excepţional de buni în ceea ce fac pot fi complet sau în foarte mare măsură lipsiţi de ego pe parcursul
muncii lor. E posibil ca ei să nu ştie, dar munca lor a devenit o practică spirituală. Majoritatea sunt
prezenţi în timp ce-şi îndeplinesc munca şi recad într-o relativă inconştienţă în viaţa personală.
Aceasta înseamnă că starea lor de Prezenţă este deocamdată limitată la un singur sector al vieţii. Am
întâlnit profesori, artişti, asistente medicale, doctori, oameni de ştiinţă, asistenţi sociali, ospătari,
coafeze, oameni cu afaceri proprii şi agenţi de vânzări care îşi îndeplineau munca într-un mod
admirabil, fără a căuta ceva în interes personal, răspunzând pe deplin cerinţelor momentului. Ei se
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
64
contopesc cu ceea ce fac, cu momentul de Acum, cu oamenii sau sarcina pentru care acţionează.
Influenţa pe care o au astfel de oameni asupra altora depăşeşte cu mult funcţia pe care o îndeplinesc.
Ei aduc o diminuare a egoului în toţi cei cu care vin în contact. Chiar şi cei cu egouri solide încep
uneori să se relaxeze, lasă garda jos şi încetează să-şi mai joace rolurile atunci când interacţionează
cu ei. Nu este surprinzător că aceşti oameni, a căror muncă este lipsită de ego, au un succes
extraordinar în ceea ce fac. Oricine se contopeşte cu ceea ce face contribuie la făurirea pământului cel
nou.
Am întâlnit şi mulţi alţii care pot fi buni din punct de vedere tehnic în ceea ce fac, dar al
căror ego le sabotează constant munca. Doar o parte a atenţiei lor este îndreptată spre munca pe
care o îndeplinesc, cealaltă parte este îndreptată asupra lor înşişi. Egoul lor cere recunoaştere personală
şi iroseşte energia în resentimente atunci când nu primeşte îndeajuns — şi niciodată nu are
îndeajuns. „Altcineva se bucură de mai multă recunoaştere decât mine?” Sau principalul interes este
reprezentat de profit sau putere, iar atenţia lor este îndreptată către acestea, munca fiind doar un
mijloc către scopul respectiv. Când munca nu reprezintă decât un mijloc pentru a ajunge la un scop,
ea nu poate avea o calitate superioară. Dacă le apar obstacole sau dificultăţi în cale, dacă lucrurile nu
merg conform aşteptărilor lor, dacă alţi oameni sau împrejurările nu le vin în ajutor, în loc să
fuzioneze imediat cu noua situaţie şi să răspundă cerinţelor momentului prezent, ei reacţionează
împotriva situaţiei şi astfel se separă de ea. Există un „eu” care se simte personal ofensat sau plin de
resentimente, în consecinţă o cantitate uriaşă de energie este consumată în proteste sau furie inutilă,
energie ce ar putea fi folosită pentru soluţionarea situaţiei dacă n-ar fi greşit întrebuinţată de ego.
Mai mult chiar, această energie „anti” creează noi obstacole, o nouă opoziţie. Mulţi sunt cu adevărat
cel mai mare duşman al lor. Oamenii îşi sabotează fără să ştie propria muncă atunci când refuză
ajutor sau informaţii de la alţii sau când încearcă să-i submineze pe ceilalţi ca să nu aibă mai mult
succes sau mai mult credit decât „mine”. Cooperarea îi este străină egoului, cu excepţia cazurilor în
care mai există şi un alt motiv pentru a o accepta. Egoul nu ştie că mai mulţi oameni incluşi înseamnă o
desfăşurare mai lină a lucrurilor şi o mai mare uşurinţă cu care lucrurile se aranjează după cum este
mai bine. Când nu acordaţi ajutor celorlalţi — sau le acordaţi prea puţin — sau când le puneţi
obstacole în cale, universul — sub forma oamenilor şi împrejurărilor — vă vine puţin — sau deloc —
în ajutor, deoarece v-aţi retezat legătura cu întregul. Sentimentul inconştient din centrul egoului, acela
de „nu îndeajuns”, îl determină să reacţioneze la succesul altcuiva ca şi cum succesul respectiv „mi”-ar fi
luat ceva. El nu ştie că resentimentul faţă de succesul altcuiva îi micşorează propriile şanse de succes.
Pentru a atrage succesul, trebuie să îl primiţi cu inima deschisă, oriunde îl întâlniţi.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
65
Egoul în caz de boală
O boală poate fie să consolideze, fie să slăbească egoul. Dacă vă plângeţi, vă autocompătimiţi
sau urâţi faptul că sunteţi bolnavi, egoul vostru devine mai puternic. Devine mai puternic şi dacă
transformaţi boala în parte constitutivă a identităţii voastre conceptuale: „Sufăr de cutare şi cutare
boală.” A, acum ştim şi noi cine eşti. Pe de altă parte, există oameni care în viaţa obişnuită au un ego
impunător şi care devin brusc blânzi şi buni şi mult mai drăguţi atunci când sunt bolnavi. Se poate
întâmpla să aibă revelaţii pe care nu le-au avut niciodată în viaţa obişnuită. Se poate întâmpla să aibă
acces la cunoaşterea şi mulţumirea lor interioară şi să rostească vorbe pline de înţelepciune. Apoi, când
se însănătoşesc, energia le revine şi egoul de asemenea.
Când sunteţi bolnavi nivelul de energie este scăzut, astfel că inteligenţa organismului poate prelua
controlul şi utiliza restul de energie pentru vindecarea corpului, iar minţii — adică gândirii şi emoţiilor
egocentriste — nu-i mai rămân prea multe resurse. Egoul consumă cantităţi considerabile de energie,
în alte cazuri însă, egoul reţine puţina energie rămasă şi o utilizează în scopurile sale proprii. Nu mai e
nevoie să spunem că acei oameni care experimentează o consolidare a egoului în caz de boală au nevoie de
mai mult timp pentru a se reface. Unii nici nu mai ajung să se vindece, astfel că boala se cronicizează
şi devine o componentă permanentă a falsului lor sentiment de sine.
Egoul colectiv
Cât de greu e să trăieşti cu tine însuţi! Una dintre modalităţile prin care egoul încearcă să scape
de insuficienţa sinelui personal este aceea de a-şi extinde şi consolida sentimentul de sine prin
identificarea cu un grup — o naţiune, un partid politic, o corporaţie, o instituţie, sectă, club, gaşcă, echipă
de fotbal.
În unele cazuri, egoul pare să se dizolve complet când cineva îşi dedică viaţa unei activităţi
altruiste, o pune în slujba binelui superior al colectivităţii, fără să ceară recompense personale,
recunoaştere sau mărire. Ce uşurare să fii eliberat de povara teribilă a sinelui personal. Membrii colectivităţii
se simt fericiţi şi împliniţi, chiar dacă muncesc din greu, chiar dacă fac multe sacrificii. Par să fi
trecut dincolo de ego. Întrebarea este: chiar s-au eliberat cu adevărat sau egoul doar a făcut schimbarea
de la personal la colectiv?
Un ego colectiv are aceleaşi caracteristici ca şi egoul personal, între care nevoia de conflict şi de
duşmani, nevoia de mai mult, nevoia de a avea dreptate împotriva altora care se înşală şi aşa mai
departe. Mai devreme sau mai târziu, colectivitatea va intra în conflict cu alte colectivităţi, deoarece ea
caută inconştient conflictul şi are nevoie de opoziţie pentru a-şi defini hotarele şi, în consecinţă,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
66
identitatea. Membrii ei vor experimenta atunci suferinţa care decurge, inevitabil, din orice acţiune
motivată de ego. În acel moment, se pot trezi şi pot realiza că în colectivitatea lor există un puternic
element de nebunie.
La început poate fi dureroasă trezirea şi realizarea bruscă a faptului că acea colectivitate cu
care s-au identificat şi pentru care au muncit este de fapt nebună, în acest punct, unii adoptă
cinismul sau amărăciunea şi de atunci încolo neagă orice valoare, orice merit. Aceasta înseamnă că
îmbrăţişează rapid un alt sistem de credinţă, în chiar clipa în care cel anterior a fost recunoscut
drept iluzoriu şi, în consecinţă, s-a prăbuşit. Ei n-au înfruntat moartea egoului lor, ci au alergat şi sau
reincarnat într-unul nou.
Un ego colectiv este de obicei mai inconştient decât indivizii care formează acel ego. De
exemplu, mulţimile (care sunt entităţi egoiste colective temporare) sunt capabile să comită atrocităţi
de care un individ în afara mulţimii n-ar fi capabil. Nu rareori naţiunile au un comportament care, în
cazul unui individ, ar fi imediat recunoscut ca acţiuni ale unui psihopat.
Odată cu ivirea noii conştiinţe, unii oameni vor simţi imboldul de a forma grupuri care să
reflecte conştiinţa iluminată. Aceste grupuri nu vor fi egouri colective. Indivizii care vor forma aceste
grupuri nu vor avea nevoie să-şi definească identitatea prin intermediul lor. Ei nu mai caută să se
definească prin intermediul niciunei forme. Chiar dacă membrii acestor grupuri nu sunt încă total
eliberaţi de ego, în ei va exista suficientă luciditate pentru a recunoaşte egoul în ei sau în alţii de
îndată ce apare, însă este necesară o vigilenţă constantă, deoarece egoul va încerca să preia controlul
şi să se reafirme în orice mod posibil. Dizolvarea egoului prin aducerea lui în lumina conştiinţei —
acesta va fi unul dintre scopurile principale ale grupurilor respective, fie ele formate din iluminaţi sau
constând din organizaţii caritabile, şcoli sau comunităţi de oameni care trăiesc împreună.
Colectivităţile iluminate vor îndeplini o funcţie importantă în răsărirea unei noi conştiinţe. Aşa cum
colectivităţile egocentrice vă împing în inconştienţă şi suferinţă, colectivităţile iluminate pot fi
pentru conştiinţă un vârtej care va accelera schimbarea la nivel planetar.
Dovada irefutabilă a nemuririi
Egoul rezultă din scindarea produsă în interiorul spiritului uman, în urma căreia identitatea se
separă în două părţi pe care le-am putea denumi „eu” şi „mine” sau „mine” şi „însumi”. Aşadar, orice
ego este schizofrenic, ca să utilizăm cuvântul în sensul său cunoscut, cel de scindare a personalităţii.
Trăiţi cu o imagine mentală despre voi înşivă, despre sinele conceptual cu care sunteţi în relaţie.
Viaţa însăşi devine conceptualizată şi separată de ceea ce sunteţi atunci când spuneţi „viaţa mea”, în
momentul în care spuneţi sau gândiţi „viaţa mea” şi credeţi în ceea ce spuneţi (nefiind deci o simplă
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
67
convenţie lingvistică), aţi intrat pe tărâmul iluziei. Dacă există „viaţa mea”, înseamnă că eu şi viaţa
sunt două lucruri separate, astfel că pot să-mi şi pierd viaţa, imaginara mea avuţie preţioasă. Moartea
devine o pretinsă realitate şi o ameninţare. Cuvintele şi conceptele divid viaţa în segmente separate
care n-au nicio realitate intrinsecă. Putem chiar spune că noţiunea „viaţa mea” este iluzia primordială
a separării, sursa egoului. Dacă eu şi viaţa suntem două lucruri distincte, dacă eu sunt separat de
viaţă, atunci sunt separat de toate lucrurile, de toate fiinţele, de oameni. Dar cum aş putea fi separat de
viaţă? Ce „eu” ar putea exista în afara vieţii, în afara Fiinţării? Este absolut imposibil. Aşadar, nu
există ceva ce poate fi denumit „viaţa mea”, iar eu nu am o viaţă. Eu sunt viaţa. Eu şi viaţa suntem una.
Nu poate fi altfel. Atunci cum aş putea să-mi pierd viaţa? Cum aş putea pierde ceva ce nu am dintru
început? Cum pot pierde ceva ce Sunt? Este imposibil.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 4: Interpretarea de roluri: multiplele faţete ale egoului
68
C A P I T O L U L C I N C I
Corpul-durere
Gândirea majorităţii oamenilor este, în cea mai mare măsură, involuntară, automată şi
repetitivă. Nu este altceva decât un fel de zgomot mental haotic care nu îndeplineşte un scop real.
Mai exact spus, nu voi gândiţi: gândirea vi se întâmplă. Afirmaţia „gândesc” implică voinţă,
implică faptul că aveţi un cuvânt de spus în chestiunea respectivă, că există o alegere din partea
voastră, însă în privinţa majorităţii oamenilor nu este cazul să spunem nici măcar acest lucru.
„Gândesc” este o afirmaţie la fel de falsă precum „diger” sau „îmi circul sângele”. Digestia se
întâmplă, circulaţia se întâmplă, gândirea se întâmplă.
Vocea din minte are o viaţă a ei, proprie. Majoritatea oamenilor sunt la mila acestei voci,
sunt posedaţi de gândire, de minte. Şi din moment ce mintea este condiţionată de trecut, sunteţi
forţaţi să reconstituiţi trecutul iar şi iar. Termenul oriental referitor la acest aspect este karma. Câtă
vreme vă identificaţi cu vocea respectivă nu ştiţi, desigur, acest lucru. Dacă l-aţi şti, n-aţi mai fi
posedaţi, deoarece sunteţi posedaţi cu adevărat doar atunci când luaţi entitatea care vă posedă drept
voi înşivă, adică atunci când deveniţi una cu ea.
De mii de ani încoace umanitatea este tot mai posedată de minte, nereuşind să-şi dea seama
că entitatea care o posedă „nu este sinele”. Prin identificarea completă cu mintea a prins viaţă un
fals sentiment de sine, egoul. Densitatea egoului depinde de gradul în care voi — conştiinţa — vă
identificaţi cu mintea, cu gândirea. Gândirea reprezintă doar un aspect minuscul din totalitatea
conştiinţei, totalitatea a ceea ce sunteţi. Gradul de identificare cu mintea diferă de la persoană la
persoană. Sunt oameni care se bucură de răgazuri în care sunt eliberaţi de ea, oricât de scurte ar fi
acestea, iar pacea, bucuria şi însufleţirea pe care le trăiesc în acele momente fac ca viaţa să merite
să fie trăită. Tot în astfel de momente apare creativitatea, iubirea si compasiunea. Alţi oameni se
află constant în capcana egoului. Sunt înstrăinaţi de ei înşişi, de alţii şi de lumea înconjurătoare.
Când îi priviţi, vedeţi pe faţa lor încordarea, sprâncenele ridicate, expresia absentă sau privirea
aţintită. Cea mai mare parte a atenţiei lor este absorbită de gândire, de aceea nu vă văd şi nu vă aud
cu adevărat. Nu sunt prezenţi în nicio situaţie, atenţia lor fiind ori îndreptată către trecut, ori
plecată în viitor, acestea existând, desigur, doar în minte, sub formă de gânduri. Sau relaţionează
cu voi prin intermediul unui rol pe care-l interpretează, nefiind ei înşişi. Majoritatea oamenilor sunt
înstrăinaţi de ceea ce sunt, iar unii sunt atât de înstrăinaţi, încât modul în care se comportă sau
interacţionează este văzut ca „fals” de aproape toţi ceilalţi, în afară de cei care sunt la fel de falşi, la
fel de înstrăinaţi precum ei.
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
69
Înstrăinare înseamnă că nu vă simţiţi în largul vostru în nicio situaţie, în niciun loc şi cu
nicio persoană, nici măcar cu voi înşivă, încercaţi mereu să ajungeţi „acasă”, dar nu vă simţiţi
niciodată acasă. Unii dintre cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci, printre care Franz Kafka,
Albert Camus, T. S. Eliot şi James Joyce au recunoscut în înstrăinare problema universală a
existenţei umane, au simţit-o probabil adânc înăuntrul lor şi au fost astfel capabili să o exprime în
mod strălucit în operele lor. Ei nu oferă soluţie, contribuţia lor este aceea de a oglindi situaţia
nefericită a umanităţii pentru ca noi s-o vedem mai limpede. A vedea limpede situaţia nefericită
reprezintă primul pas către transcenderea ei.
Naşterea emoţiilor
Alături de mişcarea gândirii, deşi nu în totalitate separată de ea, există o altă dimensiune a
egoului: emoţia. Aceasta nu înseamnă că întotdeauna gândirea şi emoţiile ţin de ego. Ele se transformă
în ego doar atunci când vă identificaţi cu ele şi astfel preiau complet controlul asupra voastră, cu alte
cuvinte atunci când ele devin „eu”.
Organismul fizic, corpul vostru are propria lui inteligenţă, aşa cum o are organismul fiecărei
forme de viaţă. Iar inteligenţa aceasta reacţionează la ceea ce spune mintea, reacţionează la gândurile
voastre. Aşadar, emoţia este reacţia corpului la mintea voastră. Inteligenţa corpului este, desigur,
inseparabilă de inteligenţa universală, este una dintre nenumăratele manifestări ale acesteia. Ea oferă o
coeziune temporară atomilor şi moleculelor care formează organismul vostru fizic. Ea reprezintă
principiul organizator din spatele activităţilor tuturor organelor corpului, transformarea oxigenului şi a
hranei în energie, bătaia inimii şi circulaţia sângelui, protejarea corpului de către sistemul imunitar
împotriva virusurilor şi bacteriilor, transformarea informaţiei senzoriale în impulsuri nervoase care
sunt trimise creierului, unde sunt decodate şi reasamblate într-o imagine interioară coerentă ce redă
realitatea exterioară. Toate acestea, împreună cu mii de alte funcţii simultane, sunt perfect coordonate
de inteligenţă. Nu voi vă conduceţi corpul, inteligenţa o face. Ea este responsabilă şi de reacţiile
organismului la mediul înconjurător.
Acest lucru este valabil în cazul oricărei forme de viaţă. Aceeaşi inteligenţă a adus planta la
forma fizică şi apoi s-a manifestat sub forma florii care a apărut din plantă, floarea care îşi deschide
petalele dimineaţa pentru a primi razele soarelui şi le închide la venirea nopţii. Aceeaşi inteligenţă se
manifestă în Gaia, fiinţa vie complexă care este planeta noastră.
Această inteligenţă dă naştere unor răspunsuri instinctive din partea organismului faţă de
orice ameninţare sau provocare. Ea produce în animale reacţii ce par înrudite cu emoţiile
omeneşti: furie, teamă, plăcere. Aceste răspunsuri instinctive ar putea fi considerate forme
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
70
primordiale de emoţii, în anumite situaţii, oamenii răspund în mod instinctiv, în acelaşi fel ca
animalele, în faţa pericolului, când este ameninţată supravieţuirea organismului, inima bate mai
repede, muşchii se contractă, respiraţia se accelerează în vederea pregătirii pentru luptă sau
fugă. Frica primordială. Când omul este încolţit, un val instantaneu de energie intensă îi dă
trupului o putere pe care nu o avusese înainte. Furia primordială. Aceste răspunsuri instinctive par
înrudite cu emoţiile, dar ele nu sunt emoţii în adevăratul sens al cuvântului. Diferenţa
fundamentală dintre un răspuns instinctiv şi o emoţie este următoarea: un răspuns instinctiv este
răspunsul direct al corpului la o situaţie exterioară, în schimb, o emoţie este răspunsul corpului
la un gând.
Indirect, o emoţie poate fi de asemenea răspunsul la o situaţie sau întâmplare reală, dar
va fi un răspuns la întâmplarea văzută prin filtrul interpretării mentale, filtrul gândirii, adică prin
intermediul conceptelor mentale de bun şi rău, plăcut şi neplăcut, eu şi al meu. De exemplu,
probabil că nu veţi avea niciun fel de emoţii când vi se spune că a fost furată maşina cuiva, dar
atunci când maşina este a voastră, e de aşteptat că vă veţi supăra. Este uimitor ce volum de
emoţii poate genera un mic concept mental ca „meu/mea”.
Deşi este foarte inteligent, corpul nu poate face diferenţa între situaţia reală şi gând. El
reacţionează la fiecare gând ca şi cum ar fi realitate. El nu ştie că e vorba despre un simplu gând.
Pentru corp, un gând îngrijorat, temător înseamnă „sunt în pericol”, iar el răspunde în consecinţă,
chiar dacă în acest timp staţi culcaţi într-un pat cald şi confortabil. Inima bate mai repede,
muşchii se contractă, respiraţia se accelerează. Se formează un cumul de energie, dar din
moment ce pericolul nu este decât o invenţie a minţii, energia nu găseşte nicio supapă. O parte din ea
se îndreaptă din nou spre minte şi hrăneşte gândurile anxioase, sporindu-le intensitatea. Restul de
energie devine toxic şi stânjeneşte funcţionarea armonioasă a corpului.
Emoţiile şi egoul
Egoul nu este doar mintea neobservată, vocea din minte care pretinde a fi voi înşivă, ci este
reprezentat şi de emoţiile neobservate care apar ca reacţie a corpului la ceea ce spune vocea din minte.
Am văzut deja cam ce fel de gânduri emite vocea egoului în cea mai mare parte a timpului şi
disfuncţia inerentă structurii procesului de gândire, indiferent care ar fi conţinutul său. La această
gândire disfuncţională reacţionează corpul prin emoţii negative.
Vocea din minte spune o poveste în care corpul crede şi faţă de care reacţionează. Reacţiile
respective sunt emoţiile. La rândul lor, emoţiile alimentează cu energie gândurile care le-au dat
naştere. Acesta este cercul vicios format de gânduri şi emoţii necercetate, care creează gândirea
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
71
emoţională şi duce la născocirea de poveşti generatoare de emoţii.
Componenta emoţională a egoului diferă de la persoană la persoană, în cazul unor egouri fiind
mai mare decât în cazul altora. Gândurile care declanşează reacţii emoţionale în corp pot apărea
uneori atât de repede încât, înainte ca mintea să aibă timp să le verbalizeze, corpul a răspuns deja
printr-o emoţie, iar emoţia s-a transformat în reacţie. Gândurile acelea există într-un stadiu ce precede
verbalizarea şi ar putea fi numite supoziţii nerostite, inconştiente. Ele îşi au originea în condiţionarea
pe care o reprezintă trecutul unei persoane, de obicei copilăria. „Nu poţi să ai încredere în oameni”
este un exemplu de astfel de supoziţie inconştientă în cazul unei persoane ale cărei prime relaţii, cele
cu părinţii sau fraţii, nu i-au oferit sprijin şi nu i-au inspirat încredere. Iată şi alte supoziţii
inconştiente frecvente: „Nimeni nu mă respectă şi nu mă apreciază. Trebuie să lupt ca să
supravieţuiesc. Nu poţi spune niciodată ca ai suficienţi bani. Viaţa te dezamăgeşte întotdeauna. Nu
merit să fiu bogat/ă. Nu merit să fiu iubit/ă.” Supoziţiile inconştiente dau naştere emoţiilor în corp,
iar acestea, la rândul lor, dau naştere activităţii minţii şi/sau reacţiilor pe moment, în acest mod, ele
creează realitatea voastră personală. Vocea egoului subminează continuu starea naturală de bine a
corpului. Aproape toate corpurile oamenilor sunt supuse unei mari tensiuni, nu din cauza ameninţării
vreunui factor exterior, ci din cauza presiunii venite din interiorul minţii. Corpul are un ego ataşat de el
şi nu poate să nu răspundă tuturor şabloanelor de gândire disfuncţionale care intră în componenţa
egoului. Astfel că fluxul neîntrerupt al gândirii compulsive este dublat de un flux de emoţii negative.
Ce este o emoţie negativă? O emoţie toxică pentru organism, care îi stânjeneşte echilibrul şi
funcţionarea armonioasă. Teama, anxietatea, furia, ranchiuna, tristeţea, ura sau antipatia, gelozia,
invidia — toate subminează curgerea energiei prin corp, afectează inima, sistemul imunitar, digestia,
secreţia de hormoni şi aşa mai departe. Chiar şi medicina convenţională începe să recunoască — deşi
ştie încă foarte puţine despre modul în care operează egoul — legătura dintre stările emoţionale
negative şi boala fizică. O emoţie care dăunează corpului se transmite şi celor cu care veniţi în contact
şi, indirect, printr-un proces de reacţie în lanţ, unui număr nedefinit de persoane pe care nu le întâlniţi
niciodată. Toate emoţiile negative sunt denumite cu un termen generic: nefericire, înseamnă atunci că
emoţiile pozitive au un efect opus asupra corpului fizic? întăresc ele sistemul imunitar,
revigorează şi vindecă trupul? O fac, într-adevăr, dar trebuie să facem distincţia între emoţiile pozitive
generate de ego şi emoţiile mai profunde care provin din starea voastră naturală de conectare la Fiinţă.
Emoţiile pozitive generate de ego conţin deja în ele opusul în care se pot foarte repede
transforma. Iată câteva exemple: ceea ce egoul numeşte iubire este în fapt un sentiment de posesivitate
şi dependenţă care într-o secundă se pot transforma în ură. Anticiparea unui eveniment care urmează să
aibă loc — fiind aici vorba de supraevaluarea viitorului de către ego — se transformă uşor în
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
72
contrariu, în dezamăgire adică, atunci când evenimentul ia sfârşit sau nu împlineşte aşteptările egoului.
Într-o zi, lauda şi recunoaşterea vă fac fericiţi şi plini de viaţă, în ziua următoare critica sau faptul de
a fi ignoraţi vă fac să vă simţiţi demoralizaţi şi nefericiţi. Plăcerea unei petreceri nebune se
transformă în dimineaţa următoare în posomoreală şi mahmureală. Nu există bine fără rău, nici piscuri
fără văi.
Emoţiile generate de ego derivă din identificarea minţii cu factori externi care sunt, fără
îndoială, instabili şi supuşi schimbării în orice clipă. Emoţiile din stratul mai profund nu sunt chiar
emoţii, ci stări ale Fiinţei. Emoţiile există pe tărâmul opuşilor. Stările Fiinţei pot fi eclipsate, dar ele nu
au un opus. Ele provin din interiorul vostru, asemenea iubirii, bucuriei, păcii care sunt aspecte ale
adevăratei voastre naturi.
Raţa cu minte de om
În Puterea prezentului* menţionam că, după o luptă — care în cazul lor nu durează
niciodată prea mult — două raţe se despart şi plutesc în direcţii opuse. Apoi fiecare dintre ele
fâlfâie din aripi cu putere de câteva ori, eliberând astfel surplusul de energie acumulat în timpul
luptei. După ce scutură din aripi, plutesc mai departe în pace, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dacă raţa ar avea minte omenească, ea ar păstra lupta vie prin intermediul gândurilor, al
ticluirii unei poveşti. Iată care ar fi probabil povestea raţei: „Nu pot să cred că a făcut asta. A venit
până la zece centimetri de mine. Crede că e stăpână pe lacul ăsta. Nu are pic de respect pentru
spaţiul meu privat. N-o să mai am niciodată încredere în ea. Data viitoare va găsi altceva prin care
să mă enerveze. Sunt sigură că deja urzeşte ceva. Dar n-am de gând să tolerez aşa ceva. Am să-i
dau o lecţie pe care n-o s-o uite.” Şi mintea continuă să-şi depene povestirea, gândindu-se la
întâmplare şi vorbind despre ea zile, luni sau ani după aceea. Cât despre corp, lupta continuă încă,
iar energia pe care o generează el drept răspuns la toate acele gânduri este reprezentată de emoţie,
care la rândul ei generează şi mai multe gânduri. Aşa se întâmplă cu gândirea emoţională a
egoului. Vedeţi şi voi cât de problematică ar deveni viaţa raţei dacă ar avea mintea unui om. Dar
acesta este modul în care trăiesc mereu cei mai mulţi dintre oameni. Nicio situaţie şi nicio
întâmplare nu se termină vreodată cu adevărat. Mintea şi acel „eu şi povestea mea” fabricat de
minte îşi continuă desfăşurarea.
Suntem o specie care a rătăcit calea. Tot ceea ce este natural, fiecare floare sau copac şi fiecare
animal ne pot învăţa lecţii importante şi nu trebuie decât să ne oprim, să privim şi să ascultăm. Lecţia
raţei noastre este următoarea: bateţi din aripi — care se traduce prin „despărţiţi-vă de poveste” — şi
întoarceţi-vă la singurul loc care vă oferă energie: momentul prezent.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
73
Cu trecutul în spinare
Incapacitatea sau, mai degrabă, încăpăţânarea minţii umane de a nu se desprinde de trecut
este foarte frumos ilustrată de povestea a doi călugări zen, Tanzan şi Ekido, care mergeau pe un drum
de ţară ce se umpluse de noroi în urma ploilor, în apropierea unui sat au trecut pe lângă o tânără care
încerca să treacă de cealaltă parte a drumului, dar noroiul era atât de adânc încât şi-ar fi murdărit
complet chimonoul din mătase pe care-l purta. Tanzan a ridicat-o îndată în braţe şi a trecut-o de
cealaltă parte. Călugării şi-au continuat drumul în tăcere. Cinci ore mai târziu, pe când se apropiau de
templul în care locuiau, Ekido nu s-a mai putut abţine. „De ce ai luat-o pe fata aceea în braţe?”, a întrebat
el. „Noi, călugării, nu trebuie să facem aşa ceva.” „Am lăsat fata din braţe acum câteva ore”, a
răspuns Tanzan. „Tu încă o mai porţi?”
Acum imaginaţi-vă cum ar fi viaţa pentru cineva care trăieşte continuu asemenea lui Ekido,
neputând sau nevrând să renunţe în forul său interior la situaţiile trăite, acumulând înăuntrul său tot
mai mult „material” şi veţi avea o idee despre felul în care decurge viaţa pentru majoritatea oamenilor de
pe pământ. Ce povară grea a trecutului poartă în minte!
Trecutul trăieşte în voi sub formă de amintiri, dar amintirile în ele însele nu reprezintă o
problemă. De fapt, prin intermediul memoriei învăţăm din trecut şi din greşeli trecute. Doar atunci
când amintirile, adică gândurile despre trecut, preiau complet controlul asupra voastră se transformă
ele într-o povară, devin problematice şi încep să facă parte din sentimentul vostru de sine.
Personalitatea voastră, condiţionată de trecut, devine atunci închisoarea voastră, împrumutaţi
amintirilor un sentiment de sine, iar povestea voastră devine ceea ce vă percepeţi voi a fi. Acest „mic
eu” este o iluzie care eclipsează adevărata voastră identitate reprezentată de Prezenţa atemporală şi
lipsită de formă.
Povestea voastră constă însă nu doar din memorie mentală, ci şi din memorie emoţională —
emoţii vechi readuse continuu la viaţă. Ca şi în cazul călugărului care a purtat povara
resentimentului timp de cinci ore, alimentându-l cu gânduri, majoritatea oamenilor poartă o mare
cantitate de bagaje inutile, atât în plan mental, cât şi în plan emoţional, pe parcursul întregii lor vieţi,
îşi limitează trăirea din cauza sentimentelor de nemulţumire, regret, ostilitate, vinovăţie. Gândirea lor
emoţională a devenit sinele lor, astfel că se agaţă de o emoţie veche, deoarece aceasta le consolidează
identitatea. Din cauza tendinţei omeneşti de a perpetua emoţii trecute, aproape toţi oamenii poartă în
câmpul lor energetic o acumulare a durerii emoţionale mai vechi, acumulare pe care eu o numesc
„corpul-durere”.
Putem însă înceta să amplificăm corpul-durere pe care îl avem deja. Putem învăţa să
întrerupem obiceiul de a acumula şi perpetua emoţii vechi, bătând din aripi — metaforic vorbind
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
74
— şi abţinându-ne să insistăm în minte asupra trecutului, indiferent dacă este vorba despre ceva
ce s-a întâmplat ieri sau în urmă cu treizeci de ani. Putem învăţa cum să nu păstrăm vii în minte
situaţii sau întâmplări şi cum să ne întoarcem atenţia continuu către momentul prezent atemporal
şi imaculat, în loc să ne lăsăm prinşi de născocirea în minte a unui film. Atunci Prezenţa noastră
este cea care devine identitatea noastră, şi nu gândurile şi emoţiile.
Nimic din ce s-a întâmplat în trecut nu vă poate împiedica să fiţi prezenţi în această clipă;
iar dacă trecutul nu vă poate împiedica să fiţi prezenţi în clipa aceasta, atunci ce putere mai are el?
Individualul şi colectivul
Orice emoţie negativă pe care nu o înfruntaţi complet şi nu o vedeţi ca fiind ceea ce este în
momentul în care apare nu se va dizolva pe deplin. Ea va lăsa în urmă un rest de durere. În special
copiii sunt aceia cărora le par emoţiile negative intense prea copleşitoare pentru a le face faţă şi au
tendinţa de a evita să le trăiască, în absenţa unui adult perfect conştient care să-i îndrume cu iubire şi
înţelegere plină de compasiune către înfruntarea directă a emoţiei, alegerea de a nu o trăi este întradevăr
singura opţiune pentru copil în acele momente. Din nefericire, mecanismul de apărare deprins
de timpuriu rămâne în funcţiune şi după ce copilul devine adult. Emoţia încă trăieşte în el
neconştientizată şi se manifestă indirect, de exemplu sub formă de anxietate, furie, izbucniri violente,
o stare sufletească anume sau chiar o boală fizică. În unele dintre cazuri ea împiedică sau sabotează
toate relaţiile intime. Majoritatea psihoterapeuţilor au avut pacienţi care iniţial pretindeau că au avut
o copilărie total fericită, iar mai târziu se dovedea că lucrurile stăteau exact pe dos. Poate că acestea
reprezintă cazuri extreme, dar nimeni nu iese din copilărie fără să fi suferit durere emoţională. Chiar
dacă ambii părinţi ar fi iluminaţi, tot aţi creşte într-o lume care este în cea mai mare parte inconştientă.
Reminiscenţele durerii lăsate de fiecare emoţie negativă puternică ce n-a fost complet
înfruntată, acceptată, pentru ca apoi să vă puteţi desprinde de ea, se acumulează şi formează un câmp
energetic ce se regăseşte în chiar celulele corpului vostru. El nu constă doar din suferinţele
copilăriei, ci este format şi din emoţiile dureroase care i-au fost adăugate mai târziu, în adolescenţă şi
după ce aţi devenit adulţi, mare parte din ele create de vocea egoului. Este durerea emoţională care vă
însoţeşte inevitabil atunci când fundamentul vieţii voastre îl reprezintă un fals sentiment de sine.
Acest câmp energetic format din emoţii vechi, dar încă foarte vii, ce se regăseşte în aproape
fiecare fiinţă umană, este corpul-durere.
Corpul-durere însă nu este doar de natură individuală, în el se regăseşte şi o parte din durerea a
nenumăraţi oameni ce-au trăit de-a lungul istoriei umanităţii, care este o istorie a neîntreruptelor
războaie tribale, a sclaviei, jefuirilor, violurilor, torturii şi a altor forme de violenţă. Această durere
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
75
trăieşte încă în subconştientul colectiv al umanităţii şi creşte pe zi ce trece, după cum vă puteţi da
seama atunci când vă uitaţi la ştirile de seară sau priviţi dramele din relaţiile oamenilor. Corpuldurere
colectiv este probabil prezent în ADN-ul tuturor oamenilor, chiar dacă noi nu l-am descoperit
încă.
Fiecare nou-născut care vine pe lume poartă deja un corp-durere emoţional. La unii dintre ei
este mai dens şi mai greu decât la alţii. Există copii fericiţi în cea mai mare parte a timpului şi există
alţii care par să poarte în ei o cantitate uriaşă de nefericire. Este adevărat că unii dintre copii plâng
mult din cauză că nu primesc suficientă dragoste şi atenţie, dar alţii plâng în aparenţă fără motiv, de
parcă ar încerca sa îi facă pe toţi cei din jur la fel de nefericiţi cum sunt ei — şi adeseori reuşesc. Au
venit pe lume purtând deja cu ei mare parte din durerea umanităţii. Alţi copii plâng frecvent
deoarece simt emoţiile negative ale mamelor şi taţilor lor, iar acestea le provoacă durere şi determină
o amplificare a corpului-durere prin absorbirea energiei din corpurile-durere ale părinţilor, în fiecare
dintre cazuri, odată cu creşterea corpului fizic al bebeluşului, creşte şi corpul-durere.
Un copil cu un corp-durere uşor nu va fi neapărat un adult „mai avansat” pe calea spirituală
decât cel cu un corp-durere dens. De fapt, adesea se întâmplă tocmai invers. Oamenii cu corpuridurere
grele au de obicei o şansă mai mare să se trezească pe plan spiritual decât aceia cu corpuri
relativ uşoare, în timp ce unii dintre ei rămân pradă corpului-durere greu pe care îl au, mulţi alţii
ajung într-un punct în care nu mai pot trăi cu nefericirea şi astfel motivaţia pentru a se trezi devine una
puternică.
De ce reprezintă trupul chinuit al lui Cristos, faţa lui schimonosită în agonie şi nenumăratele
sale răni sângerânde o imagine atât de semnificativă în conştiinţa colectivă a umanităţii? Milioane de
oameni, cu precădere în perioada medievală, nu s-ar fi aflat într-o relaţie atât de profundă cu el cum
s-a întâmplat, dacă ceva din ei n-ar fi rezonat cu imaginea, dacă n-ar fi recunoscut inconştient în ea
reprezentarea exterioară a propriei lor realităţi interioare — corpul-durere. Nu erau încă suficient de
conştienţi pentru a-i recunoaşte prezenţa direct în ei înşişi, dar acesta a fost pentru ei începutul
conştientizării. Cristos poate fi privit ca arhetipul uman, întruchipând atât durerea, cât şi posibilitatea de
a o transcende.
Cum se reînnoieşte corpul-durere
Corpul-durere este o formă le energie semiautonomă care există în majoritatea oamenilor, o
entitate a cărei materie primă e emoţia, îşi are propria inteligenţă primitivă, nu prea deosebită de
cea a unui animal şiret, energia sa fiind îndreptată, înainte de toate, către supravieţuire. Ca toate
formele de viaţă, şi el are nevoie periodic să se hrănească — să absoarbă energie nouă — şi hrana
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
76
care îi este necesară pentru a se umple constă din energie compatibilă cu a sa, adică energie care
vibrează pe o frecvenţă similară. Orice experienţă dureroasă din punct de vedere emoţional poate fi
utilizată ca hrană de către corpul-durere. De aceea prosperă el pe seama gândirii negative şi a
dramei din cadrul relaţiilor. Corpul-durere reprezintă o dependenţă de nefericire.
Poate fi şocant când realizaţi pentru prima dată că în voi este ceva care caută periodic
negativitatea emoţională, caută nefericirea. Iar pentru a-i recunoaşte prezenţa în voi aveţi nevoie de
şi mai multă luciditate decât pentru a o remarca la altcineva. Odată aflaţi în stăpânirea nefericirii nu
numai că nu veţi încerca să-i puneţi capăt, ci veţi face torul pentru a-i aduce şi pe ceilalţi în aceeaşi
stare, pentru a vă hrăni din reacţiile lor emoţionale negative.
În cazul majorităţii oamenilor, corpul-durere are un stadiu latent şi unul activ. Când se află în
stare latentă este uşor să uitaţi că purtaţi în voi un nor greu şi întunecat sau un vulcan adormit — în
funcţie de câmpul energetic al corpului-durere din fiecare dintre voi. Răstimpul în care rămâne
adormit diferă de la o persoană la alta: cel mai adesea câteva săptămâni, dar poate fi vorba de
câteva zile sau câteva luni. În cazuri rare, corpul-durere poate rămâne în hibernare ani de zile
înainte să fie declanşat de vreun eveniment.
Cum se hrăneşte corpul-durere cu gândurile voastre
Corpul-durere se trezeşte din latenţă când i se face foame, când vine vremea să se îndoape.
Mai există şi posibilitatea de a fi declanşat oricând de un anumit eveniment. Corpul-durere dornic să se
hrănească poate utiliza cea mai nesemnificativă întâmplare ca element declanşator, ceva ce spune
sau face cineva sau chiar un gând. Dacă locuiţi singuri sau nu e nimeni prin preajmă în momentele
respective, corpul-durere se va hrăni cu gândurile voastre. Gândirea voastră devine brusc profund
negativă. Cel mai probabil nu veţi realiza că exact înainte de afluenţa de gânduri negative mintea v-a
fost invadată de un val de emoţie — sub forma unei stări întunecate şi apăsătoare, a anxietăţii sau a
unei furii aprinse. Orice gând este energie, iar corpul-durere se hrăneşte acum cu energia gândurilor
voastre. Dar nu se poate hrăni cu orice fel de gânduri. N-aveţi nevoie de o sensibilitate ieşită din comun
pentru a vă da seama că un gând pozitiv vă dă o senzaţie total diferită faţă de unul negativ. Este
aceeaşi energie, dar vibrează pe o frecvenţă diferită. Un gând pozitiv, fericit este imposibil de digerat
de către corpul-durere. Acesta se poate hrăni doar cu gânduri negative, deoarece doar acele gânduri
sunt compatibile cu câmpul său energetic.
Toate lucrurile sunt câmpuri energetice vibrante aflate în mişcare continuă. Scaunul pe care
staţi, cartea pe care o ţineţi în mână par solide şi încremenite doar pentru că aşa percep simţurile
voastre frecvenţa lor vibraţională, adică mişcarea neîncetată a moleculelor, atomilor, electronilor şi
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
77
particulelor subatomice care dau naştere împreună la ceea ce voi percepeţi ca fiind un scaun, o carte,
un copac sau un corp. Ceea ce percepem ca materie fizică este energie care vibrează (se mişcă) pe o
anumită gamă de frecvenţe. Gândurile constau din aceeaşi energie care vibrează pe o frecvenţă mai
înaltă decât materia, de aceea nu pot fi văzute sau atinse. Gândurile au propria lor gamă de frecvenţe,
în cadrul căreia gândurile negative se află la extremitatea inferioară, iar cele pozitive la cea superioară.
Frecvenţa vibraţională a corpului-durere rezonează cu aceea a gândurilor negative, motiv pentru
care doar aceste gânduri pot hrăni corpul-durere.
Tiparul obişnuit format din gândul care creează emoţia este inversat în cazul corpuluidurere,
cel puţin la început. Emoţia provenită din corpul-durere câştigă repede controlul asupra
gândirii voastre şi, odată ce mintea v-a fost luată în stăpânire de corpul-durere, gândirea devine
negativă. Vocea din minte va depăna poveşti triste, neliniştite sau furioase despre voi sau despre
viaţa voastră, despre alţi oameni, despre trecut, viitor sau evenimente imaginare. Vocea va acuza,
învinovăţi, se va plânge, îşi va imagina. Iar voi sunteţi total identificaţi cu orice spune vocea,
credeţi toate gândurile ei denaturate, în acel punct s-a instalat deja dependenţa de nefericire.
Nu este atât vorba despre faptul că n-aţi putea opri alaiul gândurilor negative, ci nu vreţi s-o
faceţi. Şi aceasta se întâmplă deoarece corpul-durere trăieşte prin voi, pretinzând a fi voi. Iar pentru
corpul-durere, durerea e plăcere. El devorează nerăbdător fiecare gând negativ. De fapt, vocea
obişnuită din mintea voastră a devenit acum vocea corpului-durere. Dialogul interior este acum
creaţia lui. Se stabileşte un cerc vicios între corpul-durere şi gândurile voastre. Fiecare gând
hrăneşte corpul-durere şi, la rândul său, acesta generează mai multe gânduri. La un moment dat,
după câteva ore sau chiar câteva zile, se umple şi se întoarce în starea de latenţă, lăsând în urmă un
organism sleit şi un corp mult mai sensibil la boli. Dacă toate acestea vi se par un fel de descriere a
unui parazit din psihicul vostru, aveţi dreptate. Exact aceasta este.
Cum se hrăneşte corpul-durere cu dramă
Dacă sunt alţi oameni prin preajmă, de preferinţă partenerul sau un membru apropiat al
familiei, corpul-durere va încerca să-i provoace — să-i calce pe nervi, cu alte cuvinte — aşa încât
să se poată hrăni din drama care decurge de aici. Corpuri le-durere se dau în vânt după relaţiile
intime şi după familii, deoarece de acolo îşi iau ele cea mai mare parte a hranei. Este greu să
rezistaţi corpului-durere al unei alte persoane atunci când acesta este hotărât să smulgă de la voi o
reacţie. Vă ştie instinctiv punctele slabe, cele mai vulnerabile. Dacă nu reuşeşte prima dată, va
încerca încă o dată şi încă o dată. Este o emoţie vie care caută emoţie vie. Corpul-durere al celuilalt
vrea să îl trezească pe al vostru, aşa încât ambele corpuri-durere să îşi furnizeze reciproc energie.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
78
Multe relaţii trec regulat prin episoade violente şi destructive cauzate de corpul-durere. Este
aproape insuportabil de dureros pentru un copil să fie nevoit să asiste la violenţa corpurilor-durere
ale părinţilor lui, şi totuşi aceasta este soarta a milioane de copii din lumea întreagă, coşmarul existenţei
lor zilnice. Aceasta este totodată şi una dintre modalităţile principale prin care corpul-durere
uman trece de la o generaţie la alta. După fiecare episod, partenerii se împacă şi urmează un
interval de pace relativă, în măsura limitată în care egoul o permite.
Consumul excesiv de alcool va activa adesea corpul-durere, mai ales în cazul bărbaţilor, dar
şi în cazul unora dintre femei. Când o persoană se îmbată, suferă o transformare completă a
personalităţii pe măsură ce corpul-durere preia controlul asupra ei. O persoană profund
inconştientă, al cărei corp-durere se alimentează de obicei din violenţa fizică, îndreaptă adesea
această violenţă spre soţie şi copii. Când se trezeşte din beţie, regretă sincer şi spune că nu va mai
face niciodată una ca asta, crezând sincer în ceea ce spune. Persoana care vorbeşte şi face
promisiuni nu este însă entitatea care comite actele de violenţă, astfel că puteţi fi siguri că acestea
se vor repeta până când devine persoana respectivă prezentă, conştientizează corpul-durere din
interiorul ei şi încetează astfel identificarea cu el. În unele cazuri, consilierea o poate ajuta să facă
acest lucru.
Majoritatea corpurilor-durere vor atât să provoace, cât şi să suporte durere, dar există unele
care sunt fie predominant agresori, fie victime. În ambele cazuri, ele se hrănesc cu violenţă, fie ea
emoţională sau fizică. Două persoane din cadrul unui cuplu pot crede că „s-au îndrăgostit”, când în
realitate fiecare se simte atrasă de cealaltă deoarece corpul-durere al fiecăreia simte că celălalt
corp-durere îl completează. Uneori, rolurile de agresor şi victimă sunt deja stabilite clar de la prima
întâlnire. Unele căsătorii ce par a se fi săvârşit în rai s-au legat de fapt în iad.
Dacă aţi avut vreodată prin preajmă o pisică, ştiţi că chiar şi atunci când pare că doarme ea
ştie totuşi ce se petrece, căci la cel mai mic zgomot neobişnuit urechile i se mişcă în direcţia
acestuia, iar ochii se întredeschid. Aşa stau lucrurile şi în cazul corpurilor-durere adormite. La un
anumit nivel, ele sunt treze, gata să treacă la acţiune când îşi face apariţia stimulul corespunzător.
În relaţiile intime, corpurile-durere sunt adesea suficient de abile încât să stea ascunse până
când începeţi să locuiţi împreună şi de preferinţă până când aţi semnat un contract prin care vă
angajaţi să rămâneţi cu persoana aceasta pentru tot restul vieţii. Nu vă căsătoriţi doar cu soţia sau
soţul, ci luaţi în căsătorie şi corpul-durere al ei sau al lui — iar celălalt îl ia pe al vostru. Poate fi
de-a dreptul şocant să constataţi brusc într-o zi, poate nu la mult timp după ce v-aţi mutat împreună
sau după luna de miere, că în partener s-a produs o schimbare completă de personalitate. Cu o voce
aspră sau stridentă vă acuză, vă învinovăţeşte sau se răsteşte, cel mai probabil din cauza unei
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
79
situaţii lipsite de însemnătate. Sau se poate întâmpla ca partenerul să devină total retras în el însuşi.
„Te-a deranjat ceva?”, îl întrebaţi. „Nu m-a deranjat nimic”, vă răspunde. Dar energia foarte ostilă
pe care o emană spune: „Totul mă deranjează.” Când îl priviţi în ochi vedeţi că acolo nu mai există
lumină, ca şi cum un văl greu ar fi coborât, iar fiinţa pe care o cunoaşteţi şi iubiţi şi a cărei
strălucire putea înainte străbate prin ego este acum total acoperită. Cel care vă priveşte pare un
străin oarecare, în ochii căruia citiţi ura, ostilitatea, amărăciunea sau furia. Când vă vorbeşte, nu
partenerul o face, ci corpul-durere vorbeşte prin el. Orice spune reprezintă versiunea pe care o are
corpul-durere asupra realităţii, o realitate complet deformată de teamă, ostilitate, furie şi de dorinţa
de a produce şi primi mai multă durere.
în astfel de momente se poate întâmpla să vă întrebaţi dacă aceasta este faţa reală a
partenerului, cea pe care înainte n-o văzuserăţi niciodată şi dacă n-aţi făcut cumva o greşeală
teribilă alegând această persoană. Nu aceasta este, desigur, faţa sa reală, ci doar corpul-durere care
l-a luat pentru câtva timp în stăpânire. E greu să găsiţi un partener care să nu poarte cu el un corpdurere,
dar ar fi poate mai înţelept să alegeţi pe cineva al cărui corp-durere nu este excesiv de dens.
Corpuri-durere dense
Există oameni ale căror corpuri-durere sunt dense şi niciodată complet adormite. Poate că
zâmbesc şi întreţin conversaţii politicoase, dar oricine îşi poate da seama că, dincolo de suprafaţă,
emoţiile negative mustesc şi abia aşteaptă următoarea întâmplare faţă de care să reacţioneze,
următoarea persoană pe care să o învinovăţească sau să o înfrunte, următorul lucru care să
provoace nefericirea. Corpul-durere al unei astfel de persoane nu se satură niciodată, e mereu
înfometat. El amplifică nevoia egoului de a avea inamici.
Reactivitatea lor face ca lucruri relativ nesemnificative să capete proporţii excesive din
dorinţa de a trage şi pe alţii în drama lor, stârnindu-le o reacţie. Unii dintre ei se implică în bătălii
sau procese în instanţă care se prelungesc şi care sunt în definitiv lipsite de sens, îndreptate
împotriva unor organizaţii sau indivizi. Alţii sunt mistuiţi de ură obsesivă împotriva fostei soţii sau
fostului soţ, fostului partener de cuplu. Neconştientizând durerea pe care o poartă în ele, astfel de
persoane proiectează, prin reacţia lor, această durere în întâmplări şi situaţii. Din cauza unei lipse
totale a conştiinţei-de-sine, ele nu pot face diferenţa dintre o întâmplare şi reacţia lor faţă de
întâmplarea respectivă. Pentru ele, nefericirea şi chiar durerea însăşi ţin de întâmplare sau de
situaţie. Nefiind conştienţi ie starea lor interioară, nici măcar nu ştiu că sunt profund nefericite, că
suferă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
80
Uneori, oamenii cu astfel de corpuri-durere dense devin activişti ce luptă pentru o cauză.
Cauza poate fi într-adevăr una valoroasă, iar :i pot avea la început succes în rezolvarea unor
lucruri; totuşi energia negativă care subîntinde tot ceea ce spun şi fac şi nevoia lor inconştientă de
duşmani şi de conflict tind să des naştere unei opoziţii tot mai mari faţă de cauza lor. De obicei,
sfârşesc prin a-şi face duşmani în cadrul propriei organizaţi, căci oriunde merg găsesc motive să
simtă disconfort, iar în modul acesta corpul-durere continuă să găsească exact ceea ce caută.
Divertismentul, mass-media şi corpul-durere
Dacă civilizaţia noastră contemporană nu v-ar fi familiară, dacă aţi fi veni aici dintr-o altă
epocă sau de pe o altă planetă, unul dinte lucrurile care v-ar ului este faptul că milioane de oamenii
adoră şi plătesc bani ca să se uite cum indivizi omoară şi provoacă durere altor indivizi, sub pretextul
„divertismentului”.
De ce au filmele violente o audienţă atât de mare? Există o întreagă industrie din care un
foarte mare procent alimentează dependenţa oamenilor de nefericire. Oamenii se uită la acele filme
în mod evident din cauză că vor să se simtă rău. Ce parte anume din oameni adoră să se simtă rău,
pentru a putea spune că se simte bine? Corpul-durere, desigur. O mare parte din industria e
divertisment îi furnizează hrana. Aşadar, în afară de reactivitate, gândirea negativă şi dramele
personale, corpul-durere se reînnoieşte şi — indirect — prin proiecţiile cinematografice şi de
televiziune. Corpuri-durere scriu scenariul şi produc aceste filme, şi corpuri-durere plătesc să le
vadă.
Este întotdeauna „greşit” să se expună şi să fie privită violenţa la televizor şi la
cinematograf? Toată această violenţă alimentează corpul-durere, fără nicio excepţie? În stadiul
actual de evoluţie a omenirii, violenţa este încă nu numai atotpătrunzătoare, ci chiar în creştere, din
cauza vechii conştiinţe egocentriste care, amplificată de corpul-durere colectiv, se intensifică
exponenţial chiar înainte să-şi găsească sfârşitul. Dacă filmele arată violenţa în contextul său mai
larg, dacă ele arată de unde izvorăşte ea şi care-i sunt consecinţele, dacă arată ce se întâmplă cu
victima şi cu agresorul, dacă arată inconştienţa colectivă care se află în spatele ei şi care este
transferată de la o generaţie la alta (furia şi ura care trăiesc în oameni sub forma corpului-durere),
atunci filmele respective pot îndeplini o funcţie vitală în trezirea umanităţii. Ele pot funcţiona ca
nişte oglinzi în care umanitatea poate şi trebuie să-şi vadă nebunia. Acea parte din voi care
recunoaşte nebunia ca fiind nebunie (chiar dacă este a voastră proprie) este de fapt starea de
sănătate, este conştiinţa ce răsare, este sfârşitul nebuniei.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
81
Astfel de filme există şi nu alimentează corpul-durere. Unele dintre cele mai bune filme
antirăzboi sunt filmele care artă realitatea crudă a războiului, şi nu versiunile cosmetizate. Corpuldurere
se poate hrăni doar cu filme în care violenţa este prezentată ca fiind un comportament uman
normal sau chiar dezirabil sau cu cele care glorifică violenţa cu unicul scop de a genera emoţii
negative în spectator, devenind astfel un „narcotic” pentru corpul-durere dependent de durere.
Tabloidele nu vând în primul rând ştiri, ci emoţii negative – hrană pentru corpul-durere.
„Scandalos”, strigă titlul cu litre de-o şchioapă, sau „Ticăloşii”. Tabloidele britanice excelează la
acest capitol. Ele ştiu că emoţiile negative vând mult mai bine decât o fac ştirile.
În prezentarea ştirilor în general — inclusiv la televizor – există tendinţa de a se da amploare
ştirilor negative. Cu cât lucrurile stau mai rău, cu atât mai agitaţi sunt prezentatorii. Nu de puţine
ori agitaţia negativă este generată chiar de mijloacele de comunicare în masă. Corpurile-durere pur
şi simplu adoră toate acestea.
Corpul-durere feminin colectiv
Dimensiunea colectivă a corpului-durere are ţesute în ea mai multe fire diferite. Triburi,
naţiuni, rase, toate au propriul lor corp-durere colectiv, al unora cântărind mai greu decât al altora,
iar majoritatea membrilor tribului, naţiunii sau rasei respective îşi au partea lor mai mică sau mai
mare din corpul-durere.
Aproape fiecare femeie are partea ei din corpul-durere feminin colectiv, parte ce tinde să se
activeze mai ales înainte de perioada menstruaţiei. In acea perioadă multe femei sunt copleşite de
emoţii negative imense.
Reprimarea principiului feminin mai ales în ultimii două mii de ani i-a permis egoului să
câştige supremaţie absolută în psihicul uman colectiv. Deşi nu încape îndoială că au şi femeile ego,
acesta prinde rădăcini şi creşte mai uşor în forma masculină decât în cea feminină, din cauză că
femeile se identifică mai puţin cu mintea decât o fac bărbaţii. Ele au o legătură mai puternică cu
corpul interior şi cu inteligenţa organismului în care-şi au sursa facultăţile intuitive. Forma
feminină este mai puţin rigid încapsulată decât cea masculină, are o deschidere şi o sensibilitate
mai mare faţă de alte forme de viaţă şi este mai bine acordată la lumea naturală.
Dacă echilibrul dintre energia masculină şi cea feminină n-ar fi fost distrus pe planeta
noastră, dezvoltarea egoului s-ar fi redus semnificativ. N-am fi declarat război naturii şi n-am fi
ajuns atât de înstrăinaţi de Fiinţa noastră.
Nimeni nu ştie cifra exactă pentru că nu s-a ţinut evidenţa, dar pare cert că pe o perioadă de
trei sute de ani, între trei şi cinci milioane de femei au fost torturate şi ucise de „Sfânta Inchiziţie”,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
82
o instituţie fondată de Biserica Catolică Romană pentru a elimina erezia. Acest capitol este fără
îndoială, alături de Holocaust, unul dintre cele mai întunecate din istoria umanităţii. Era suficient
ca o femeie să manifeste iubire faţă de animale, să meargă singură pe câmp sau prin păduri sau să
adune plante medicinale pentru a fi etichetată drept vrăjitoare, apoi torturată şi arsă pe rug.
Femininul sacru a fost declarat demonic şi astfel o întreagă dimensiune a dispărut în foarte mare
măsură din experienţa umană. Şi alte culturi sau religii precum iudaismul, islamismul şi chiar
budismul au reprimat dimensiunea feminină, deşi într-un mod mai puţin violent. Statutul femeilor a
fost redus la purtătoare de copii şi proprietate a bărbaţilor. Bărbaţi care negaseră chiar şi latura
feminină existentă în ei înşişi conduceau acum lumea, o lume ce se dezechilibrase complet. Restul
e istorie sau, mai degrabă, o cronică a nebuniei.
Cine a fost responsabil pentru această teamă de feminitate ce nu putea fi decât expresia unei
paranoia acute? Am putea spune: bărbaţii au fost responsabili, desigur. Atunci de ce în multe
civilizaţii precreştine precum cea sumeriană, egipteană şi celtică femeile erau respectate iar
principiul feminin nu era temut, ci onorat? Ce anume a determinat bărbaţii să se simtă ameninţaţi
de feminitate? Dezvoltarea egoului din ei. Acesta ştia că poate prelua complet controlul asupra
planetei doar prin intermediul formei masculine, iar pentru ca acest lucru să fie posibil a trebuit să
reducă femeile la o stare de neputinţă.
În timp, egoul a preluat controlul şi asupra majorităţii femeilor, deşi n-a putut niciodată
pătrunde atât de adânc în ele ca în bărbaţi.
Acum ne confruntăm cu o situaţie în care reprimarea principiului feminin a devenit parte
integrantă a psihicului uman, chiar şi a psihicului celor mai multe dintre femei, întrucât a fost
reprimat, femininul sacru este perceput de către multe femei sub forma unei dureri emoţionale. De
fapt, acum el face parte din corpul-durere, împreună cu durerea acumulată de femei de-a lungul
mileniilor din cauza naşterilor, violurilor, sclaviei, torturii şi morţii violente.
Dar lucrurile se schimbă repede în prezent. Deoarece tot mai mulţi oameni devin conştienţi,
egoul îşi pierde controlul asupra minţii umane. Şi pentru că egoul n-a prins niciodată rădăcini
adânci în femeie, el îşi pierde controlul asupra femeilor mai repede decât asupra bărbaţilor.
Corpuri-durere naţionale şi rasiale
Unele ţări în care au fost suferite sau înfăptuite multe acte de violenţă colectivă au un corpdurere
colectiv mai greu decât altele. Din acest motiv, naţiunile mai bătrâne tind să aibă corpuridurere
mai solide. Şi tot din acest motiv ţări mai tinere precum Canada sau Australia şi cele care au
fost mai ferite de nebunia înconjurătoare — ca de exemplu Elveţia — tind să aibă un corp-durere
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
83
colectiv mai uşor. Sigur că în ţările respective oamenii au totuşi de-a face cu corpul-durere individual.
Dacă sunteţi suficient de sensibili, puteţi simţi o pondere în câmpul energetic al anumitor
ţări de îndată ce coborâţi din avion. În alte ţări se poate simţi un câmp energetic de violenţă latentă
imediat sub stratul superficial al vieţii de zi cu zi. În interiorul unor naţiuni, de exemplu în Orientul
Mijlociu, corpul-durere colectiv este atât de acut, încât un procent semnificativ din populaţie se
simte forţat să acţioneze sub impulsul lui într-un ciclu nesfârşit şi nebunesc de agresiuni şi
răzbunări prin care corpul-durere se reînnoieşte continuu.
În ţări în care corpul-durere este greu, dar nu mai este acut, a apărut tendinţa oamenilor de a
încerca să se desensibilizeze faţă de durerea emoţională colectivă: în Germana şi Japonia prin
muncă, în alte ţări prin deprinderea de a consuma alcool (care poate însă avea efectul opus de
stimulare a corpului-durere, mai ales dacă este consumat în exces). Corpul-durere greu al Chinei
este într-o anumită măsură temperat de practica foarte răspândită a t’ai chi-ului care, surprinzător,
n-a fost declarată ilegală de guvernul comunist, acesta simţindu-se în caz contrar ameninţat că ar
scăpa ţara de sub control. În fiecare zi, pe străzi şi în parcuri, milioane de oameni practică această
meditaţie în mişcare ce linişteşte mintea. Prin aceasta, câmpul energetic colectiv suferă o
modificare considerabilă şi se ajunge cumva la diminuarea corpului-durere prin reducerea gândirii
şi generarea Prezenţei.
Practicile spirituale care implică trupul — aşa cum sunt t’ai chi, qigog şi yoga — sunt
adoptate din ce în ce mai mult şi în Occident. Practicile acestea nu creează o separare între trup şi
spirit şi ajută la slăbirea corpului-durere. Ele vor avea un rol important în trezirea globală.
Corpul-durere rasial colectiv este accentuat în cazul evreilor, care au suferit persecuţii de-a
lungul mai multor secole. Deloc surprinzător, el este puternic şi în cazul americanilor nativi,
decimaţi de coloniştii europeni care le-au distrus şi cultura. Şi la negrii americani este pronunţat
corpul-durere colectiv. Strămoşii lor au fost dezrădăcinaţi cu brutalitate, supuşi prin violenţă ş
vânduţi ca sclavi. Bazele prosperităţii economice a Americii au fost puse cu preţul muncii a patrucinci
milioane de sclavi negri. De fapt, suferinţa provocată americanilor nativ şi negrilor nu este
moştenită doar de aceste două rase, ci a devenit parte a corpului-durere american colectiv.
Întotdeauna se întâmplă ca şi victima, dar şi făptaşul să suporte consecinţele oricărui act de
violenţă, opresiune sau brutalitate. Căci răul pe care îl faceţi celorlalţi, vi-l faceţi vouă înşivă. Nu
contează cu adevărat ce procent din corpul-durere pe care-l aveţi aparţine naţiunii sau rasei voastre
şi ce procent este al vostru personal. În orice caz, nu vă rămâne decât să-l depăşiţi prin asumarea
responsabilităţii pentru starea voastră interioară actuală. Chiar dacă învinovăţirea pare mai
îndreptăţită, câtă vreme îi veţi învinovăţi pe alţii veţi continua să hrăniţi corpul-durere cu gândurile
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
84
voastre şi să rămâneţi prizonierii egoului. Un singur făptuitor al răului există pe pământ:
inconştienţa umană. Înţelegerea acestei stări de lucruri este adevărată iertare. Odată cu iertarea,
identitatea voastră ca victime se dizolvă şi adevărata voastră putere se iveşte — puterea Prezenţei.
În loc să daţi vina pe întuneric, aduceţi lumina.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 5: Corpul-durere
85
C A P I T O L U L Ş A S E
Eliberarea
Începutul eliberării de corpul-durere rezidă, în primul rând, în înţelegerea că voi aveţi un
corp-durere. Apoi, mai important, în capacitatea voastră de a rămâne suficient de prezenţi, de
vigilenţi pentru a observa în voi corpul-durere ca un aflux de emoţii negative, atunci când el devine
activ. Când este conştientizat, nu mai poate pretinde a fi voi înşivă şi nu se mai poate reînnoi prin
intermediul vostru.
Prezenţa voastră conştientă este cea care întrerupe identificarea cu corpul-durere. Când nu
vă identificaţi cu el, corpul-durere nu vă mai poate controla gândirea şi astfel nu se mai poate
reînnoi, hrănindu-se cu gândurile voastre. În cele mai multe cazuri, corpul-durere nu se dizolvă
imediat, dar odată ce aţi tăiat legătura între el şi gânduri, corpul-durere începe să piardă din
energie. Gândirea voastră nu mai este întunecată de emoţii; percepţiile din prezent nu mai sunt
deformate de trecut. Energia care fusese captată de corpul-durere îşi schimbă atunci frecvenţa
vibraţională şi este transformată în Prezenţă. În acest mod, corpul-durere devine carburant pentru
conştiinţă. Acesta este motivul pentru care mulţi dintre oamenii cei mai înţelepţi şi iluminaţi —
bărbaţi şi femei — de pe planeta noastră au avut cândva un corp-durere greu.
Indiferent de ceea ce spuneţi sau faceţi sau de faţa pe care o arătaţi lumii, starea voastră
mental-emoţională nu poate fi ascunsă. Fiecare om degajă un câmp energetic ce corespunde stării
sale interioare, iar cei mai mulţi dintre noi îl simt, chiar dacă resimt poate energia degajată de
altcineva doar la nivel subliminal. Cu alte cuvinte, ei nu ştiu că o simt, dar această percepţie
determină în mare parte sentimentul lor faţă de persoana respectivă şi modul în care se raportează
la ea. Există oameni care conştientizează clar câmpul energetic al cuiva atunci când întâlnesc prima
dată persoana respectivă, chiar înainte de primul schimb de cuvinte. Ceva mai târziu însă, cuvintele
preiau controlul asupra relaţiei şi, odată cu ele, apar şi rolurile pe care le joacă majoritatea
oamenilor. Atenţia se mută atunci către minte, iar abilitatea de a simţi câmpul energetic al celuilalt
scade considerabil. Cu toate acestea, el se face încă simţit la nivel inconştient.
Când realizaţi că aceste corpuri-durere caută inconştient tot mai multă durere, cu alte
cuvinte că vor să se întâmple ceva rău, veţi înţelege că multe accidente din trafic sunt cauzate de
şoferi ale căror corpuri-durere sunt active în acelaşi timp. Când doi şoferi cu corpuri-durere active
ajung la o intersecţie în acelaşi timp, probabilitatea unui accident este cu mult mai mare decât în
condiţii normale. În mod inconştient, amândoi vor ca accidentul să aibă loc. Rolul corpurilor-
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
86
durere în accidentele din trafic este cel mai evident în cazul fenomenului numit „road rage” (furia
străzii), când şoferii devin violenţi fizic deseori din cauza unei chestiuni neînsemnate, de pildă
faptul că cineva din faţa lor conduce prea încet.
Multe acte de violenţă sunt comise de oameni „normali” care se transformă temporar în
maniaci. În lumea întreagă auzim la tribunal avocaţii apărării spunând: „Această faptă nu-i stă
absolut deloc în fire”, iar pe acuzat îl auzim spunând: „Nu ştiu ce mi s-a întâmplat.” Din câte ştiu
eu, până acum niciun avocat al apărării n-a spus judecătorului — deşi ziua aceea poate că nu e
departe —: „Acesta este un caz de responsabilitate diminuată. Corpul-durere al clientului meu era
activat, iar el nu ştia ce face. De fapt, nu el a făcut ceea ce a făcut, ci corpul-durere.”
Aceasta înseamnă că oamenii nu sunt responsabili pentru ceea ce fac atunci când sunt în
stăpânirea corpului-durere? Răspunsul meu este: cum ar putea fi? Cum aţi putea fi responsabili
atunci când sunteţi inconştienţi, când nu ştiţi ce faceţi? însă în schema mai cuprinzătoare a
lucrurilor, fiinţele umane sunt menite să evolueze în fiinţe conştiente, iar cei care n-o vor face vor
suporta consecinţele inconştienţei lor. Ei nu sunt în concordanţă cu impulsul evolutiv al
universului.
Chiar şi această afirmaţie este doar relativ adevărată. Dintr-o perspectivă mai înaltă, nu este
posibil să nu fiţi armonizaţi cu evoluţia universului, inconştienţa umană şi suferinţa căreia îi dă
naştere făcând parte, şi ele, din această evoluţie. Când nu mai puteţi suporta ciclul nesfârşit al
suferinţelor, începeţi să vă treziţi. Astfel că şi corpul-durere are locul său necesar într-un context
mai larg.
Prezenţa
O femeie de vreo treizeci de ani a venit să mă vadă. Din clipa în care m-a salutat am simţit
durerea din spatele zâmbetului ei politicos şi superficial. A început să-mi spună povestea ei şi întro
secundă zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă de durere. Apoi a început să suspine fără să
vrea. Spunea că se simte singură şi neîmplinită. Era la mijloc multă furie şi tristeţe. În copilărie
fusese abuzată fizic de un tată violent. Mi-am dat repede seama că nu împrejurările actuale ale
vieţii îi cauzaseră durerea, ci un corp-durere extraordinar de greu. Acesta devenise filtrul prin care
îşi privea experienţele de viaţă. Nu reuşea încă să vadă legătura dintre durerea emoţională şi
gândurile ei, fiind complet identificată cu ambele. Încă nu putea să vadă că îşi hrănea corpul-durere
cu gândurile ei. Cu alte cuvinte, trăia cu povara unui sine profund nefericit. Totuşi, la un anumit
nivel probabil că realiza că durerea izvora din ea, că era o povară pentru ea însăşi. Era pregătită să
se trezească, de aceea venise.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
87
I-am îndreptat atenţia către ceea ce simţea înăuntrul corpului şi i-am cerut să simtă emoţia în
mod direct, să nu o treacă prin filtrul gândurilor ei nefericite, al poveştii ei nefericite. Mi-a spus că
venise aşteptându-se să îi arăt cum să iasă din nefericire, nu cum să intre în ea. Fără nicio tragere
de inimă a făcut totuşi ceea ce i-am cerut. Pe faţă au început să-i curgă lacrimile, tot corpul i se
cutremura. „Aceasta simţiţi în acest moment”, i-am spus. „Nu puteţi face nimic în legătură cu
faptul că în acest moment aceasta este ceea ce simţiţi. Acum, în loc să vă doriţi ca acest moment să
fie altfel decât e, puteţi accepta complet că aceasta este ceea ce simţiţi acum?”
Pentru o clipă a rămas tăcută. Apoi a părut brusc nerăbdătoare, ca şi cum urma să se ridice,
şi mi-a spus furioasă: „Nu, nu vreau să accept acest lucru.” „Cine vorbeşte?, am întrebat-o.
Dumneavoastră sau nefericirea din dumneavoastră? Realizaţi că nefericirea cauzată de faptul că
sunteţi nefericită reprezintă un alt strat de nefericire?” A rămas din nou tăcută. „Nu vă cer să faceţi
nimic. Tot ce vă cer este să aflaţi dacă puteţi permite acelor sentimente să existe în dumneavoastră.
Cu alte cuvinte — şi poate că vă va suna ciudat — dacă nu vă deranjează că sunteţi nefericită, ce se
întâmplă cu nefericirea? Nu vreţi să aflaţi?”
A părut nedumerită pentru câteva clipe, iar după vreun minut de tăcere am observat brusc o
schimbare semnificativă în câmpul ei energetic. Mi-a spus: „E ciudat. Sunt tot nefericită, dar acum
există spaţiu în jurul nefericirii. Pare să conteze mai puţin.” Atunci a fost prima dată când am auzit
pe cineva exprimându-se în felul acela: există spaţiu în jurul nefericirii mele. Spaţiul acela apare,
desigur, atunci când există acceptare interioară a orice există în momentul prezent.
N-am mai adăugat nimic, permiţându-i astfel să-şi trăiască experienţa. A ajuns ulterior la
înţelegerea faptului că în momentul în care a încetat să se mai identifice cu ceea ce simţea, cu
durerea emoţională veche din interiorul ei, în momentul în care şi-a îndreptat atenţia în mod direct
asupra acestei dureri fără să mai încerce să-i opună rezistenţă, aceasta n-a mai putut păstra
controlul asupra gândirii ei şi, în consecinţă, nu s-a mai putut îmbina cu o poveste construită de
minte şi numită „Eu, nefericita”. În viaţa ei şi-a făcut apariţia o altă dimensiune care a transcens
trecutul ei personal — dimensiunea Prezenţei. Din moment ce e imposibil să fii nefericit în lipsa
unei poveşti nefericite, acesta a fost sfârşitul nefericirii ei. A fost totodată şi începutul sfârşitului
corpului-durere pe care-l purta. Emoţia în sine nu este nefericire, doar emoţia căreia i se suprapune
o poveste nefericită alcătuiesc nefericirea.
Când şedinţa noastră s-a terminat, am avut un sentiment de împlinire pentru că tocmai
fusesem martorul apariţiei Prezenţei într-o altă fiinţă umană. Motivul însuşi al existenţei noastre în
formă umană este de a aduce în lume această dimensiune a conştiinţei. Mai fusesem totodată
martorul diminuării corpului-durere, nu prin luptă, ci prin aducerea luminii conştiinţei în el.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
88
La câteva minute după ce a plecat vizitatoarea mea a sosit o prietenă să lase ceva. De îndată
ce a intrat în încăpere m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat aici? Energia pare apăsătoare şi obscură.
Aproape că mi se face rău. Trebuie să deschizi ferestrele, să arzi un beţişor parfumat.” I-am
explicat că tocmai asistasem la o mare uşurare din partea cuiva cu un corp-durere foarte dens şi că
ceea ce simţea era probabil o parte din energia ce fusese eliberată în timpul şedinţei. Prietena mea
însă nu voia să stea să asculte, tot ce voia era să iasă afară cât mai repede posibil.
Am deschis ferestrele şi am ieşit să iau cina la un mic restaurant indian din apropiere. Ceea
ce s-a întâmplat acolo a fost încă o confirmare clară a ceea ce ştiam deja: la un anumit nivel, toate
corpurile-durere aparent individuale sunt în legătură. Numai că forma pe care a luat-o de această
dată confirmarea a fost şocantă.
Întoarcerea corpului-durere
M-am aşezat la o masă şi am comandat mâncarea, înăuntru mai erau şi alţi câţiva clienţi. La
o masă din apropiere stătea un bărbat de vârstă mijlocie aflat într-un scaun cu rotile care tocmai îşi
termina masa. Mi-a aruncat o privire scurtă, dar intensă. Au trecut câteva minute, după care brusc a
devenit agitat, neastâmpărat, a început să facă gesturi smucite. A venit chelnerul să-i ia farfuria.
Bărbatul a început să se certe cu el. „Mâncarea n-a fost bună. A fost oribilă.” „Atunci de ce-aţi
mâncat-o?”, a întrebat chelnerul. Iar întrebarea aceasta l-a făcut să explodeze. A început să urle, să
insulte. Profera cuvinte vulgare, iar încăperea s-a umplut de
O ură intensă, violentă. Puteai simţi cum energia aceea îţi pătrundea în celulele corpului,
căutând ceva de care să se prindă. Acum urla şi la ceilalţi clienţi, dar în mod ciudat pe mine mă
ignora complet, cum stăteam în Prezenţă intensă. Aveam bănuiala că revenise la mine corpuldurere
uman universal ca să-mi spună: „Credeai că m-ai învins. Iată, sunt tot aici.” Mai luam în
considerare şi posibilitatea ca energia eliberată şi rămasă după şedinţa noastră să mă fi urmat la
restaurant şi să se fi ataşat de persoana în care a găsit o frecvenţă vibraţională compatibilă, adică
purtătoare a unui corp-durere greu.
Managerul a deschis uşa: „Plecaţi. Plecaţi.” Bărbatul s-a năpustit afară în scaunul lui
electric, lăsând pe toată lumea înmărmurită. După un minut a revenit; corpul-durere nu terminase
încă. Avea nevoie de mai mult. A împins uşa cu scaunul cu rotile, strigând obscenităţi. O chelneriţă
a încercat să-l împiedice să intre. El şi-a reglat scaunul pe avansare rapidă şi-a împins-o pe
chelneriţă la perete. Au sărit şi alţi clienţi încercând să-l dea afară. Urla, ţipa, era infernal. Puţin
mai târziu a sosit un poliţist, bărbatul s-a liniştit, i s-a cerut să plece şi să nu se mai întoarcă. Din
fericire, ospătăriţa nu fusese rănită, avea doar câteva zgârieturi pe picioare. Când totul s-a terminat,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
89
managerul a venit la mine ş m-a întrebat, pe jumătate în glumă, dar intuind poate că există o
legătură: „Dumneata ai cauzat toate acestea?”
Corpul-durere la copii
Corpul-durere al copiilor se manifestă uneori sub formă de toane sau retragere în sine.
Copilul devine ursuz, refuză să interacţioneze şi se poate aşeza într-un colţ, ţinând o păpuşă în
braţe sau sugându-şi degetul mare. Se mai pate manifesta sub forma unor accese de plâns sau de
furie. Copilul ţipă, se poate arunca la pământ sau poate avea o atitudine distructivă. Refuzul
îndeplinirii uneia dintre dorinţele sale poate declanşa cu uşurinţă corpul-durere, iar într-un ego în
dezvoltare, forţa dorinţelor poate fi mare. Părinţii privesc neputincioşi, neînţelegând şi necrezânduşi
ochilor că îngeraşul lor se transformă în câteva secunde într-un mic monstru. „De unde a venit
toată nefericirea asta?”, se întreabă ei. Într-o măsură mai mare sau mai mică, este vorba despre
partea care-i revine copilului din corpul-durere colectiv al umanităţii, care merge înapoi până la
însăşi originea egoului omenesc.
Dar copilul mai poate să fi preluat deja durerea din corpurile-durere ale părinţilor săi, astfel
că părinţii pot vedea în copil o reflexie a ceea ce se află şi în ei. Copiii foarte sensibili sunt afectaţi
în mod deosebit de corpurile-durere ale părinţilor lor. Faptul că sunt nevoiţi să asiste la drama
nebuniei părinţilor le provoacă o durere emoţională de nesuportat şi astfel se întâmplă adesea ca
aceşti copii sensibili să devină adulţi cu corpuri-durere apăsătoare. Copiii nu pot fi păcăliţi de
părinţii care încearcă să-şi ascundă corpul-durere de ei, care-şi spun unul altuia: „Nu trebuie să ne
certăm în prezenţa copiilor.” De obicei, asta înseamnă că, în vreme ce părinţii schimbă replici
politicoase, casa este îmbibată de energie negativă. Corpurile-durere reprimate sunt extrem de
toxice, chiar mai toxice decât cele active în mod făţiş, iar toxicitatea aceea psihică este absorbită de
copii şi contribuie la dezvoltarea propriului lor corp-durere.
Unii copii învaţă despre ego şi despre corpul-durere în mod subliminal prin simpla
convieţuire cu părinţi foarte inconştienţi. O femeie ai cărei părinţi aveau amândoi egouri puternice
şi corpuri-durere grele mi-a spus că deseori, când părinţii ei urlau şi ţipau unul la celălalt, se uita la
ei şi, deşi îi iubea, îşi spunea în sinea ei: „Oamenii aceştia sunt nebuni. Cum de am ajuns împreună
cu ei?”. În ea exista deja un nivel de conştientizare a nebuniei acestui mod de a trăi. Nivelul
respectiv de conştiinţă îi era de ajutor în diminuarea cantităţii de durere pe care o absorbea de la
părinţii ei.
Părinţii se întreabă adesea cum să facă faţă corpului-durere al copiilor. Întrebarea este însă:
fac ei faţă propriului lor corp-durere? îl recunosc în ei înşişi? Pot rămâne suficient de prezenţi
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
90
atunci când acesta devine activ, astfel încât să fie conştienţi de emoţie la nivel de simţire, înainte ca
ea să aibă şansa să se transforme în gândire, făcând astfel din ei „persoane nefericite”?
Atunci când copilul are o criză din pricina corpului-durere nu prea puteţi face mare lucru în
afară de a rămâne prezenţi, astfel încât să nu fiţi atraşi într-o reacţie emoţională. Corpul-durere al
copilului n-ar face decât să se alimenteze cu ea. Corpurile-durere pot fi extrem de dramatice. Nu vă
lăsaţi ispitiţi, nu luaţi situaţia prea în serios. Dacă elementul care a declanşat corpul-durere a fost
neîndeplinirea unei dorinţe nu răspundeţi acum solicitării lui, căci în caz contrar copilul va învăţa:
„Cu cât devin mai nefericit, cu atât e mai probabil să obţin ceea ce-mi doresc.” Aceasta este o
reţetă sigură pentru o ulterioară disfuncţie în viaţa de adult a copilului din prezent. Frustrat de lipsa
voastră de reacţie, corpul-durere îşi poate face de cap şi mai abitir un timp scurt, după care se va
domoli. Din fericire, episoadele corpului-durere sunt de obicei mai scurte la copii decât la adulţi.
La un anumit interval după ce s-a domolit sau poate a doua zi, puteţi sta de vorbă cu copilul
despre ceea ce s-a întâmplat. Dar nu-i vorbiţi copilului despre corpul-durere, ci puneţi-i întrebări.
De exemplu: „Ce ţi s-a întâmplat ieri când nu te mai opreai din ţipat? îţi aminteşti? Cum te
simţeai? Te simţeai bine? Are vreun nume ceea ce ţi s-a întâmplat? Nu? Dacă ar fi avut un nume,
cum s-ar fi numit? Dacă ai putea să vizualizezi, cum ar arăta? Ai putea picta o imagine cu felul în
care ar arăta? Ce s-a întâmplat cu el atunci când s-a îndepărtat? A plecat la culcare? Crezi că s-ar
putea întoarce?”
Acestea sunt doar câteva sugestii de întrebări. Toate aceste întrebări au rolul de a trezi în
copil facultatea de observare, care este Prezenţa. Ele îl vor ajuta să nu se mai identifice cu corpuldurere.
Aţi mai putea vorbi cu copilul despre propriul vostru corp-durere, exprimându-vă în
cuvintele copilului. Când i se va întâmpla din nou să fie luat în stăpânire de corpul-durere, îi puteţi
spune: „S-a întors, nu-i aşa?” Exprimaţi-vă cu acele cuvinte pe care le-a folosit copilul atunci când
aţi vorbit despre această întâmplare, îndreptaţi-i atenţia către felul în care simte ceea ce se petrece.
Atitudinea voastră trebuie să fie una de interes sau curiozitate, nicidecum una critică sau de
condamnare.
E puţin probabil că în acest mod corpul-durere va fi ţintuit locului şi poate vi se va părea că
nici nu v-aţi făcut auziţi de copil, dar pe fundalul conştiinţei acestuia va persista o anumită
luciditate chiar şi atunci când corpul-durere va fi din nou activ. După ce se repetă situaţia de câteva
ori, luciditatea lui va fi devenit mai mare, iar corpul-durere mai slab. Prezenţa va creşte în copil. E
posibil ca într-o zi să descoperiţi că cel care vă va atrage atenţia că propriul vostru corp-durere a
preluat controlul asupra voastră este copilul însuşi.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
91
Nefericirea
Nu orice nefericire provine de la corpul-durere. O parte din ea este o nouă nefericire, ce se
naşte atunci când nu sunteţi în armonie cu momentul prezent, când negaţi într-un fel sau altul
momentul de Acum. Când realizaţi că momentul prezent este întotdeauna deja o realitate şi prin
urmare inevitabil, îl puteţi primi cu un „da” interior hotărât şi astfel nu numai că nu veţi mai da
naştere unei nefericiri suplimentare ci, odată ce rezistenţa interioară a dispărut, veţi descoperi că
însăşi Viaţa este cea care vă dă energie.
Nefericirea corpului-durere este întotdeauna în mod evident disproporţionată în comparaţie
cu aparenta cauză care o declanşează. Cu alte cuvinte, reacţia este una exagerată. Acesta este
indiciul după care poate fi recunoscută, chiar dacă de obicei nu de către suferind, de către persoana
care este posedată. Cel care are un corp-durere greu va găsi cu uşurinţă motive pentru a fi supărat,
furios, rănit, trist sau temător. Lucruri relativ nesemnificative peste care altcineva ar trece cu un
zâmbet sau chiar fără să le observe devin cauza aparentă a unei mari nefericiri. Sigur că nu sunt ele
cauza adevărată, ci doar elementul declanşator. Ele readuc la viaţă vechea emoţie acumulată.
Emoţia se mută apoi în gânduri, amplifică structurile mentale egoiste şi le furnizează energie.
Corpul-durere şi egoul sunt rude apropiate. Au nevoie unul de altul. Întâmplarea sau situaţia
cu rol declanşator este interpretată prin ecranul unui ego ce poartă o mare încărcătură emoţională,
iar reacţia stârnită este conformă cu acesta — adică însemnătatea celor dintâi este complet
deformată. Priviţi prezentul cu ochii trecutului emoţional existent în voi. Aceasta înseamnă că ceea
ce vedeţi şi experimentaţi nu se află în întâmplarea sau în situaţia respectivă, ci în voi înşivă. Sigur
că uneori poate exista suferinţă în întâmplare sau în situaţie, dar voi amplificaţi totul prin reacţia pe
care o aveţi. Reacţia aceasta, amplificarea aceasta reprezintă ceea ce vrea corpul-durere, ceea ce îi
este lui necesar, ceea ce îl hrăneşte.
Unui individ posedat de un corp-durere greu îi este adesea imposibil să facă pasul în afara
interpretării sale distorsionate, în afara „poveştii” sale cu mare încărcătură emoţională. Cu cât este
mai multă emoţie negativă într-o poveste, cu atât devine ea mai grea şi mai impenetrabilă. Şi astfel
povestea ni mai este privită ca atare, ci este luată drept realitate. Când sunteţi complet prinşi în
mişcarea gândirii şi a emoţiei ce o însoţeşte, nu mai este posibil să faceţi pasul în afară deoarece
nici măcar nu ştiţi că există un afară. Sunteţi captivii filmului sau visului vostru, captivi în propriul
vostru iad. Pentru voi aceasta este realitatea şi nicio altă realitate nu este posibilă. Iar în ceea ce vă
priveşte, reacţia pe care o aveţi este singura posibilă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
92
Întreruperea identificării cu corpul-durere
O persoană cu un corp-durere puternic, activ, emană o anumită energie pe care ceilalţi o
percep ca extrem de neplăcută. Când întâlnesc o astfel de persoană, unii vor mediat să se
îndepărteze sau să reducă la minimum contactul cu ea. Simt o respingere faţă de câmpul energetic
al acelei persoane. Alţii simt un val de agresiune faţă de persoana respectivă şi devin nepolitico şi
sau o atacă verbal şi, în mele cazuri, chiar fizic. Aceasta înseamnă că în ei este ceva care rezonează
cu corpul-durere al persoanei respective. Acel ceva faţă de care reacţionează atât de vehement se
află ş în ei. Este propriul lor corp-durere.
Nu este deloc surprinzător faptul că persoanele cu un corp-durere greu şi care devine activ
în mod frecvent se află adeseori în situaţii conflictuale. Uneori ei sunt, desigur, cei care le iscă în
mod activ. Dar alteori pot să nu facă nimic; negativitatea pe care o emană este suficientă pentru a
atrage ostilitatea şi a genera conflicte. Este necesar un grad înalt de Prezenţă pentru a evita să aveţi
o reacţie atunci când întâlniţi pe cineva cu un corp-durere atât de activ. Dacă reuşiţi sa rămâneţi
prezenţi, se întâmplă uneori ca Prezenţa voastră să-i permită celeilalte persoane să întrerupă
identificarea cu corpul-durere şi să aibă astfel experienţa miracolului unei treziri bruşte. Chiar dacă
trezirea este de scurtă durată, procesul de trezire va fi în acest mod iniţiat.
Una dintre primele treziri de acest fel la care am fost martor a avut loc în urmă cu mulţi ani.
Aproape de ora unsprezece noaptea am auzit soneria de la intrare. Apoi vocea plină de nelinişte a
vecinei mele Ethel s-a făcut auzită în interfon: „Trebuie să vorbim. E foarte important. Te rog,
lasă-mă să intru.” Ethel era de vârstă mijlocie, inteligentă şi cu o educaţie elevată. Avea, de
asemenea, un ego puternic şi un corp-durere greu. În adolescenţă fugise din Germania nazistă,
mulţi dintre membrii familiei ei pierind în lagărele de concentrare.
Ethel s-a aşezat pe canapea, tulburată, cu mâinile tremurânde. A început să scoată scrisori şi
documente din dosarul pe care-l adusese cu ea şi să le împrăştie pe toată canapeaua şi pe podea.
Am avut pe loc o senzaţia că un comutator fusese acţionat pentru a-mi creşte tensiunea interioară la
maximum. Nu puteam face altceva decât să rămân deschis, vigilent, intens prezent — prezent cu
fiecare celulă a corpului. O priveam fără gânduri şi fără să judec, ascultând în linişte, fără niciun
comentariu în minte. Un torent de cuvinte s-a revărsat din gura ei. „Astăzi mi-au trimis o altă
scrisoare îngrijorătoare. Vor să se răzbune pe mine. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să luptăm
împreună împotriva lor. Avocaţii lor murdari nu se vor da în lături de la nimic. Am să-mi pierd locuinţa.
Mă ameninţă cu evacuarea.”
A reieşit că refuza să plătească taxa pentru servicii pe motiv că proprietarii nu executaseră
nişte reparaţii, iar aceştia ameninţau că o aduc la tribunal.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
93
A tot vorbit vreo zece minute. Stăteam, o priveam şi ascultam. Deodată s-a oprit, s-a uitat la
hârtiile de care se înconjurase ca şi cum s-ar fi trezit chiar atunci dintr-un vis. S-a calmat şi a
devenit amabilă. Întreg câmpul ei energetic s-a modificat. Apoi s-a uitat la mine şi mi-a spus:
„Toate acestea nu au nicio importanţă, nu-i aşa?” „Nu, nu au”, i-am răspuns. A mai rămas câteva
minute tăcută, apoi şi-a strâns hârtiile şi a plecat. În dimineaţa următoare m-a oprit pe stradă,
privindu-mă cu o oarecare bănuială. „Ce mi-ai făcut? Noaptea trecută a fost prima după ani de zile
în care am dormit bine. De fapt, am dormit ca un prunc.”
Credea că îi „făcusem ceva”, dar nu făcusem nimic. În loc să întrebe ce îi făcusem, poate ar
fi trebuit să întrebe ce nu făcusem. Nu reacţionasem, nu confirmasem realitatea poveştii ei, nu-i
hrănisem mintea cu şi mai multe gânduri, nici corpul-durere cu mai multă emoţie. Îi permisesem să
trăiască experienţa momentului, oricare ar fi fost ea, şi reuşisem acest lucru prin lipsa de
interferenţă, lipsa acţionării. A fi prezent are întotdeauna un efect infinit mai puternic decât orice ar
putea fi spus sau făcut de cineva, deşi uneori din prezenţă se nasc unele cuvinte sau acţiuni.
Ceea ce i se întâmplase nu reprezenta încă o schimbare definitivă, ci doar o străfulgerare a
ceea ce este posibil, a ceea ce se afla în ea deja. În zen, astfel de străfulgerări poartă numele de
satori. Satori este un moment de Prezenţă, o delimitare scurtă de vocea din minte, de procesul
gândirii şi de reflexia acesteia în corp sub formă de emoţie. Este apariţia spaţiului liber, acolo unde
înainte fusese talmeş-balmeşul gândirii şi tumultul emoţiei.
Mintea generatoare de gânduri nu poate înţelege Prezenţa şi de aceea o va interpreta adesea
greşit. Va spune că sunteţi nepăsători, distanţi, că nu aveţi compasiune, că nu sunteţi în relaţie. În
realitate sunteţi în relaţie, dar la un nivel mai profund decât cel al gândirii şi emoţiei. De fapt, la
acest nivel apropierea este una autentică, comuniunea este adevărată şi trece mult dincolo de
relaţie. În liniştea Prezenţei simţiţi esenţa fără de formă în voi şi în celălalt ca şi cum aţi fi una.
Numai cunoscând unitatea pe care o formaţi împreună cu celălalt iubiţi cu adevărat, vă pasă cu
adevărat, nutriţi compasiune adevărată.
„Elemente declanşatoare”
Unele corpuri-durere reacţionează doar la un anumit gen de elemente declanşatoare sau doar
în anumite situaţii, de regulă cele care rezonează cu un anumit tip de durere emoţională trăită în
trecut. De exemplu, dacă un copil creşte cu părinţi pentru care aspectele financiare sunt sursă de
conflicte şi drame frecvente, el poate absorbi teama legată de bani a părinţilor, corpul-durere
fiindu-i declanşat apoi ori de câte ori sunt implicate probleme de natură financiară. Devenit adult,
copilul respectiv se va supăra sau înfuria chiar şi din pricina unor sume de bani nesemnificative. În
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
94
spatele supărării sau furiei se află problema supravieţuirii şi o frică puternică. Am asistat la
momente în care oameni spirituali, adică relativ conştienţi, începeau să strige, să învinovăţească şi
să acuze imediat ce ridicau receptorul ca să vorbească cu agentul de bursă sau cu agentul imobiliar.
Tot aşa cum pe fiecare pachet de ţigări este un avertisment privitor la sănătate ar trebui, poate, să
fie avertismente similare pe fiecare bancnotă şi raport al băncii: „Banii pot activa corpul-durere şi
pot cauza inconştienţă totală.”
O persoană care a fost în copilărie neglijată sau abandonată de unul sau de ambii părinţi va
avea probabil un corp-durere ce se declanşează în orice situaţie care rezonează, fie chiar şi vag, cu
durerea ei primordială cauzată de abandon. Dacă un prieten ajunge cu câteva minute mai târziu
pentru a o lua de la aeroport sau dacă soţul ori soţia întârzie acasă, persoana în cauză va suferi o
criză majoră din pricina corpului-durere. Dacă cel sau cea lângă care convieţuieşte o părăseşte sau
moare, durerea emoţională pe care o resimte depăşeşte cu mult durerea firească într-o astfel de
situaţie. Poate fi o suferinţă acută, o depresie îndelungată care o face incapabilă de orice sau o furie
obsesivă.
O femeie care a fost în copilărie abuzată fizic de tatăl ei poate descoperi că orice relaţie
apropiată cu un bărbat îi activează corpul-durere. Se mai poate întâmpla ca emoţia din care îi este
constituit corpul-durere să o determine să se simtă atrasă de un bărbat al cărui corp-durere este
similar celui al tatălui ei. Corpul-durere al femeii poate simţi o atracţie magnetică faţă de cineva
despre care simte că îi va provoca mai multă durere de felul celei pe care deja o resimte. Durerea
este uneori greşit interpretată ca fiind îndrăgostire.
Un bărbat care în copilărie n-a fost dorit şi n-a primit dragoste şi un minimum de atenţie şi
grijă din partea mamei sale a ajuns la maturitate cu in corp-durere greu şi ambivalent, în care există
un dor aprins şi neîmplinit după dragostea şi atenţia mamei sale şi, în acelaşi timp, o ură vie faţă de
ea pentru că-i refuzase ceea ce i era atât de necesar. Aproape fiecare femeie îi va declanşam corpuldurere
nevoia excesivă de afecţiune — o formă de durere emoţională — care se va manifesta sub
forma unei dorinţe nestăvilite şi permanente de a „cuceri şi seduce” aproape fiecare femeie pe care
o va întâlni, obţinând în acest fel iubirea şi atenţia feminină după care tânjea corpul-durere pe carel
purta. Va ajunge un expert într-ale seducţiei, dar de îndată ce relaţia va deveni intimă sau când
avansurile îi vor fi respinse, furia corpului-durere faţă de mama sa va ieşi la suprafaţă şi îi va
sabota relaţia.
Când începeţi să conştientizaţi primele semne de manifestare a corpului-durere aflaţi foarte
repede şi care sunt cele mai frecvente elemente declanşatoare la care este sensibil, fie că este vorba
despre situaţii, fi de anumite lucruri pe care le spun sau le fac ceilalţi. Când apar aceste elemente
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
95
declanşatoare, le veţi recunoaşte imediat drept ceea ce sunt şi veţi intra într-o stare de vigilenţă
susţinută. Într-o secundă, veţi observa şi reacţia emoţională ce corespunde apariţiei corpuluidurere,
dar într-o stare de Prezenţă vigilentă nu vă veţi identifica cu ea, ceea ce înseamnă că
aceasta nu vă va putea lua în stăpânire şi nu se va putea transforma în vocea din mintea voastră.
Dacă în acele momente sunteţi cu partenerul îi puteţi spune: „Ceea ce ai spus (sau făcut) adineauri
mi-a declanşat corpul-durere”. Stabiliţi o înţelegere cu acesta ca oricând unul dintre voi spune sau
face ceva ce declanşează corpul-durere al celuilalt să menţionaţi imediat această reacţie, în acest
fel, corpul-durere nu se mai poate reînnoi prin intermediul dramei din cadrul relaţiei şi, în loc să vă
împingă în inconştienţă, vă va ajuta să deveniţi complet prezenţi.
Cu fiecare situaţie în care apariţia corpului-durere vă găseşte prezenţi, o parte din energia sa
emoţională negativă va fi arsă şi transformată în Prezenţă. Ceea ce va rămâne din corpul-durere se
va retrage rapid şi va aştepta o ocazie mai bună pentru a reapărea, adică o situaţie în care să fiţi mai
puţin conştienţi. O astfel de ocazie mai bună pentru apariţia corpului-durere poate exista ori de câte
ori pierdeţi Prezenţa, eventual după ce aţi băut ceva sau în timp ce vă uitaţi la un film violent. Cea
mai mică emoţie negativă, ca de pildă iritarea sau anxietatea, poate servi şi ea ca poartă prin care
corpul-durere să se întoarcă. Corpul-durere are nevoie de inconştienţa voastră. El nu poate suporta
lumina Prezenţei.
Corpul-durere ca sursă a trezirii
La prima vedere, s-ar putea considera că acest corp-durere este cel mai mare obstacol în
calea răsăririi unei conştiinţe noi în oameni. El vă ocupă mintea, vă controlează şi deformează
gândirea, vă distruge relaţiile şi pare asemenea unui nor întunecat ce vă acoperă întregul câmp
energetic. Are tendinţa de a vă împinge în inconştienţă — din punct de vedere spiritual vorbind —
ceea ce înseamnă că vă determină să vă identificaţi total cu mintea şi emoţiile. Vă stârneşte reacţii,
vă determină să spuneţi şi să faceţi lucruri menite să amplifice nefericirea existentă în voi şi în
lume.
Însă pe măsură ce nefericirea se amplifică, ea duce şi la amplificarea dezastrului în viaţa
voastră. Poate că la un moment dat corpul nu va mai putea suporta tensiunea şi va apărea o boală
sau o disfuncţie. Sau poate că dorinţa corpului-durere de a se hrăni cu răul va duce la implicarea
voastră într-un accident, într-o situaţie conflictuală sau dramă uriaşă sau poate chiar veţi ajunge să
recurgeţi la violenţă fizică. Sau poate că totul devine prea greu de îndurat şi nu mai puteţi continua
să trăiţi cu sinele vostru nefericit. Corpul-durere face, desigur, parte din acest sine fals.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
96
Ori de câte ori corpul-durere preia controlul asupra voastră, ori de câte ori nu îl recunoaşteţi
drept ceea ce este, el devine parte integrantă a egoului vostru. Atunci când vă identificaţi cu ceva,
indiferent ce, faceţi ca acel ceva să se transforme în ego. Între lucrurile cu care se poate identifica
egoul, corpul-durere este unul dintre cele mai puternice; la rândul său, corpul-durere are nevoie de
ego pentru a se reînnoi prin el. Această alianţă profană este ruptă în cele din urmă, când corpuldurere
devine atât de greu, încât structurile mentale egocentriste, în loc să se consolideze prin el, se
erodează în urma atacului violent continuu produs de încărcătura energetică a corpului-durere, în
acelaşi mod în care un dispozitiv electronic poate fi alimentat de curentul electric, dar poate fi şi
distrus de acesta dacă voltajul este prea ridicat.
Cei cu un corp-durere prea puternic ajung adesea într-un punct în care simt că viaţa lor
devine de nesuportat, că n-ar putea îndura mai multă durere, mai multă dramă. O persoană a făcut
referire la acest lucru spunând simplu şi clar că era „sătulă până-n gât să fie nefericită”. Sunt
oameni care simt, aşa cum am simţit eu, că nu mai pot trăi cu ei înşişi. Pacea interioară devine
atunci prioritatea lor absolută. Durerea lor emoţională acută îi obligă să înceteze identificarea cu
conţinutul minţii lor şi cu structurile mental-emoţionale care dau naştere eului nefericit şi-l
perpetuează. Ajung atunci să cunoască faptul că nici povestea lor nefericită, nici emoţia pe care o
simt nu reprezintă ceea ce sunt ei cu adevărat. Realizează că ei sunt cunoaşterea, nu ceea ce este
cunoscut. Corpul-durere nu-i mai atrage în inconştienţă, ci devine sursa trezirii, factorul decisiv
care-i împinge într-o stare de Prezenţă.
Însă datorită valului de conştientizare fără precedent ai cărui martori suntem în prezent pe
planeta noastră, mulţi oameni nu mai sunt nevoiţi să străbată suferinţa acută în toată profunzimea
ei pentru a fi capabili să înceteze a se mai identifica cu corpul-durere. Oricând observă că au
alunecat iar într-o stare de disfuncţionalitate, ei au capacitatea de a alege să renunţe la identificarea
cu gândirea şi emoţia şi să intre în starea de Prezenţă. Renunţă să mai opună rezistenţă, devii
liniştiţi şi vigilenţi, una cu ceea ce este şi înăuntru, şi în afară.
Pasul următor în evoluţia omenirii nu este inevitabil, dar pentru prima dată în istoria
planetei noastre el poate reprezenta o alegere conştientă. Cine face această alegere? Voi. Şi cine
sunteţi voi? Conştiinţa care a devenit conştientă de a însăşi.
Eliberarea de corpul-durere
O întrebare pe care o pun adesea oamenii este: „Cât durează eliberarea de corpul-durere?”
Răspunsul este, desigur, că aceasta depinde atât de densitatea corpului-durere al individului, cât şi
de gradul sau intensitatea Prezenţei în individul respectiv. Dar nu corpul-durere, ci identificarea cu
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
97
el este cauza suferinţei pe care v-o provocaţi vouă înşivă şi altora. Nu corpul-durere, ci
identificarea cu el vă forţează să retrăiţi trecutul iar şi iar şi vă menţine într-o stare de inconştienţă.
De aceea, o întrebare mai importantă pe care ar trebui s-o puneţi este aceasta: „Cât durează
eliberarea de identificară cu corpul-durere?”
Iar răspunsul la această întrebare este: nu durează absolut deloc. Atunci când corpul-durere
este activat, cunoaşteţi faptul că ceea ce simţiţi este corpul-durere din voi. Cunoaşterea aceasta este
unicul lucru necesar pentru a întrerupe identificarea cu el. Iar atunci când încetează identificarea,
începe transformarea. Cunoaşterea împiedică ridicarea către minte a vechilor emoţii şi înstăpânirea
acesteia nu numai asupra dialogului interior, ci şi asupra acţiunilor şi interacţiunilor cu alţi oameni.
Drept consecinţă, corpul-durere nu vă mai poate folosi şi nu se mai poate reînnoi prin intermediul
vostru. Vechea emoţie mai poate trăi în voi un timp, ieşind periodic la suprafaţă. De asemenea, vă
mai poate păcăli uneori să vă identificaţi din nou cu ea, eclipsând astfel cunoaşterea, dar nu pentru
mult timp. A nu mai proiecta vechea emoţie în situaţii noi înseamnă a vă confrunta direct cu ea în
interiorul vostru. Poate că această confruntare nu va fi tocmai plăcută, dar nici nu vă va omorî.
Prezenţa voastră este mai mult decât capabilă să îi vină de hac. Emoţia nu reprezintă ceea ce
sunteţi voi.
Atunci când simţiţi manifestarea corpului-durere, nu faceţi greşeala de a crede că este ceva
în neregulă cu voi. Egoul adoră problematizarea. Cunoaşterea trebuie să fie urmată de acceptare.
Altfel, orice altceva o va eclipsa din nou. Acceptarea însemnă a vă îngădui să simţiţi ceea ce simţiţi
în momentul respectiv. Ea face parte din ceea ce este Acum. Nu puteţi avea o dispută cu ceea ce
este. Sau puteţi, dar dacă o faceţi veţi suferi. Permiţându-i să existe, deveniţi aşa cum sunteţi: vaşti,
spaţioşi. Deveniţi întregi. Nu mai sunteţi un fragment, aşa cum se percepe egoul pe sine. Adevărata
voastră natură iese la iveală, iar ea este una cu natura lui Dumnezeu.
Isus face referire la aceasta atunci când spune: „Fiţi voi întregi, cum Tatăl din ceruri întreg
este.” „Fiţi voi perfecţi” ce apare în Noul Testament este o traducere eronată a termenului original
din greacă, care înseamnă întreg. Aceasta înseamnă că nu trebuie să deveniţi întregi, ci să fiţi ceea
ce sunteţi deja — cu sau fără corpul-durere.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 6: Eliberarea
98
C A P I T O L U L Ş A P T E
Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
Gnothi Seauton — Cunoaşte-te pe tine însuţi. Cuvintele acestea erau înscrise deasupra
intrării în templul lui Apollo din Delphi, locul Oracolului sacru. În Grecia antică, oamenii veneau
la Oracol în speranţa că vor afla cele pregătise destinul sau cum să procedeze într-o anumită
situaţie. Probabil că majoritatea celor care veneau aici citau cuvintele acelea în timp ce intrau în
clădire fără să realizeze că ele făceau trimitere la un adevăr mai profund decât orice le-ar fi putut
spune Oracolul. Poate că nu realizau nici că, indiferent cât de mare era dezvăluirea sau de exactă
informaţia pe care o primeau, în ultimă instanţă aceasta s-ar fi dovedit fără folos, nu i-ar fi cruţat de
nefericire ulterioară şi de o suferinţă creată de sine, dacă ei n-ar fi reuşit să găsească adevărul
ascuns în porunca aceea Cunoaşte- te pe tine însuţi. Implicaţia cuvintelor respective este aceea că,
înainte de a pune orice altă întrebare, trebuie rostită întrebarea fundamentală a vieţii voastre: Cine
sunt eu?
Oamenii inconştienţi — şi mulţi rămân inconştienţi, captivi în egoul lor de-a lungul întregii
vieţi — vă vor spune repede cine sunt: numele lor, ocupaţia, istoria lor personală, forma sau starea
corpului lor şi orice alte lucruri sau noţiuni cu care se identifică. Alţii pot părea mai evoluaţi:
considerând că sunt suflet nemuritor sau spirit divin. Dar se cunosc ei cu adevărat pe ei înşişi sau
doar au adăugat conţinutului minţii lor nişte concepte cu rezonanţă spirituală? Cunoaşterea de sine
merge mult mai în profunzime decât adoptarea unui sistem de idei sau credinţe. Ideile şi credinţele
spirituale pot în cel mai bun caz să funcţioneze ca indicatoare utile, dar prin ele însele rareori au
puterea de a îndepărta conceptele fundamentale referitoare la cine credeţi că sunteţi, concepte bine
stabilite în voi, ce fac parte din condiţionarea minţii umane. A vă cunoaşte în profunzime nu are
nimic de-a face cu ideile care plutesc încoace şi-ncolo prin mintea voastră. A vă cunoaşte pe voi
înşivă înseamnă a fi înrădăcinaţi în Fiinţă, nu rătăciţi în minte.
Cine credeţi că sunteţi
Sentimentul pe care-l aveţi referitor la cine sunteţi determină ceea ce percepeţi a fi nevoile
voastre şi ceea ce contează în viaţa voastră — iar ceea ce contează pentru voi va avea puterea de a
vă provoca supărare sau tulburare. Puteţi folosi cele de mai sus ca un criteriu care să vă ajute să
aflaţi cât de profund vă cunoaşteţi. Nu neapărat ceea ce spuneţi sau credeţi că are importanţă pentru
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
99
voi este într-adevăr ceea ce contează în cazul vostru, ci ceea ce acţiunile şi reacţiile voastre revelă
ca fiind important şi serios pentru voi. Aşadar, ar fi poate potrivit să vă puneţi întrebarea: care sunt
lucrurile care mă supără sau mă deranjează? Dacă lucrurile mărunte au puterea de a vă aduce
tulburare, atunci ceea ce credeţi că sunteţi este exact aşa: mărunt. Aceasta este credinţa voastră
inconştientă. Care sunt lucrurile mărunte? În ultimă instanţă toate lucrurile sunt mărunte, căci toate
sunt trecătoare.
Ai putea spune: „Ştiu că sunt un spirit nemuritor” sau „Am obosit de lumea aceasta nebună
şi tot ceea ce vreau este pacea” — dar numai până când sună telefonul. Veşti proaste: bursa de
valori s-a prăbuşit; s-ar putea ca afacerea să nu reuşească; a fost furată maşina; a sosit mamasoacră;
excursia este anulată, contractul a fost reziliat; v-a părăsit partenerul; vi se cer mai mulţi
bani; vina a fost aruncată asupra voastră. Deodată ţâşneşte la suprafaţă furia sau neliniştea. Vocea
vă devine aspră; „Aşa nu se mai poate.” Acuzaţi şi învinovăţiţi, atacaţi, vă apăraţi sau vă justificaţi
şi totul intră pe pilot automat. Este evident că altceva este în acest moment mult mai important
pentru voi decât pacea interioară despre care spuneaţi în urmă cu câteva clipe că reprezintă tot ce
vă doriţi, şi nici măcar nu mai sunteţi un spirit nemuritor. Afacerea, banii, contractul, pierderea sau
ameninţarea pierderii sunt mai importante. Pentru cine? Pentru spiritul nemuritor care spuneaţi că
sunteţi? Nu, ci pentru eu. Acest eu mic care caută siguranţa sau împlinirea în lucruri trecătoare şi se
nelinişteşte sau se înfurie pentru că nu reuşeşte să le găsească. Ei, măcar acum ştiţi cine credeţi în
realitate că sunteţi.
Dacă pacea este într-adevăr ceea ce căutaţi, atunci veţi alege pacea. Dacă pacea ar conta
pentru voi mai mult decât orice altceva şi dacă într-adevăr aţi şti despre voi că sunteţi spirit şi nu
micuţul eu, aţi rămâne fără reacţie şi complet vigilenţi atunci când vă confruntaţi cu oameni sau
situaţii dificile. Aţi accepta imediat situaţia şi aţi deveni astfel una cu ea, nu v-aţi mai separa de ea.
Apoi răspunsul ar veni ca o consecinţă directă a vigilenţei voastre. El ar veni de la ceea e sunteţi
(conştiinţa), nu din ceea ce credeţi că sunteţi (un eu mic). Ar fi puternic şi eficient şi n-ar
transforma nicio persoană sau situaţie în duşman.
Existenţa are întotdeauna grijă să nu vă puteţi păcăli pentru mult timp cu privire la ceea ce
credeţi cu adevărat că sunteţi, arătându-vă ce contează cu adevărat pentru voi. Modul în care
reacţionaţi faţă de oameni sau situaţii, mai ales atunci când apar probleme, reprezintă cel mai bun
indicator al profunzimii cunoaşterii pe care o aveţi faţă de voi înşivă.
Cu cât viziunea pe care o aveţi asupra voastră înşivă este mai limitată, mai îngust-egoistă,
cu atât mai mult veţi vedea limitările egoiste ale celorlalţi, inconştienţa din ei şi vă veţi concentra
asupra acestora, veţi reacţiona faţă de ele. „Vinile” lor sau ceea ce percepeţi ca fiind vini ale lor
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
100
devin pentru voi identitatea lor. Aceasta înseamnă că veţi vedea doar egoul din ei şi veţi consolida
astfel egoul din voi. În loc să priviţi „prin” egoul celorlalţi, voi priviţi „către” egoul lor. Cine
priveşte către egoul celorlalţi? Egoul din voi.
Oamenii foarte inconştienţi îşi experimentează propriul ego prin reflexia acestuia în alţii.
Când realizaţi că acele lucruri faţă de care reacţionaţi atunci când le întâlniţi în ceilalţi există şi în
voi (şi uneori numai în voi) începeţi să deveniţi conştienţi de propriul vostru ego. Tot atunci aţi
putea realiza şi că le făceaţi celorlalţi ceea ce credeaţi că alţii vă fac vouă. Încetaţi atunci să vă mai
vedeţi în postura de victime.
Voi nu sunteţi egoul. Prin urmare, atunci când deveniţi conştienţi de egoul din voi nu
înseamnă că ştiţi cine sunteţi — înseamnă că ştiţi cine nu sunteţi. Dar ştiind cine nu sunteţi
înlăturaţi cel mai mare obstacol din calea adevăratei cunoaşteri de sine.
Nimeni nu vă poate spune cine sunteţi. N-ar fi decât un alt concept, de aceea nu v-ar aduce
o schimbare. Ceea ce sunteţi nu reclamă o credinţă. De fapt, orice credinţă este un obstacol. Nu
reclamă nici măcar înţelegerea voastră, din moment ce sunteţi deja ceea ce sunteţi. Dar dacă nu
înţelegeţi ceea ce sunteţi, atunci ceea ce sunteţi nu poate străluci în această lume. Rămâne în
dimensiunea nemanifestată care este, desigur, adevărata voastră casă. Şi atunci sunteţi asemenea
unui om în aparenţă sărac, care nu ştie că are un cont în bancă de 100 de milioane de dolari, astfel
că bogăţia lui rămâne un potenţial neexploatat.
Belşugul
Ceea ce credeţi că sunteţi este, de asemenea, intim legat de modul în care vă vedeţi trataţi de
ceilalţi. Mulţi oameni se plâng că ceilalţi nu-i tratează suficient de bine. „Nu am parte de respect,
de atenţie, de recunoaştere”, spun ei. „Valoarea mea este subestimată.” Atunci când ceilalţi sunt
amabili, îi bănuiesc că au motive ascunse: „Vor să mă manipuleze, să profite de mine. Nimeni nu
mă iubeşte.”
Iată ce cred astfel de oameni despre ei înşişi: „Sunt un biet «eu mic» cu nevoi neîmplinite.”
Această percepţie elementară greşită a ceea ce sunt ei generează disfuncţii în interiorul tuturor
relaţiilor lor. Ei cred că nu au nimic de oferit şi că lumea sau ceilalţi oameni le refuză ceea ce le
este necesar, întreaga lor realitate se bazează pe un sentiment iluzoriu referitor la ceea ce sunt ei.
Acesta sabotează situaţiile, le deteriorează toate relaţiile. Dacă gândul lipsei — fie că e vorba de
bani, recunoaştere sau iubire — a devenit parte integrantă a ceea ce credeţi că sunteţi, atunci lipsa
vă va însoţi pretutindeni. În loc să confirmaţi binele care deja existe în viaţa voastră, nu vedeţi
decât lipsa. Confirmarea binelui care deja există în viaţa voastră reprezintă fundamentul belşugului
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
101
de orice fel. Lucrurile stau în felul următor: voi refuzaţi lumii tot ceea ce credeţi că lumea vă refuză
vouă. Îi refuzaţi pentru că în adâncul vostru credeţi că sunteţi mărunţi şi nu aveţi nimic să-i oferiţi.
Încercaţi următorul exerciţiu timp de două săptămâni şi vedeţi în ce fel vă schimbă el
realitatea: toate cele pe care credeţi că oamenii vi le refuză vouă — laudă, apreciere, ajutor, grijă
plină de iubire şi aşa mai departe — oferiţi-le voi lor. Nu aveţi de unde? Comportaţi-vă ca şi cum
aţi avea, şi ele vor veni. Apoi, curând după ce începeţi să dăruiţi, veţi începe să primiţi. Nu puteţi
primi ceea ce nu oferiţi. Curgerea în exterior determină şi curgerea spre interior. Voi veţi deja ceea
ce credeţi că vă este refuzat de către existenţă. Dar dacă nu-i permiteţi să curgă în exterior, nu veţi
ajunge să ştiţi că aveţi. Este şi cazul belşugului. Legea conform căreia curgerea în exterior
determină curgerea către interior a fost exprimată de Isus prin intermediul acestei imagini de mare
impact: „Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu
vârf.”
Sursa belşugului de orice fel nu se află în afara voastră; ea este parte integrantă a ceea ce
sunteţi. Începeţi însă prin a recunoaşte şi confirma belşugul din afara voastră. Vedeţi plenitudinea
vieţii care vă înconjoară. Simţind căldura soarelui pe pielea voastră, privind florile splendide din
faţa florăriei, muşcând dintr-un fruct zemos sau udându-vă până la piele în ploaia revărsată din cer.
Plenitudinea vieţii se întâlneşte la orice pas. Recunoaşterea acestui belşug existent peste tot în jurul
vostru va trezi belşugul uitat din voi înşivă. Apoi lăsaţi-l si curgă în afară. Când îi zâmbiţi unui
străin deja se produce o mică revărsare de energie. Deveniţi voi cei care oferă. Puneţi-vă adeseori
întrebarea: „Ce pot oferi acum; cum pot fi de autor acestei persoane sau în această situaţie?” Nu
este nevoie să deţineţi ceva pentru a vă simţi îmbelşugaţi, deşi dacă vă simţiţi astfel e aproape sigur
că drept consecinţă lucrurile vor veni la voi. Belşugul vine doar la aceia care au deja. Pare aproape
nedrept, dar nu este, desigur, aşa. Este o lege universală. Atât belşugul, cât şi lipsa, sunt stări interioare
ce se manifestă ca realitate a voastră. Isus formulează astfel acest adevăr: „Căci celui ce are i
se va da, dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.”
Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea despre sine
E posibil să nu vreţi să vă cunoaşteţi pentru că vă temeţi de ceea ce aţi putea afla. Mulţi
oameni au o teamă secretă că sunt răi. Dar nimic din ceea ce puteţi afla despre voi înşivă nu vă
reprezintă esenţa. Nimic din ceea ce puteţi afla despre voi nu este ceea ce sunteţi voi.
În vreme ce există oameni care nu vor să ştie cine sunt din cauza fricii, alţii au o curiozitate
insaţiabilă cu privire la ei înşişi şi vor să afle tot mai multe. Puteţi fi atât de fascinaţi de voi înşivă
încât să petreceţi ani supunându-vă psihanalizei, scormonind fiecare aspect al copilăriei, desluşind
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
102
frici şi dorinţe secrete şi descoperindu-vă complexitatea în straturi peste straturi interioare ce
formează personalitatea şi caracterul vostru. După zece ani terapeutul se poate sătura de voi şi de
povestea voastră şi vă poate spune că analiza voastră este acum încheiată. Îşi ia la revedere de la
voi înmânându-vă un dosar de cinci mii de pagini. „Găseşti aici tot ce se poate spune despre tine.
Găseşti aici ceea ce eşti.” Cărând către casă dosarul voluminos, satisfacţia iniţială de a vă cunoaşte
în sfârşit este repede înlocuită de un sentiment de nedesăvârşire şi de o bănuială furişă că sunteţi
mai mult decât atât. Şi într-adevăr sunteţi mai mult — nu în termenii cantitativi ai unor date
suplimentare, ci în dimensiunea calitativă a profunzimii.
Nu e nimic rău în psihanaliză şi în aflarea unor lucruri despre trecutul vostru atât timp cât nu
confundaţi cunoaşterea despre voi cu cunoaşterea esenţei voastre. Dosarul de cinci mii de pagini
este despre voi: este conţinutul minţii voastre condiţionate de trecut. Indiferent ce aflaţi prin
psihanaliză sau observare de sine este despre voi. Nu vă reprezintă pe voi. Este conţinut, nu esenţă.
A trece dincolo de ego înseamnă a ieşi din conţinut. A vă cunoaşte pe voi înşivă înseamnă a fi voi
înşivă, iar a fi voi înşivă înseamnă a înceta să vă identificaţi cu conţinutul.
Majoritatea oamenilor se definesc prin conţinutul vieţii lor. Orice percepeţi, experimentaţi,
faceţi, gândiţi sau simţiţi este conţinut. Conţinutul absoarbe în întregime atenţia majorităţii
oamenilor, cu el se identifică ei. Atunci când gândiţi sau spuneţi „viaţa mea”, ceea ce vreţi să
spuneţi nu e că voi sunteţi viaţa aceea, ci că aveţi sau păreţi a avea viaţa respectivă. Vă referiţi la
conţinut — vârsta voastră, starea de sănătate, relaţiile, banii, munca şi condiţiile de viaţă şi, în
egală măsură, la starea voastră mental-emoţională. Împrejurările interioare şi exterioare ale vieţii
voastre, trecutul şi viitorul, toate ţin de conţinut — la fel şi evenimentele, adică orice se întâmplă.
Ce altceva mai există în afară de conţinut? Acel ceva care permite conţinutului să existe:
spaţiul interior al conştiinţei.
Haos şi ordine mai înaltă
Atunci când nu vă cunoaşteţi decât prin intermediul conţinutului credeţi că ştiţi şi ce e bine,
şi ce e rău pentru voi. Faceţi distincţie între întâmplările care sunt „bune pentru mine” şi cele care
sunt „rele”. Aceasta este o percepţie fragmentată a întregului vieţii în cadrul căruia totul se află în
interrelaţie, fiecare întâmplare având locul său necesar şi funcţionând în cadrul totalităţii.
Totalitatea însă reprezintă mai mult decât aparenţa de suprafaţă a lucrurilor, mai mult decât suma
globală a părţilor componente, mai mult decât orice conţine viaţa voastră lumească.
În spatele succesiunii de evenimente ce pare uneori întâmplătoare sau haotică atât în viaţa
noastră, cât şi în mersul lumii, se află ascunsă desfăşurarea unei ordini mai înalte, către un scop
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
103
superior. Acest lucru este foarte frumos exprimat în zen prin zicala: „Zăpada cade, fiecare fulg la
locul potrivit.” Nu putem niciodată înţelege această ordine mai înaltă gândindu-ne la ea, căci orice
este gândit de noi aparţine conţinutului, pe când ordinea superioară provine din tărâmul fără de
formă al conştiinţei, din inteligenţa universală. Dar putem s-o întrezărim şi, mai mult de-atât, să ne
armonizăm cu ea, ceea ce înseamnă să participăm în mod conştient la înaintarea către acel scop
superior.
Când intrăm într-o pădure neatinsă de mâna omului, mintea noastră gânditoare va vedea
doar dezordine şi haos în jur. Nici măcar nu va mai putea face diferenţa dintre viaţă (binele) şi
moarte (răul), din moment ce pretutindeni, din materia putrezită şi în descompunere, se naşte viaţă
nouă. Doar dacă suntem suficient de liniştiţi în interior şi dacă zgomotul gândirii se domoleşte,
putem deveni conştienţi de faptul că aici există o armonie ascunsă, ceva sacru, o ordine mai înaltă
în care fiecare lucru îşi are locul său perfect şi n-ar putea fi altceva decât este sau altfel decât este.
Mintea se simte mai confortabil într-un parc amenajat, pentru că acesta a fost planificat prin
gândire, nu a crescut în mod organic. Aici este o ordine pe care mintea o poate înţelege, în pădure
există o ordine de neînţeles, care minţii îi pare a fi un haos. Ea se află dincolo de categoriile
mentale ale binelui şi răului. N-o puteţi înţelege prin gândire, dar îi puteţi prinde semnificaţia
atunci când lăsaţi gândirea deoparte, deveniţi liniştiţi şi vigilenţi şi nu încercaţi să înţelegeţi şi să
explicaţi. Doar atunci puteţi conştientiza sacralitatea pădurii. Şi atunci când percepeţi acea armonie
ascunsă, acea sacralitate, realizaţi că nu sunteţi separaţi de ele; înţelegând aceasta, participaţi şi voi
la ea într-un mod conştient. În felul acesta, natura vă ajută să vă reintegraţi în întregul vieţii.
Binele şi răul
La un moment oarecare din viaţa lor, mulţi oameni devin conştienţi de faptul că nu există
doar naştere, creştere, succes, sănătate, bunăstare, plăcere şi câştig, ci şi pierdere, eşec, boală,
bătrâneţe, deteriorare, durere şi moarte. In mod convenţional, toate acestea sunt etichetate drept
„bune” şi „rele”, ordine şi dezordine. „Sensul” vieţii omeneşti este de regulă asociat cu ceea ce ei
numesc a fi „bine”, dar binele este continuu ameninţat cu prăbuşirea, cu dezordinea; este ameninţat
de ceea ce este lipsit de sens şi de ceea ce este „rău”, iar atunci explicaţiile eşuează şi viaţa
încetează să mai aibă sens. Mai devreme sau mai târziu, dezordinea va izbucni în viaţa fiecăruia, în
ciuda tuturor poliţelor de asigurare pe care le deţine. Poate apărea sub forma unei pierderi sau a
unui accident, a bolii, dizabilităţii, bătrâneţii, morţii. Însă izbucnirea dezordinii în viaţa cuiva,
urmată de năruirea sensului definit în plan mental pot constitui deschiderea către o ordine mai
înaltă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
104
„Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”, spune Biblia. Care
este înţelepciunea lumii acesteia? Mişcarea gândirii şi sensul definit exclusiv prin gândire.
Gândirea izolează o situaţie sau un eveniment şi-i pune eticheta de bun sau rău, ca şi cum ar
avea o existenţă separată. O prea mare încredere în gândire duce la fragmentarea realităţii.
Fragmentarea aceasta este o iluzie, dar ea pare foarte reală atunci când îi cădeţi victime. Universul
este un tot indivizibil în care toate lucrurile sunt legate între ele, în care nimic nu există în izolare.
Această legătură la nivel mai profund între toate lucrurile şi întâmplările implică faptul că
etichetele mentale de „bun” şi „rău” sunt, în ultimă instanţă, iluzorii. Ele presupun întotdeauna o
perspectivă limitată, prin urmare adevărul lor este relativ şi temporar. Această realitate este
ilustrată în povestea unui înţelept care a câştigat la loterie o maşină scumpă. Familia şi prietenii sau
bucurat foarte mult pentru el şi au venit să sărbătorească. „Grozav”, se entuziasmau ei. „Eşti atât
de norocos.” Omul a zâmbit şi a răspuns: „Se poate.” Câteva săptămâni s-a bucurat de maşina cea
nouă. Apoi, într-o zi, un şofer beat i-a izbit-o într-o intersecţie, iar el a ajuns la spital cu mai multe
răni. Familia şi prietenii au venit să-l vadă la spital şi i-au spus: „Ai avut un mare ghinion.” Şi de
data aceasta, omul a zâmbit şi a spus: „Se poate.” Când încă era în spital, din cauza unei alunecări
de teren casa i s-a prăbuşit, într-o noapte, în mare. Prietenii au venit iarăşi, în ziua următoare, şi iau
spus: „Ce noroc ai avut să te afli aici, în spital.” El a răspuns din nou: „Se poate.”
Acest „se poate” al înţeleptului semnifică un refuz de a judeca orice se întâmplă. În loc să
judece, el acceptă ceea ce este şi se armonizează astfel în mod conştient cu ordinea superioară. El
ştie că minţii îi este adesea imposibil să înţeleagă care este locul sau scopul unui eveniment aparent
întâmplător în contextul întregului. Dar nu există evenimente întâmplătoare, nici evenimente sau
lucruri care există prin ele însele, în izolare. Atomii ce intră în componenţa corpului vostru au fost
cândva în stele, iar cauzele celui mai mărunt eveniment sunt realmente infinite şi conectate cu
întregul în moduri ce scapă înţelegerii. Dacă aţi vrea să urmăriţi cauza unui eveniment, ar trebui să
vă întoarceţi până la începuturile creaţiei. Cosmosul nu este haotic. Însuşi cuvântul cosmos
înseamnă ordine. Dar aceasta nu este o ordine pe care mintea omenească o poate înţelege vreodată,
chiar dacă uneori o poate întrezări.
Când nu vă deranjează nimic din ceea ce vi se întâmplă
J. Krishnamurti, marele filozof şi învăţător spiritual indian, a vorbit şi a călătorit aproape
toată viaţa peste tot în lume, timp de mai bine de cincizeci de ani, în încercarea sa de a transmite
prin cuvinte — care reprezintă conţinutul — ceea ce este dincolo de cuvinte, dincolo de conţinut.
Într-unui din discursurile sale din ultima parte a vieţii i-a surprins pe cei care-l ascultau atunci când
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
105
i-a întrebat: „Vreţi să ştiţi care e secretul meu?” Toţi cei prezenţi au devenit foarte atenţi. Mulţi
dintre ei veneau să-l asculte de douăzeci sau treizeci de ani şi tot nu reuşeau să prindă esenţa
învăţăturilor lui. In sfârşit, după toţi aceşti ani, maestrul avea să ofere cheia înţelegerii. „Iată
secretul meu”, a continuat el. „Pe mine nu mă deranjează nimic din ceea ce mi se întâmplă.”
Şi fiindcă n-a oferit amănunte, am bănuiala că majoritatea celor care îl ascultau au rămas şi
mai nedumeriţi decât înainte, însă implicaţiile acestei afirmaţii simple sunt profunde.
Ce implicaţii are faptul că nu mă deranjează ceea ce mi se întâmplă? Acest lucru implică o
armonizare interioară cu ceea ce se întâmplă. „Ceea ce s întâmplă” se referă, desigur, la acest
moment aşa cum este el, iar el întotdeauna este deja aşa cum este. Se referă la conţinut, la forma pe
care o îmbracă momentul acesta — singurul moment care există vreodată. A fi în armonie cu ceea
ce este înseamnă a nu opune rezistenţă interioară faţă de ceea ce se întâmplă. Înseamnă a nu pune
etichetele mentale de bun sau răi, ci a permite ca ceea ce este să existe pur şi simplu. Înseamnă
oare aceasta că nu mai întreprindeţi nimic pentru a induce schimbarea în viaţa voastră?
Dimpotrivă. Când fundamentul pe care vă construiţi acţiunile este armonizat în interior cu
momentul prezent, acţiunile voastre primesc forţă de la inteligenţa Vieţii însăşi.
Într-adevăr?
Maestrul zen Hakuin trăia într-un oraş din Japonia. Oamenii îi acordau mult respect şi mulţi
veneau la el pentru a primi învăţături spirituale. S-e întâmplat însă ca fiica adolescentă a vecinului
de alături să rămână însărcinată. Când părinţii ei au întrebat-o, cu furie şi dojană, cine este tatăl, ea
a sfârşit prin a le spune că Hakuin, maestrul zen, era tatăl. Foarte furioşi, părinţii s-au năpustit la
Hakuin şi l-au anunţat cu urlete şi acuzaţii că fiica lor mărturisise că el era tatăl. Răspunsul lui a
fost: „Într-adevăr?”.
Veştile despre scandal s-au împrăştiat în tot oraşul şi dincolo de el. Maestrul şi-a pierdut
reputaţia, dar acest lucru nu l-a tulburat. Nimeni nu mai venea să-l vadă, el însă a rămas neclintit.
Când s-a născut copilul, părinţii fetei i l-au adus lui Hakuin. „Tu eşti tatăl, aşa că ai grijă de el.”
Maestrul i-a acordat copilului o îngrijire plină de afecţiune. După ce s-a scurs un an, mama a
mărturisit părinţilor ei, cuprinsă de remuşcări, că adevăratul tată al copilului era tânărul care lucra
la măcelărie. Foarte necăjiţi, aceşti s-au dus la Hakuin să-şi ceară scuze şi să primească iertarea lui.
„Ne pare foarte rău. Am venit să luăm înapoi copilul. Fiica noastră ne-a mărturisit că nu tu eşti
tatăl.” „Într-adevăr?” a fost tot ce a rostit acesta în timp ce le dădea copilul în braţe.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
106
Maestrul răspunde exact în acelaşi mod falsităţii şi adevărului, veştilor proaste şi celor bune:
„Într-adevăr?” El permite formei în care se manifestă momentul, fie ea bună sau rea, să fie aşa cum
este şi în acest mod nu participă la drama umană. Pentru el există doar momentul acesta, iar
momentul acesta este aşa cum este. El nu personalizează evenimentele. Nu este victima nimănui.
Este atât de complet integrat în ceea ce se întâmplă, încât ceea ce se întâmplă nu mai are putere
asupra lui. Doar dacă opuneţi rezistenţă faţă de ce se întâmplă sunteţi la mila evenimentelor, iar
fericirea sau nefericirea vă vor fi determinate de mersul lumii.
Copilul primeşte îngrijire şi afecţiune. Răul se transformă în bine prin puterea atitudinii
lipsite de rezistenţă. Răspunzând întotdeauna solicitării momentului prezent, el se desprinde de
copil atunci când vine timpul s-o facă.
Imaginaţi-vă în treacăt cum ar fi reacţionat egoul pe parcursul diverselor etape ale
desfăşurării acestor evenimente.
Egoul şi momentul prezent
Relaţia primordială, cea mai importantă din viaţa voastră este cea cu clipa de Acum sau, mai
degrabă, cu orice formă pe care o îmbracă clipa de Acum, cu alte cuvinte ceea ce este sau ceea ce
se întâmplă. Dacă relaţia voastră cu ceea ce este Acum este una disfuncţională, disfuncţia
respectivă se va reflecta în fiecare relaţie şi fiecare situaţie cu care veniţi în contact. Egoul ar putea
fi definit simplu în modul următor: o relaţie disfuncţională cu momentul prezent. Acum puteţi
decide ce fel de relaţie vreţi să aveţi cu momentul prezent.
Odată ce aţi ajuns la un anumit nivel de conştiinţă (şi dacă citiţi acestea, e aproape sigur că
aţi ajuns), aveţi capacitatea de a decide ce fel de relaţie vreţi să aveţi cu momentul prezent. Vreau
ca momentul prezent să-mi fie prieten sau duşman? Momentul prezent este inseparabil de viaţă,
aşadar în acest mod decideţi practic ce fel de relaţie vreţi să aveţi cu viaţa. Odată ce aţi decis că
vreţi ca momentul prezent să vă fie prieten, prima mutare depinde de voi: deveniţi prietenoşi cu el,
primiţi-l bine, indiferent în ce se deghizează şi în curând veţi vedea rezultatele. Viaţa devine
prietenoasă cu voi; oamenii vă vin în ajutor, împrejurările devin cooperante. O singură decizie vă
schimbă întreaga realitate. Dar va trebui să reluaţi acea decizie de fiecare dată — până când modul
acesta de a trăi devine ceva natural.
Decizia de a face din momentul prezent un prieten reprezintă sfârşitul egoului. Egoul nu
poate fi niciodată în armonie cu momentul prezent, adică în armonie cu viaţa, din moment ce însăşi
natura lui îl constrânge să ignore, să opună rezistenţă sau să minimalizeze valoarea lui Acum.
Egoul trăieşte pe seama timpului. Cu cât este egoul mai puternic, cu atât mai mult preia timpul
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
107
controlul asupra vieţii voastre. Aproape fiecare gând pe care-l aveţi priveşte în acest caz trecutul
sau viitorul, iar sentimentul vostru de sine depinde de trecut în ceea ce priveşte identitatea voastră
şi de viitor în ceea ce priveşte împlinirea sa. Teama, anxietatea, aşteptările, regretul, vinovăţia,
furia sunt disfuncţii ale stării de conştiinţă aflate sub semnul timpului.
Egoul tratează momentul prezent în trei feluri: ca pe un mijloc către un scop, ca pe un
obstacol sau ca pe un duşman. Să le luăm pe rând, astfel încât, atunci când regăsiţi în voi tiparul
respectiv, să-l puteţi recunoaşte şi să luaţi din nou decizia adecvată.
Pentru ego, momentul prezent este, în cel mai bun caz, util doar ca un mijloc ce conduce
spre un scop. El vă duce spre un moment viitor considerat a fi mai important, chiar dacă viitorul nu
vine niciodată decât sub formă de moment prezent şi nu este, prin urmare, nimic mai mult decât un
gând din mintea voastră. Cu alte cuvinte, nu sunteţi niciodată pe deplin aici, deoarece sunteţi
întotdeauna ocupaţi cu încercarea de a ajunge în altă parte.
Când tiparul acesta devine mai pronunţat — şi aceasta se întâmplă foarte frecvent —
momentul prezent este privit şi tratat ca şi cum ar fi un obstacol de trecut. Atunci apar nerăbdarea,
frustrarea şi stresul, iar în cadrul culturii noastre aceasta este realitatea de fiecare zi a oamenilor,
starea lor normală. Viaţa, cea care există acum, este văzută ca o „problemă”, iar lumea voastră este
una plină de probleme ce trebuie rezolvate toate înainte de a putea fi fericiţi, împliniţi sau înainte
de a începe să trăiţi cu adevărat — cel puţin aşa credeţi voi. Problema este următoarea: în locul
fiecărei probleme soluţionate, apare o alta. Câtă vreme veţi vedea momentul prezent ca pe un
obstacol, problemele nu se pot sfârşi. „Voi fi orice doreşti să fiu”, spune Viaţa sau clipa de Acum.
„Te voi trata aşa cum mă tratezi tu. Dacă mă vezi ca pe o problemă, voi fi o problemă pentru tine.
Dacă mă tratezi ca pe un obstacol, voi fi un obstacol.”
În cel mai rău caz, şi această abordare este şi ea foarte des întâlnită, momentul prezent este
tratat ca un duşman. Când urâţi ceea ce faceţi, vă plângeţi de ceea ce vă înconjoară, blestemaţi
lucrurile care se întâmplă sau s-au întâmplat sau când dialogul vostru interior este alcătuit din
expresii precum ar trebui şi n-ar trebui, din învinovăţiri şi acuzaţii, atunci vă certaţi cu ceea ce este,
vă certaţi cu ceea ce deja există ca realitate. Transformaţi Viaţa în duşman şi Viaţa spune: „Dacă
vrei război, vei avea război.” Realitatea exterioară, care întotdeauna vă reflectă înapoi starea
interioară, este atunci experimentată ca fiind ostilă.
O întrebare vitală pe care trebuie să v-o puneţi frecvent este aceasta: în ce relaţie mă aflu eu
cu momentul prezent? Apoi deveniţi vigilenţi ca să aflaţi răspunsul. Tratez clipa de Acum ca fiind
doar un mijloc către îndeplinirea unui scop? O văd ca pe un obstacol? O transform într-un duşman?
Din moment ce tot ce aveţi vreodată este momentul prezent, din moment ce Viaţa este inseparabilă
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
108
de momentul de Acum, semnificaţia adevărată a întrebării este aceasta: care este relaţia mea cu
Viaţa? întrebarea aceasta este o modalitate excelentă de demascare a egoului din voi şi de a vă
aduce în starea de Prezenţă. Deşi întrebarea nu cuprinde în sine adevărul absolut (în ultimă
instanţă, eu şi momentul prezent sunt unul şi acelaşi lucru), ea reprezintă un indicator util către
direcţia bună. Puneţi-vi-o adesea, până ce nu veţi mai avea nevoie s-o faceţi.
Cum depăşiţi o relaţie disfuncţională cu momentul prezent? Lucrul cel mai important este să
o vedeţi în voi, în gândurile şi acţiunile voastre. În momentul în care vedeţi, observaţi că relaţia
voastră cu clipa de Acum este disfuncţională, sunteţi prezenţi. A vedea este sinonim cu apariţia
Prezenţei, în momentul în care vedeţi disfuncţia, ea începe să se dizolve. Unor oameni li se
întâmplă să izbucnească în râs când văd acest lucru. Odată cu viziunea respectivă vine şi puterea de
a alege — alegerea de a spune da momentului de Acum, de a-l transforma în prietenul vostru.
Paradoxul timpului
La suprafaţă, momentul prezent este „ceea ce se întâmplă”. Şi cum ceea ce se întâmplă este
într-o continuă schimbare, se pare că fiecare zi din viaţa voastră constă din mii de momente în care
se întâmplă diverse lucruri. Timpul este văzut ca o succesiune nesfârşită de momente, unele
„bune”, altele „rele”. Însă dacă priviţi mai îndeaproape, adică prin intermediul experienţei voastre
imediate, veţi descoperi că nu sunt deloc mai multe momente. Descoperiţi că întotdeauna este doar
momentul acesta. Viaţa este întotdeauna acum. Întreaga voastră viaţă se desfăşoară în acest Acum
constant. Chiar şi momentele trecute sau viitoare există doar atunci când vi le amintiţi sau le
anticipaţi, iar voi faceţi acestea gândindu-vă la ele în singurul moment care există: cel de faţă.
Atunci de ce pare că ar fi vorba despre mai multe momente? Deoarece momentul prezent
este confundat cu ceea ce se întâmplă, confundat cu conţinutul. Spaţiul lui Acum este confundat cu
ceea ce se întâmplă în acel spaţiu. Confundarea momentului prezent cu conţinutul dă naştere nu
doar iluziei timpului, ci şi iluziei egoului.
Întâlnim aici un paradox. Cum putem, pe de o parte, să negăm realitatea timpului? Aveţi
nevoie de timp pentru a vă deplasa de colo până dincolo, pentru a pregăti masa, pentru a ridica o
casă, pentru a citi cartea aceasta. Aveţi nevoie de timp pentru a creşte, pentru a învăţa lucruri noi.
Orice faceţi pare să ia timp. Toată lumea este supusă legilor lui, iar în final, „timpul acesta
neîndurător şi tiran”, după cum spune Shakespeare, vă va ucide. L-aţi putea compara cu un râu
învolburat care vă duce cu el sau cu un foc ce arde totul.
De curând, m-am întâlnit cu nişte prietene vechi, o familie pe care n-o mai văzusem de mult
şi am fost şocat la vederea lor. Era cât pe ce să le întreb: „V-aţi îmbolnăvit? Ce s-a întâmplat? Cine
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
109
v-a făcut asta?” Mama, care mergea sprijinită într-un baston, părea că s-a împuţinat la statură, faţa i
se zbârcise ca un măr învechit. Fiica, pe care de la ultima întâlnire mi-o aminteam plină de energie,
de entuziasm şi de aşteptările caracteristice tinereţii, părea acum uzată, obosită de creşterea a trei
copii. Atunci mi-am amintit: trecuseră aproape treizeci de ani de când ne întâlniserăm ultima dată.
Timpul era cel care le făcuse toate acestea. Şi sunt sigur că şi ele au fost la fel de şocate la vederea
mea.
Totul pare să fie supus legilor timpului şi totuşi totul pare să se întâmple în clipa de Acum.
Acesta este paradoxul. Oriunde priviţi, găsiţi nenumărate probe indirecte privitoare la realitatea
timpului — un măr în descompunere, faţa voastră privită în oglinda din baie comparată cu faţa
voastră dintr-o fotografie de acum treizeci de ani — însă nu găsiţi niciodată vreo probă directă, nu
experimentaţi timpul în sine. Întotdeauna experimentaţi doar momentul prezent sau, mai degrabă,
ceea ce se întâmplă în el. Dacă mergeţi doar pe probă directă, atunci nu există timp, iar clipa de
Acum este tot ce există şi a existat vreodată.
Eliminând timpul
Nu puteţi face din starea fără de ego un scop în viitor pe care apoi să vă străduiţi să-l
atingeţi. Nu veţi găsi decât şi mai multă nemulţumire, mai mult conflict interior, căci întotdeauna
vi se va părea că n-aţi ajuns încă, n-aţi „atins” starea aceea încă. Atunci când eliberarea de ego
reprezintă scopul vostru în viitor vă veţi acorda mai mult timp pentru atingerea lui, iar mai mult
timp înseamnă mai mult ego. Priviţi cu atenţie pentru a vedea dacă nu cumva această căutare
spirituală nu este o formă deghizată de ego. Chiar şi încercarea de a scăpa de „sinele” vostru poate
fi o căutare deghizată, tot de ordin cantitativ, asta în cazul în care eliberarea de „sine” este
transformată într-un obiectiv viitor. A vă acorda vouă înşivă mai mult timp înseamnă mai exact: a
vă acorda vouă „înşivă” — adică sinelui vostru — mai mult timp. Timpul, adică trecutul şi viitorul,
este cel pe seama căruia trăieşte sinele artificial fabricat de minte, egoul, iar timpul este în mintea
voastră. Nu are o existenţă obiectivă „acolo, afară”. Este o structură mentală necesară percepţiei
senzoriale, indispensabilă în scopuri practice, dar totodată cea mai mare piedică în cunoaşterea de
sine. Timpul este dimensiunea orizontală a vieţii, stratul de suprafaţă al realităţii. Mai există şi
dimensiunea verticală a profunzimii, accesibilă doar prin poarta momentului prezent.
Aşadar, în loc să vă adăugaţi timp, daţi la o parte timpul. Eliminarea timpului din conştiinţa
voastră înseamnă eliminarea egoului. Aceasta este singura practică spirituală adevărată.
Când vorbim de eliminarea timpului nu ne referim, desigur, la timpul marcat de limbile
ceasului, acesta fiind util în scopuri practice precum stabilirea unei întâlniri sau planificarea unei
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
110
călătorii. Activităţile noastre alături de ceilalţi ar fi aproape imposibile fără un ceas. Noi vorbim
despre eliminarea timpului psihologic, care reprezintă preocuparea necontenită a minţii egotice faţă
de trecut şi viitor şi opunerea ei faţă de contopirea cu viaţa prin armonizarea cu ceea ce este, în
mod inevitabil, în momentul prezent.
Ori de câte ori un nu uzual spus vieţii se transformă într-un da, ori de câte ori îi permiteţi
momentului acestuia să fie aşa cum este, dizolvaţi timpul şi egoul. Ca să supravieţuiască, egoul
trebuie să facă în aşa fel încât timpul — trecutul şi viitorul — să fie mai important decât momentul
prezent. Egoul nu poate tolera prietenia cu momentul prezent, cu excepţia unor scurte momente
imediat următoare obţinerii a ceea ce şi-a dorit. Dar nimic nu poate satisface egoul pe termen lung.
Câtă vreme el este cel care vă conduce viaţa, veţi dispune de două modalităţi prin care să fiţi
nefericiţi. Să nu primiţi ceea ce vă doriţi este una dintre ele. Să primiţi ceea ce vă doriţi este
cealaltă.
Orice există sau se întâmplă este o formă pe care o îmbracă clipa de Acum. Dacă îi opuneţi
rezistenţă interioară, forma, adică lumea, devine o barieră de netrecut ce vă separă de ceea ce
sunteţi dincolo de formă, vă separă de Viaţa unică, lipsită de formă, care e totuna cu voi. Atunci
când răspundeţi cu un da interior formei lui Acum, însăşi forma aceea devine poarta către ceea ce
este fără de formă. Separarea dintre lume şi Dumnezeu se topeşte.
Atunci când reacţionaţi împotriva formei pe care o ia Viaţa în momentul de faţă, când trataţi
clipa de Acum ca pe un mijloc, un obstacol sau un duşman, vă consolidaţi propria voastră
identitate formală, egoul. De aici provine reactivitatea egoului. Ce este reactivitatea? Dependenţa
de reacţie. Cu cât sunteţi mai reactivi, cu atât vă încâlciţi mai tare în formă. Cu cât vă identificaţi
mai mult cu forma, cu atât mai puternic devine egoul. Fiinţa voastră nu mai străluceşte atunci de
dincolo de formă — sau o face doar foarte puţin.
Dacă nu opuneţi rezistenţă faţă de formă, ceea ce există în voi dincolo de formă apare ca o
Prezenţă atotcuprinzătoare, o putere tăcută cu mult mai mare decât identitatea voastră formală de
scurtă durată, persoana. Ea reprezintă ceea ce sunteţi într-un mod mai profund decât orice altceva
din lumea formelor.
Visul şi visătorul
Absenţa rezistenţei reprezintă cheia către cea mai mare putere din univers. Datorită ei,
conştiinţa (spiritul) este eliberată din închisoarea formei. Absenţa rezistenţei interioare faţă de
formă — faţă de ceea ce este sau se întâmplă — înseamnă negarea realităţii absolute a formei.
Opunerea de rezistenţă face ca lumea şi lucrurile lumeşti să pară mai reale, mai solide şi mai
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
111
trainice decât sunt, între acestea incluzând şi propria voastră identitate formală, egoul. Ea
înzestrează lumea şi egoul cu o pondere şi o importanţă absolute, care vă determină să vă luaţi pe
voi înşivă şi lumea foarte în serios. Jocul formelor este atunci interpretat în mod eronat ca o luptă
pentru supravieţuire, iar dacă aceasta este percepţia voastră, atunci ea devine şi realitatea voastră.
Numeroasele lucruri care se întâmplă, numeroasele forme pe care le îmbracă viaţa au o
natură efemeră. Toate sunt trecătoare. Lucruri, corpuri şi egouri, evenimente, situaţii, gânduri,
emoţii, dorinţe, ambiţii, temeri, drame… toate acestea vin, pretind a fi mai importante decât orice şi
dispar înainte să vă daţi seama, topindu-se în neantul din care au venit. Au fost vreodată reale? Au
fost vreodată altceva decât un vis, visul formelor?
Dimineaţa, după ce ne trezim, visul de peste noapte se evaporă, iar noi spunem: „Ah, n-a
fost decât un vis. N-a fost real.” Dar ceva din visul acela trebuie să fi fost real, altfel n-ar fi putut
exista. În apropierea morţii s-ar putea să privim înapoi spre viaţa noastră şi să ne întrebăm dacă n-a
fost cumva doar un alt vis. Chiar în acest moment aţi putea privi înapoi spre concediul de anul
trecut sau spre drama petrecută ieri şi aţi putea vedea că sunt foarte asemănătoare cu visul de
noaptea trecută.
Există visul, şi există cel care îl visează. Visul este un joc de scurtă durată al formelor; este
lumea — relativ reală, nu reală la modul absolut. Apoi există cel care visează, realitatea absolută în
care formele vin şi pleacă. Cel care visează nu este persoana. Persoana face parte din vis. Cel care
visează este substratul în care apare visul, cel care face posibil visul. Este absolutul din spatele
relativului, atemporalul din spatele timpului, conştiinţa din interiorul şi din spatele formei. Cel care
visează este conştiinţa însăşi — ceea ce sunteţi.
Scopul nostru actual este să ne trezim în interiorul visului. Atunci când suntem treji în vis,
drama pământească creată de ego îşi găseşte sfârşitul şi un vis blând şi minunat îi ia locul. Aceasta
este pământul cel nou.
Trecând dincolo de limitări
În viaţa fiecărui om vine o vreme când începe să urmărească dezvoltarea şi expansiunea sa
la nivel de formă. De pildă, atunci când vă străduiţi să depăşiţi o limitare pe care o reprezintă
slăbiciunea fizică sau precaritatea situaţiei financiare, când dobândiţi noi abilităţi şi cunoştinţe sau
atonei când, prin intermediul acţiunii creative, aduceţi în acesta lume ceva nou, care oferă o calitate
în plus vieţii voastre şi vieţii celorlalţi. Poate fi vorba despre o bucată muzicală sau o operă de artă,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
112
o carte, un serviciu pe care-l oferiţi, o funcţie pe care o îndepliniţi, o afacere sau organizaţie căreia
îi puneţi bazele sau în sprijinul căreia vă aduceţi o contribuţie vitală.
Atunci când sunteţi prezenţi, când atenţia voastră este totală, Acum, Prezenţa aceasta va
curge în ceea ce faceţi şi va aduce o transformare. Va aduce forţă şi o calitate superioară. Sunteţi
prezenţi atunci când ceea ce faceţi nu este înainte de toate un mijloc pentru atingerea unui scop
(bani, prestigiu, câştigarea unei competiţii), ci reprezintă în sine o împlinire; sunteţi prezenţi atunci
când puneţi bucurie şi viaţă în ceea ce faceţi. Şi sigur că nu puteţi fi prezenţi dacă nu deveniţi prietenii
momentului prezent. Aceasta este baza acţiunii eficiente, necontaminată de negativitate.
Formă înseamnă limitare. Ne aflăm aici nu doar pentru experienţa limitării, ci şi pentru a ne
ridica gradul de conştiinţă dincolo de limitare. Există limitări ce pot fi depăşite la nivel exterior.
Pot exista în viaţa voastră şi limitări cu care trebuie să învăţaţi să trăiţi. Acestea pot fi depăşite doar
în interior. Toţi oamenii le întâlnesc mai devreme sau mai târziu. Limitările acelea pot fie să vă
menţină captivii unor reacţii de tip egoist, ceea ce înseamnă o mare nefericire, fie să vă determine
să vă ridicaţi deasupra lor în interiorul vostru prin abandonul lipsit de compromisuri faţă de ceea ce
este. Aceasta este învăţătura pe care ne-o prilejuiesc ele. Starea de abandon deschide dimensiunea
verticală în viaţa voastră, dimensiunea adâncimii. Din această dimensiune se va ivi atunci ceva în
lume, ceva de o valoare infinită care altfel ar fi rămas nemanifestat. Unii dintre cei care au cedat în
faţa unei limitări severe au devenit vindecători sau învăţători spirituali. Alţii lucrează în mod
altruist pentru a alina suferinţa semenilor sau pentru a aduce un dar creativ acestei lumi.
Spre sfârşitul anilor 1970, luam în fiecare zi prânzul cu unul sau doi prieteni la bufetul
secţiei postuniversitare din cadrul Cambridge University, unde studiam. Uneori, la masa de alături
stătea un bărbat în scaun cu rotile, de obicei însoţit de trei sau patru oameni. Intr-una din zile, pe
când stătea la o masă direct în faţa mea, nu m-am putut abţine să nu-l cercetez mai amănunţit cu
privirea şi am fost şocat de ceea ce am văzut. Părea aproape complet paralizat. Corpul îi era
atrofiat, capul îi cădea mereu în faţă. Unul dintre cei care îl însoţeau îi introducea cu grijă
mâncarea în gură, iar o mare parte din aceasta cădea înapoi pe o farfurie micuţă ţinută sub bărbia
lui de către o altă persoană. Din când în când, bărbatul ţintuit în scaunul cu rotile bombănea sunete
neinteligibile, iar cineva stătea cu urechea aproape de gura lui şi apoi interpreta într-un mod uluitor
ceea ce încercase el să spună.
Mai târziu l-am întrebat pe prietenul meu dacă ştia cine este. „Sigur”, mi-a răspuns el, „este
profesor de matematică, iar cei care sunt cu el sunt absolvenţii care urmează cursurile
postuniversitare predate de el. Are o boală a neuronilor care răspund de motricitate, care duce la
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
113
paralizia progresivă a fiecărei părţi a corpului. I s-au mai dat cel mult cinci ani de trăit. Probabil că
este cea mai îngrozitoare soartă care se poate abate asupra unei fiinţe umane.”
După câteva săptămâni s-a întâmplat ca atunci când eu ieşeam din clădire, el să intre.
Privirile ni s-au întâlnit în timp ce ţineam uşa deschisă ca să poată trece cu scaunul său electric.
Am văzut cu surprindere că avea ochii senini. În ei nu era nicio urmă de nefericire. Mi-am dat
imediat seama că renunţase să opună rezistenţă; trăia în abandon.
După câţiva ani, cumpărând de la un chioşc un ziar, l-am văzut cu uimire pe prima pagină a
unei cunoscute publicaţii internaţionale de ştiri. Nu numai că era încă în viaţă, dar devenise între
timp cel mai faimos fizician teoretician din lume, Stephen Hawking. Un rând minunat din articol
confirma ceea ce simţisem când îl privisem în ochi, în urmă cu mulţi ani. Vorbind despre viaţa lui,
spunea (acum cu ajutorul sintetizatorului de voce): „Cine şi-ar fi putut dori mai mult?”
Bucuria Fiinţării
Nefericirea sau negativitatea reprezintă o boală pe planeta noastră. Ceea ce este poluarea la
nivel exterior, este negativitatea în plan interior. Este prezentă pretutindeni, nu doar în cazul
oamenilor care nu au îndeajuns, ci chiar mai mult în cazul celor care au mai mult decât suficient.
Surprinzător? Nu. Cei cu stare se identifică şi mai profund cu forma, se pierd mai mult în conţinut,
cad mai uşor în capcana egoului.
Oamenii cred că fericirea lor depinde de ceea ce se întâmplă, adică depinde de formă. Ei nu
realizează că întâmplarea reprezintă lucrul cel mai instabil din univers, mereu supus schimbării. În
viziunea lor, momentul prezent este ori tulburat de ceva ce s-a întâmplat şi n-ar fi trebuit să se
întâmple, ori incomplet — pentru că ceva ce ar fi trebuit să se întâmple, nu s-a întâmplat. În acest
fel, ei ratează perfecţiunea mai profundă inerentă vieţii înseşi, o perfecţiune ce întotdeauna există
deja, dincolo de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă, dincolo de formă. Acceptaţi momentul
prezent şi găsiţi perfecţiunea aceea mai adâncă decât orice formă şi neatinsă de timp.
Bucuria Fiinţării, care este singura fericire adevărată, nu poate ajunge la voi prin
intermediul niciunei forme, averi, realizări, persoane sau eveniment — prin nimic din cele ce se
întâmplă. Bucuria aceea nu poate veni la voi — niciodată. Ea izvorăşte din dimensiunea fără de
formă din interiorul vostru, din conştiinţa însăşi; astfel, este una cu ceea ce sunteţi.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
114
Permiteţi diminuarea egoului
Egoul este întotdeauna în gardă împotriva a orice percepe el ca având efect de diminuare
asupra sa. Mecanismele sale automate de remediere intră în funcţiune pentru a reabilita forma
mentală de „eu”. Când cineva mă acuză sau mă critică, egoul simte că se petrece o diminuare a
sinelui şi imediat încearcă să-şi remedieze sentimentul de sine diminuat recurgând la
autojustificare, apărare sau învinovăţire. Pentru ego este irelevant dacă cealaltă persoană are sau nu
dreptate. El este mult mai interesat de conservarea sinelui decât de adevăr. Aceasta este
conservarea formei psihologice de „eu”. Chiar şi un lucru normal — precum a urla la rândul vostru
către un alt şofer care vă face „idiot” — este un mecanism automat şi inconştient de remediere a
egoului. Unul dintre cele mai des întâlnite astfel de mecanisme îl reprezintă furia, datorită căreia
egoul devine, pentru scurt timp, bombastic, uriaş. Toate mecanismele de remediere au un sens
pentru ego, dar ele sunt de fapt disfuncţionale. Cele mai extreme din punctul de vedere al
disfuncţiei pe care o implică sunt violenţa fizică şi autoamăgirea sub forma fanteziilor de
grandoare.
O practică spirituală puternică constă în a permite diminuarea egoului atunci când se iveşte
ocazia, nemaiîncercând să îl reabilitaţi. Vă recomand să aveţi această experienţă din când în când.
De exemplu, când cineva vă critică, vă învinovăţeşte sau vă insultă, în loc să-i răspundeţi pe loc în
acelaşi mod sau în loc de a vă apăra — nu întreprindeţi nimic. Permiteţi imaginii de sine să rămână
diminuată şi apoi urmăriţi cu atenţie ce simţiţi adânc în interiorul vostru. Timp de câteva secunde
s-ar putea să aveţi un sentiment de disconfort, ca şi cum vi s-ar fi micşorat dimensiunile. După care
aţi putea simţi în interior un spaţiu foarte viu. Nu v-aţi micşorat deloc. În realitate, v-aţi dilatat. În
acel punct, există posibilitatea să realizaţi un lucru uimitor: atunci când aparent vă diminuaţi în
vreun fel, dar ca răspuns nu manifestaţi absolut nicio reacţie nici în plan exterior, nici în interiorul
vostru, veţi realiza că nimic real nu s-a diminuat, că devenind „mai puţin”, deveniţi în fapt mai
mult. Când nu mai apăraţi şi nu mai încercaţi să vă consolidaţi forma, faceţi pasul în afara
identificării cu forma, cu imaginea de sine mentală. Devenind mai puţin (în percepţia egoului),
suferiţi de fapt o expansiune şi creaţi spaţiu pentru ca Fiinţa să-şi facă apariţia. Atunci poate
străluci prin forma vizibil slăbită adevărata putere, ceea ce sunteţi dincolo de formă. Acesta este
mesajul lui Isus atunci când spune: „Lepădaţi-vă de voi înşivă” sau „întoarceţi şi obrazul celălalt.”
Aceasta nu înseamnă, desigur, că îi invitaţi pe ceilalţi să vă agreseze sau că vă transformaţi
în victimele oamenilor inconştienţi. Pot exista situaţii în care să fie necesar să îi spuneţi cuiva
răspicat să se „dea la o parte”. Lipsite de defensivitatea caracteristică egoului, cuvintele voastre vor
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
115
avea putere, dar nu şi forţă reactivă. La nevoie, puteţi spune cuiva un nu clar şi ferm, iar acesta va
fi ceea ce numesc eu un „nu de calitate superioară”, lipsit de orice negativitate.
Dacă vă mulţumiţi cu faptul de a nu fi cineva în mod deosebit, de a nu ieşi în evidenţă,
atunci vă armonizaţi cu puterea universului. Ceea ce pentru ego pare slăbiciune, reprezintă de fapt
singura putere adevărată. Acest adevăr spiritual este diametral opus valorilor culturii noastre contemporane
şi modurilor în care condiţionează ea comportamentului oamenilor.
În loc să încercaţi să fiţi un munte — ne învaţă străvechiul Tao Te Ching — „Fiţi valea
universului”. În acest mod, sunteţi restituiţi întregului şi astfel „toate lucrurile vor veni la voi”.
Similar, într-una din parabolele sale Isus ne învaţă: „Ci, când vei fi chemat, mergând
aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene,
mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şedea împreună cu tine. Căci
oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte, pe sine se va înălţa”.
Un alt aspect al acestei practici îl reprezintă înfrânarea tendinţei de a vă consolida sinele
fălindu-vă, dorindu-vă să vă faceţi remarcaţi, să fiţi speciali, să produceţi impresie sau să cereţi
atenţie. Din când în când, puteţi să vă înfrânaţi şi impulsul de a vă exprima părerea atunci când toţi
cei din jur o formulează pe a lor. Vedeţi cum vă veţi simţi.
Precum în exterior, aşa şi în interior
Atunci când priviţi noaptea cerul senin, aţi putea foarte uşor realiza un adevăr totodată
extrem de simplu şi extraordinar de profund. Ce vedeţi? Luna, planetele, stelele, fâşia luminoasă
reprezentată de Calea Lactee, eventual o cometă sau chiar galaxia vecină Andromeda, situată la o
distanţă de două milioane de ani-lumină. Aşa este, dar dacă simplificaţi şi mai mult, ce vedeţi?
Obiecte care plutesc în spaţiu. Aşadar, din ce este constituit universul? Din obiecte şi spaţiu.
Dacă nu rămâneţi fără cuvinte atunci când priviţi spaţiul într-o noapte senină înseamnă că
nu vă uitaţi cu adevărat, nu sunteţi total conştienţi de vastitatea a ceea ce este acolo. Probabil că vă
uitaţi doar la obiecte şi, eventual, căutaţi să le numiţi. Dacă v-aţi simţit vreodată copleşiţi în timp
ce priveaţi spaţiul, dacă aţi simţit chiar un respect profund în faţa acestui mister de neînţeles,
înseamnă că pentru o clipă aţi anulat dorinţa de a explica, de a eticheta şi aţi devenit conştienţi nu
doar de obiectele din spaţiu, ci şi de profunzimea infinită a spaţiului însuşi. Şi mai înseamnă că aţi
devenit suficient de liniştiţi în interior pentru a observa vastitatea în care există aceste nenumărate
lumi. Sentimentul copleşitor nu este dat de faptul că există miliarde de lumi acolo, afară, ci de
adâncimea care le conţine pe toate.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
116
Desigur, nu puteţi vedea spaţiul, nici nu-l puteţi auzi, atinge sau mirosi, atunci cum de puteţi
şti că există? Această întrebare ce pare logică conţine deja în ea o eroare fundamentală. Esenţa
spaţiului este neantul, aşadar el nu „există” în sensul normal al cuvântului. Doar lucrurile —
formele — există. Chiar şi faptul de a-l numi spaţiu poate induce în eroare: numindu-l, îl
transformaţi într-un obiect.
Să formulăm ideea astfel: în voi există ceva care are afinitate cu spaţiul, de aceea puteţi fi
conştienţi de el. Conştienţi de el? Nici exprimarea aceasta nu este în totalitate adevărată, căci cum
puteţi fi conştienţi de spaţiu, dacă nu există nimic de care să fiţi conştienţi?
Răspunsul este simplu şi în acelaşi timp profund. Atunci când sunteţi conştienţi de spaţiu,
nu sunteţi în realitate conştienţi de nimic, în afară de conştiinţa însăşi — spaţiul interior al
conştiinţei. Prin voi, universul devine conştient de el însuşi!
Când ochii nu găsesc nimic de văzut, acel nimic este perceput ca spaţiu. Când urechile nu
găsesc nimic de auzit, acel nimic este perceput ca linişte. Când simţurile, menite să perceapă
formă, întâlnesc absenţa formei, conştiinţa fără de formă care se află în spatele percepţiei şi face
posibilă orice percepţie şi orice experienţă nu mai este eclipsată de formă. Atunci când contemplaţi
profunzimea nepătrunsă a spaţiului sau ascultaţi liniştea din primele ore ale dimineţii, chiar înainte
de răsărit, ceva din voi rezonează cu ele ca şi cum le-ar recunoaşte. Atunci simţiţi profunzimea
vastă a spaţiului ca pe propria voastră profunzime şi ştiţi că liniştea nepreţuită lipsită de formă
reprezintă ceea ce sunteţi voi, dar la un nivel mai profund decât oricare dintre lucrurile care
formează conţinutul vieţii voastre.
Upanishadele, scripturile străvechi ale Indiei, indică acelaşi adevăr prin următoarele
cuvinte:
„Ceea ce nu se poate vedea cu ochiul, dar datorită căruia ochiul poate să vadă: cunoaşteţi că
doar acela e Brahman Spiritul şi nu ceea ce adoră oamenii aici.
Ceea ce nu poate fi auzit cu urechea, dar datorită căruia urechea poate să audă: cunoaşteţi că
doar acela e Brahman Spiritul şi nu ceea ce adoră oamenii aici…
Ceea ce nu poate fi gândit cu mintea, dar datorită căruia mintea poate să gândească:
cunoaşteţi că doar acela e Brahman Spiritul şi nu ceea ce adoră oamenii aici.”
Dumnezeu, spune scriptura, este conştiinţă fără de formă şi esenţa a ceea ce sunteţi. Orice
altceva este formă, este „ceea ce adoră oamenii”.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
117
Dubla realitate a universului, constituită din lucruri şi spaţiu — materie şi neant — este şi
realitatea voastră. O viaţă omenească sănătoasă, echilibrată şi fructuoasă este un dans între cele
două dimensiuni care formează realitatea: formele şi spaţiul. Majoritatea oamenilor sunt atât de
identificaţi cu dimensiunea formelor, cu percepţiile simţurilor, cu gândurile şi emoţiile, încât din
vieţile lor lipseşte jumătatea vitală, ascunsă. Identificarea lor cu forma îi menţine în captivitatea
egoului.
Ceea ce vedeţi, auziţi, simţiţi, atingeţi sau gândiţi este doar jumătate de realitate, ca să
spunem aşa. Este forma. În învăţăturile lui Isus este denumită, simplu, „lumea”, iar cealaltă
dimensiune este „împărăţia cerurilor” sau „viaţa veşnică”.
Aşa cum spaţiul permite tuturor lucrurilor să existe şi aşa cum fără linişte n-ar putea exista
sunet, nici voi n-aţi putea exista fără dimensiunea vitală lipsită de formă, care reprezintă esenţa a
ceea ce sunteţi. Am putea spune „Dumnezeu”, dacă acest cuvânt n-ar fi fost atât de greşit folosit.
Prefer să-i spun Fiinţă. Fiinţa este anterioară existenţei. Existenţa este formă, conţinut, „ceea ce se
întâmplă”. Existenţa este prim-planul vieţii; Fiinţa este fundalul, ca să spunem aşa.
Boala colectivă a umanităţii este aceea că oamenii sunt atât de absorbiţi de ceea ce se
întâmplă, atât de hipnotizaţi de lumea formelor fluctuante, atât de captivaţi de conţinutul vieţii lor
încât au uitat esenţa, cea care este dincolo de conţinut, dincolo de formă, dincolo de gândire. Sunt
atât de devoraţi de timp, încât au uitat eternitatea, care este originea lor, casa lor, destinul lor.
Eternitatea este realitatea vie a ceea ce sunteţi.
În urmă cu câţiva ani, când am vizitat China, în vârful unui munte de lângă Guilin am văzut
o stupă. Avea înscrise litere aurite proeminente, aşa că am întrebat-o pe gazda mea ce însemnau.
„Înseamnă «Buddha»“, mi-a răspuns. „Şi de ce sunt două litere şi nu una?” am întrebat. „Una”, mia
explicat, înseamnă «om». Cealaltă înseamnă «nu». Iar cele două împreună înseamnă «Buddha»“.
Am fost uluit. Literele corespunzătoare lui Buddha deja conţineau întreaga învăţătură a lui Buddha,
iar pentru cei care au ochi să vadă, ele conţin secretul vieţii. Iată cele două dimensiuni care compun
realitatea, lucrurile şi neantul, formele şi negarea formelor, ceea ce atestă că nu sunteţi forma.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 7: Aflaţi cine sunteţi cu adevărat
118
C A P I T O L U L O P T
Descoperirea spaţiului interior
O străveche poveste sufită ne spune că într-un ţinut din Orientul Mijlociu trăia cândva un
rege care veşnic oscila între fericire şi deznădejde. Cel mai neînsemnat lucru îi provoca supărare
mare sau reacţii extreme, iar fericirea se transforma repede în dezamăgire şi disperare. A venit şi
timpul când regele s-a simţit obosit de el însuşi şi de viaţa lui şi a început să caute o cale de ieşire.
A trimis după un înţelept care trăia în regatul lui şi care avea renumele de a fi iluminat. Când
înţeleptul a sosit, regele i-a spus: „Vreau să fiu asemenea ţie. Îmi poţi da ceva care să-mi ofere
echilibru, seninătate şi înţelepciune? îţi voi plăti cât îmi vei cere.” Înţeleptul a răspuns: „Cred că ţiaş
putea fi de ajutor. Dar preţul este atât de mare încât tot regatul nu ţi-ar ajunge ca să-l plăteşti. De
aceea îţi voi da remediul în chip de cadou, dacă îi vei acorda respectul cuvenit.” Regele l-a asigurat
de acest lucru, iar omul a plecat. Câteva săptămâni mai târziu s-a întors şi i-a înmânat regelui o
cutie ornamentată şi incrustată cu jad. Regele a deschis cutia şi a găsit înăuntru un inel din aur,
simplu, pe care erau înscrise nişte litere. Regele a citit: Şi aceasta va trece. „Care este
semnificaţia?”, a întrebat regele. Înţeleptul i-a spus: „Poartă mereu inelul acesta. Indiferent ce se
întâmplă, înainte să etichetezi cu cuvintele bun sau rău, atinge acest inel şi citeşte ceea ce este
scris. În felul acesta vei fi mereu în pace.”
Şi aceasta va trece. Ce anume face ca aceste cuvinte simple să aibă atâta putere? La o
privire superficială poate părea că, deşi cuvintele acestea vor oferi mângâiere în situaţiile grele, ele
ar diminua totodată bucuria produsă de lucrurile bune ale vieţii. „Nu fi prea fericit, pentru că nu va
dura.” Iată ce par să spună într-o situaţie percepută ca bună.
Întreaga importanţă a acestor cuvinte devine limpede atunci când le privim în contextul altor
două povestiri despre care am vorbit mai înainte. Povestea maestrului zen, cel al cărui răspuns era
întotdeauna „într-adevăr?”, arată binele care rezultă din lipsa rezistenţei interioare faţă de
evenimente, adică din punerea în acord cu ceea ce se întâmplă. Povestea bărbatului al cărui răspuns
era invariabil un laconic „Se poate” ilustrează înţelepciunea de a nu judeca, iar povestea inelului se
referă la lipsa caracterului permanent al situaţiilor — realizarea acestei lipse de permanenţă duce la
lipsa de ataşament. A nu opune rezistenţă, a nu judeca, a nu vă ataşa, acestea sunt cele trei aspecte
ale adevăratei libertăţi şi ale unei vieţi iluminate.
Cuvintele înscrise pe inel nu spun că n-ar trebui să vă bucuraţi de ceea ce este bun în viaţă,
dar nici nu au doar rolul de a oferi mângâiere în suferinţă. Scopul lor este mai profund: acela de a
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
119
vă face conştienţi de efemeritatea fiecărei situaţii, efemeritate datorată faptului că orice formă, fie
ea rea sau bună, este trecătoare. Când deveniţi conştienţi de faptul că toate formele sunt trecătoare,
ataşamentul vostru faţă de ele scade, iar voi încetaţi, într-o anumită măsură, să vă mai identificaţi
cu ele. A fi detaşat nu înseamnă că nu vă mai puteţi bucura de ceea ce are lumea bun de oferit. De
fapt, vă veţi bucura chiar mai mult. Odată ce vedeţi şi acceptaţi că toate lucrurile sunt trecătoare şi
inevitabil supuse schimbării, vă puteţi bucura de plăcerile lumii atât cât durează ele, fără teama că
le pierdeţi, fără neliniştea legată de viitor. Când sunteţi detaşaţi, vă situaţi pe o poziţie avantajoasă,
de unde priviţi evenimentele vieţii voastre fără a mai fi captivii lor. Deveniţi asemenea unui
astronaut care vede planeta Pământ înconjurată de vastitatea spaţiului şi realizează un adevăr
paradoxal: pământul este preţios, dar în acelaşi timp insignifiant. Admiţând că Şi aceasta va trece
deveniţi detaşaţi, iar împreună cu detaşarea apare şi o altă dimensiune în viaţa voastră — spaţiul
interior. Detaşarea, alături de lipsa judecării şi a rezistenţei interioare vă oferă accesul la dimensiunea
respectivă.
Atunci când nu mai sunteţi total identificaţi cu formele, conştiinţa — ceea ce sunteţi — este
eliberată din întemniţarea ei în formă. Eliberarea aceasta înseamnă apariţia spaţiului interior. El
vine ca o linişte, o subtilă pace adânc înrădăcinată înăuntrul vostru, una care rămâne şi în situaţii
aparent rele. Şi aceasta va trece. Brusc, în jurul evenimentului există spaţiu. Există spaţiu şi în
jurul emoţiilor pozitive şi negative, chiar şi în jurul durerii. Şi, mai presus de toate, există spaţiu
între gândurile voastre. Iar în spaţiul acesta ia naştere un sentiment de pace care nu aparţine
„acestei lumi”, căci lumea aceasta este formă, iar pacea este spaţiu. Aceasta este pacea lui
Dumnezeu.
Acum puteţi savura şi onora lucrurile acestei lumi fără să le atribuiţi o semnificaţie şi o
importanţă pe care nu le au. Puteţi lua parte la dansul creaţiei şi puteţi fi activi fără să nutriţi
ataşament faţă de rezultat şi fără să formulaţi cerinţe exagerate de la lumea aceasta: împlineşte-mă,
adu-mi fericirea, fă-mă să mă simt în siguranţă, spune-mi cine sunt. Lumea nu vă poate da toate
acestea, iar când nu mai aveţi astfel de aşteptări, toată suferinţa autoindusă se sfârşeşte. Toată
această suferinţă este cauzată de o supraevaluare a formelor şi o lipsă de conştientizare a
dimensiunii spaţiului interior. Când dimensiunea aceasta este prezentă în viaţa voastră, vă puteţi
bucura de lucruri, de experienţe şi de să etichetezi cu cuvintele bun sau rău, atinge acest inel şi
citeşte ceea ce este scris. În felul acesta vei fi mereu în pace.”
Şi aceasta va trece. Ce anume face ca aceste cuvinte simple să aibă atâta putere? La o
privire superficială poate părea că, deşi cuvintele acestea vor oferi mângâiere în situaţiile grele, ele
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
120
ar diminua totodată bucuria produsă de lucrurile bune ale vieţii. „Nu fi prea fericit, pentru că nu va
dura.” Iată ce par să spună într-o situaţie percepută ca bună.
Întreaga importanţă a acestor cuvinte devine limpede atunci când le privim în contextul altor
două povestiri despre care am vorbit mai înainte. Povestea maestrului zen, cel al cărui răspuns era
întotdeauna „într-adevăr?”, arată binele care rezultă din lipsa rezistenţei interioare faţă de
evenimente, adică din punerea în acord cu ceea ce se întâmplă. Povestea bărbatului al cărui răspuns
era invariabil un laconic „Se poate” ilustrează înţelepciunea de a nu judeca, iar povestea inelului se
referă la lipsa caracterului permanent al situaţiilor — realizarea acestei lipse de permanenţă duce la
lipsa de ataşament. A nu opune rezistenţă, a nu judeca, a nu vă ataşa, acestea sunt cele trei aspecte
ale adevăratei libertăţi şi ale unei vieţi iluminate.
Cuvintele înscrise pe inel nu spun că n-ar trebui să vă bucuraţi de ceea ce este bun în viaţă,
dar nici nu au doar rolul de a oferi mângâiere în suferinţă. Scopul lor este mai profund: acela de a
vă face conştienţi de efemeritatea fiecărei situaţii, efemeritate datorată faptului că orice formă, fie
ea rea sau bună, este trecătoare. Când deveniţi conştienţi de faptul că toate formele sunt trecătoare,
ataşamentul vostru faţă de ele scade, iar voi încetaţi, într-o anumită măsură, să vă mai identificaţi
cu ele. A fi detaşat nu înseamnă că nu vă mai puteţi bucura de ceea ce are lumea bun de oferit. De
fapt, vă veţi bucura chiar mai mult. Odată ce vedeţi şi acceptaţi că toate lucrurile sunt trecătoare şi
inevitabil supuse schimbării, vă puteţi bucura de plăcerile lumii atât cât durează ele, fără teama că
le pierdeţi, fără neliniştea legată de viitor. Când sunteţi detaşaţi, vă situaţi pe o poziţie avantajoasă,
de unde priviţi evenimentele vieţii voastre fără a mai fi captivii lor. Deveniţi asemenea unui
astronom care vede planeta Pământ înconjurată de vastitatea spaţiului şi realizează un adevăr
paradoxal: pământul este preţios dar în acelaşi timp insignifiant. Admiţând că Şi aceasta va trece
deveniţi detaşaţi, iar împreună cu detaşarea apare o altă dimensiune în viaţa voastră — spaţiul
interior. Detaşarea, alături de lipsa judecării şi a rezistenţei interioare oferă accesul la dimensiunea
respectivă.
Atunci când nu mai sunteţi total identificaţi cu formele, conştiinţa — ceea ce sunteţi – este
eliberată din întemniţarea ei în formă. Eliberarea aceasta înseamnă apariţia spaţiului interior. El
vine ca o linişte, o subtilă pace adânc înrădăcinată înăuntrul vostru, una care rămâne şi în situaţii
aparent rele. Şi aceasta va trece. Brusc, în jurul evenimentului există spaţiu. Există spaţii în jurul
emoţiilor pozitive şi negative, chiar şi în jurul durerii. Şi, mai presus de toate, există spaţiu între
gândurile voastre. Iar în spaţiul acesta ia naştere un sentiment de pace care nu aparţine „acestei
lumi”, căci lumea aceasta este formă, iar pacea este spaţiu. Aceasta este pacea lui Dumnezeu.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
121
Acum puteţi savura şi onora lucrurile acestei lumi tară să le atribuiţi o semnificaţie şi
importanţă pe care nu le au. Puteţi lua parte la dansul creaţiei şi puteţi fi activi fără să nutriţi
ataşament faţă de rezulte şi fără să formulaţi cerinţe exagerate de la lumea aceasta: împlineşte-mă,
adu-mi fericirea, fă-mă să mă simt în siguranţă, spune-mi cine sunt. Lumea nu vă poate da toate
acestea, iar când nu mai aveţi astfel de aşteptări, toată suferita autoindusă se sfârşeşte. Toată
această suferinţă este cauzată de o supraevaluare a formelor şi o lipsă de conştientizare a
dimensiunii spaţiului interior. Când dimensiunea aceasta este prezentă în viaţa voastră, vă puteţi
bucura de lucruri, de experienţe şi de plăcerile simţurilor fără să vă pierdeţi în ele, fără ataşament
interior faţă de ele, adică fără să deveniţi dependenţi de lume.
Cuvintele Şi aceasta va trece reprezintă indicatoare spre realitate. Indicând spre
efemeritatea tuturor formelor, ele indică implicit şi către ceea ce este etern. Doar ceea ce este etern
în voi poate recunoaşte efemerul, ca efemer.
Atunci când dimensiunea spaţiului este pierdută sau necunoscută, lucrurile acestei lumi
primesc o importanţă absolută, o seriozitate şi o pondere pe care în realitate nu le au. Când lumea
nu este privită din perspectiva a ceea ce este lipsit de formă, ea devine un loc ameninţător, iar în
final un ţinut al disperării. Profetul din Vechiul Testament trebuie să fi simţit aceasta atunci când a
scris: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune.”
Conştiinţa obiectelor şi conştiinţa spaţiului
Vieţile celor mai mulţi oameni sunt un talmeş-balmeş de lucruri: lucruri materiale, lucruri
de făcut, lucruri la care trebuie să se gândească. Vieţile lor sunt asemenea istoriei umanităţii,
definită de Winston Churchill ca „un şir de lucruri blestemate”. Minţile lor sunt pline cu gânduri în
neorânduială, care se succed cu repeziciune. Aceasta este dimensiunea conştiinţei obiectelor ce
reprezintă realitatea predominantă a multor oameni, motiv pentru care vieţile lor sunt atât de
dezechilibrate. Conştiinţa obiectelor trebuie să fie echilibrată de conştiinţa spaţiului, pentru ca pe
planeta noastră să revină echilibrul mental, iar umanitatea să-şi împlinească destinul. Apariţia
conştiinţei spaţiului reprezintă următoarea etapă în evoluţia umanităţii.
Conştiinţa spaţiului înseamnă că, pe lângă conştientizarea lucrurilor — datorată percepţiilor
prin simţuri, gândurilor şi emoţiilor — există un strat mai profund şi o altă stare de conştientă.
Aceasta din urmă face ca voi să nu fiţi conştienţi doar de lucruri (obiecte), ci şi de faptul că sunteţi
conştienţi. Dacă în timp ce lucrurile se desfăşoară în prim-plan, în fundal simţiţi o stare de linişte
interioară vigilentă, înseamnă că aţi înţeles despre ce este vorba. Dimensiunea aceasta există în toţi
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
122
oamenii, dar cei mai mulţi dintre ei sunt complet inconştienţi cu privire la ea. Uneori, eu le îndrept
atenţia spre ea întrebând: „Vă simţiţi Prezenţa?”
Conştiinţa spaţiului reprezintă nu doar eliberarea de ego, ci şi eliberarea de dependenţa faţă
de lucrurile acestei lumi, de la materialism la materialitate. Este dimensiunea spirituală, şi doar ea
poate da acestei lumi înţeles transcendent şi autentic.
Atunci când sunteţi supăraţi din cauza unui eveniment, a unei persoane sau situaţii, cauza
reală nu o reprezintă evenimentul, persoana sau situaţia, ci o pierdere a adevăratei perspective pe
care doar spaţiul o poate oferi. Cădeţi în capcana conştiinţei obiectelor, pierzând contactul cu
spaţiul interior atemporal al conştiinţei însăşi. Folosite ca indicator, cuvintele Şi aceasta va trece
pot restabili conştiinţa acestei dimensiuni din voi.
Un alt indicator către adevăr îl reprezintă următoarea formulare: „Motivul supărării mele nu
e niciodată cel care cred eu că este.”
Dedesubtul şi deasupra gândirii
E posibil ca atunci când sunteţi foarte obosiţi să deveniţi mai plini de pace, mai relaxaţi
decât în starea voastră obişnuită. Se întâmplă aşa deoarece gândirea voastră se domoleşte, iar voi
nu vă mai puteţi aminti de sinele problematic fabricat de minte. Sunteţi pe cale de a adormi. Şi
când beţi alcool sau luaţi anumite droguri (în cazul în care acestea nu vă declanşează corpuldurere),
s-ar putea să vă simţiţi mai relaxaţi, mai lipsiţi de griji şi poate, pentru un timp, mai vii. Sar
putea să începeţi să cântaţi şi să dansaţi, aceste manifestări fiind, din cele mai vechi timpuri,
expresii ale bucuriei de a trăi. Pentru că sunteţi mai puţin împovăraţi de minte, puteţi întrezări
bucuria Fiinţării. Din acest motiv este alcoolul denumit şi „spirit” (în limba engleză). Dar preţul
plătit este mare: inconştienţa. În loc să vă ridicaţi deasupra gândirii, aţi căzut dedesubtul ei. Câteva
băuturi în plus şi veţi fi regresat deja către regnul vegetal.
Conştiinţa spaţiului are puţine în comun cu a fi năuc (în limba engleză, „năuc” este
exprimat prin „spaced out”, sintagmă care conţine cuvântul „space”, adică spaţiu). Ambele stări
sunt dincolo de gândire — acesta este lucrul pe care îl au în comun. Diferenţa fundamentală însă o
reprezintă faptul că în prima vă ridicaţi deasupra gândirii, iar în a doua — cădeţi dedesubtul ei.
Una reprezintă următorul pas în evoluţia conştiinţei umane, cea de-a doua — este o regresie înspre
stadiul pe care l-am depăşit cu ere în urmă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
123
Televiziunea
Privitul la televizor reprezintă activitatea sau mai degrabă inactivitatea preferată în timpul
liber de milioane de oameni din toată lumea. În medie, un american ajuns la vârsta de şaizeci de
ani va fi petrecut cincisprezece ani în faţa televizorului, în multe alte ţări ale lumii cifrele sunt
asemănătoare.
Mulţi oameni consideră că privitul la televizor este „relaxant”. Observaţi-vă cu mare atenţie
şi veţi vedea că pe măsură ce atenţia vă rămâne focalizată asupra ecranului, activitatea gândirii se
suspendă. Astfel încât ajungeţi să priviţi timp îndelungat un talk-show, un concurs, o comedie sau
chiar reclamele fără ca prin minte să vă mai treacă aproape niciun gând. Nu doar că nu vă mai
amintiţi problemele pe care le aveţi ci, temporar, vă eliberaţi de voi înşivă — şi ce poate fi mai
relaxant decât aceasta?
Aşadar, privitul la televizor creează spaţiu interior? Vă determină el să fiţi prezenţi? Nu, din
păcate. Cu toate că perioade lungi de timp mintea nu vă mai este străbătută de niciun gând, ea s-a
conectat la activitatea mentală a emisiunii de la televizor. S-a conectat la versiunea de la televizor a
minţii colective, iar acum are gândurile acesteia. Mintea vă este atunci inactivă doar în sensul că nu
mai dă ea naştere gândurilor, însă absoarbe continuu gânduri şi imagini ce îi parvin prin
intermediul ecranului. Astfel, îi este indusă o stare de pasivitate asemănătoare transei şi
caracterizată de un grad ridicat de receptivitate, nu foarte diferită de hipnoză. De aceea se pretează
televiziunea manipulării „opiniei publice”, fapt ştiut de politicieni, de grupuri de interese din
diverse domenii şi de cei care îşi prezintă reclamele, aceştia fiind cu toţii dispuşi să plătească
milioane de dolari ca să vă prindă în starea de inconştienţă receptivă. Ei vor ca gândurile lor să
devină gândurile voastre. Şi de obicei reuşesc.
Aşadar, atunci când vă uitaţi la televizor aveţi tendinţa de a cădea dedesubtul gândirii, nu de
a vă ridica deasupra ei. Televiziunea are acest element în comun cu alcoolul şi cu anumite droguri.
Pentru destinderea pe care o simţiţi plătiţi un preţ mare: pierderea lucidităţii. Şi televizorul,
asemenea drogurilor respective, dă un anumit grad de dependenţă, întindeţi mâna după
telecomandă ca să-l închideţi, dar ajungeţi să schimbaţi canalele unul după altul. După o jumătate
de oră sau chiar o oră sunteţi cu el deschis, schimbând în continuare canalele. Butonul de închidere
este singurul pe care degetul vostru nu pare să fie în stare să apese. Încă vă uitaţi, şi de obicei nu
din cauză că v-a captat atenţia ceva interesant, ci tocmai pentru că nu e nimic interesant de văzut.
Odată ce sunteţi prinşi de starea respectivă, cu cât ceea ce se prezintă e mai banal, mai lipsit de
orice însemnătate, cu atât dă o dependenţă mai mare. Dacă ceea ce vedeţi ar fi interesant, atunci var
stimula mintea să gândească ea însăşi din nou, ceea ce implică un grad mai mare de conştientă, o
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
124
stare aşadar preferabilă unei transe induse de televizor. Atenţia nu v-ar mai fi captată complet de
imaginile de pe ecran.
Dacă este într-o oarecare măsură de calitate, conţinutul emisiunii poate contracara într-un
anumit grad şi uneori poate chiar anula efectul hipnotic, stupefiant al televizorului. Există
programe care s-au dovedit extrem de folositoare multor oameni; le-au schimbat vieţile în bine, leau
deschis inimile, i-au făcut mai conştienţi. Chiar şi unele dintre comediile care nu au un subiect
anume pot fi involuntar spirituale datorită faptului că prezintă o versiune caricaturală a prostiei
umane şi a egoului. Ele ne învaţă să nu luăm nimic prea în serios, să abordăm cu voioşie viaţa şi,
mai presus de toate, ne învaţă să râdem. Râsul este extrem de eliberator şi, în egală măsură,
vindecător. Însă ceea ce se difuzează la televizor este în cea mai mare parte controlat încă de
oameni total dominaţi de ego, astfel că planul ascuns al televiziunilor este acela de a vă controla
adormindu-vă, adică de a vă face inconştienţi. În acest timp, există un potenţial uriaş şi în cea mai
mare parte neexplorat în ceea ce priveşte televizorul ca mijloc de comunicare.
Evitaţi să vă uitaţi la emisiuni şi reclame care vă asaltează cu o succesiune rapidă de imagini
care se schimbă la fiecare două-trei secunde sau chiar mai repede de atât. Privitul excesiv la
televizor, mai ales la emisiunile respective, este responsabil în foarte mare măsură de sindromul
deficitului de atenţie, o disfuncţie mentală care afectează în prezent milioane de copii din toată
lumea. Incapacitatea de a vă menţine atenţia focalizată un timp mai îndelungat face ca toate
percepţiile şi relaţiile voastre să fie superficiale şi nesatisfăcătoare. Orice faceţi, orice activitate
desfăşuraţi într-o stare de lipsă de atenţie prelungită pierde din calitate, deoarece calitatea necesită
atenţie.
Privitul la televizor frecvent şi pe perioade mari de timp nu numai că vă face inconştienţi, ci
vă şi induce pasivitatea şi vă goleşte de energie. De aceea, în loc să priviţi la întâmplare, alegeţi
emisiunile pe care vreţi să le vizionaţi. Ori de câte ori vă veţi aminti, simţiţi pe durata vizionării
acea însufleţire din interiorul corpului vostru. Sau, ca alternativă, fiţi conştienţi din când în când de
respiraţia voastră. La intervale regulate de timp priviţi în altă parte decât spre ecran, astfel încât
acesta să nu pună stăpânire totală pe simţul vostru vizual. Nu daţi sonorul mai tare decât este
necesar, pentru ca televizorul să nu vă copleşească la nivel auditiv. În timpul reclamelor, apăsaţi
butonul pentru oprirea totală a sonorului. Aveţi grijă să nu vă culcaţi imediat după ce aţi închis
televizorul sau, mai rău, să nu adormiţi în timp ce priviţi.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
125
Recunoaşterea spaţiului interior
Probabil că în viaţa voastră deja îşi face sporadic apariţia un spaţiu între două gânduri, poate
chiar fără ca voi s-o ştiţi. O conştiinţă subjugată de experienţe şi condiţionată să se identifice
exclusiv cu formele, cu alte cuvinte o conştiinţă a obiectelor, constată iniţial că îi este aproape
imposibil să devină conştientă de spaţiu. Aceasta înseamnă, în ultimă instanţă, că nu puteţi deveni
conştienţi de voi înşivă, căci mereu sunteţi conştienţi de altceva. Sunteţi continuu distraşi de forme.
Chiar şi atunci când păreţi a fi conştienţi de voi, vă transformaţi pe voi înşivă într-un obiect, o
formă mentală şi, astfel, cel de care sunteţi conştienţi este gândul, nu voi înşivă.
E posibil ca atunci când auziţi de spaţiu interior să începeţi să-l căutaţi şi, pentru că îl căutaţi
ca şi cum aţi căuta un obiect sau o experienţă, să nu-l puteţi găsi. Aceasta este problema cu care se
confruntă toţi cei care caută realizarea spirituală sau iluminarea. De aceea a spus Isus: „împărăţia
lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată,
împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”
Dacă nu vă petreceţi întreaga viaţă în stări de nemulţumire, teamă, nelinişte, depresie,
disperare sau consumaţi de alte stări negative, dacă aveţi capacitatea de a vă bucura de lucruri
simple precum sunetul ploii sau al vântului, dacă puteţi să vedeţi frumuseţea norilor ce se mişcă pe
cer sau să staţi uneori în solitudine fără să vă simţiţi singuri şi fără să simţiţi nevoia unui stimul
mental pentru distracţie, dacă vi se întâmplă să trataţi o persoană complet străină cu amabilitate
sinceră, fără să vreţi nimic de la ea… Înseamnă că şi-a făcut apariţia o breşă, oricât de mică, în
curentul altfel neîncetat al gândurilor care formează mintea omenească. Când se întâmplă acest
lucru apare — chiar dacă subtil —şi sentimentul unei stări de bine, de pace însufleţită. Intensitatea
lui poate varia de la un sentiment de mulţumire abia perceptibil în fundal până la ceea ce vechii
înţelepţi ai Indiei numeau ananda — fericirea Fiinţării. Pentru că aţi fost condiţionaţi să acordaţi
atenţie doar formelor, probabil că nu sunteţi conştienţi de această stare de bine decât în mod
indirect. De exemplu, capacitatea de a vedea frumosul, de a aprecia lucrurile simple, de a vă
bucura de propria voastră companie sau de a pune în relaţia cu alţi oameni o bunăvoinţă plină de
iubire au, toate, un element comun. Acesta este reprezentat de un sentiment de mulţumire, de pace
şi de însufleţire care reprezintă fundalul invizibil fără de care aceste experienţe nu ar fi posibile.
Ori de câte ori în viaţa voastră îşi fac loc frumuseţea, bunătatea, recunoaşterea valorii
lucrurilor simple, căutaţi înăuntrul vostru fundalul tuturor acestora. Dar nu-l căutaţi ca şi cum ar fi
ceva concret. Nu puteţi pune mâna pe el spunând: „Al meu e” şi nici nu-l puteţi prinde cu mintea
ca să-l definiţi în vreun fel. El este asemenea cerului fără nori. Nu are formă. Este spaţiu; este
linişte, dulceaţa Fiinţării şi este infinit mai mult decât sunt aceste cuvinte, care sunt doar
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
126
indicatoare. Când ajungeţi să îl simţiţi în mod direct în voi, se adânceşte. Aşa că atunci când
apreciaţi lucrurile simple — un sunet, o privelişte, o atingere — când vedeţi frumosul, când simţiţi
bunăvoinţă plină de iubire faţă de altcineva, încercaţi să simţiţi şi spaţiul interior care este sursa şi
fundalul acelei experienţe.
De-a lungul secolelor, mulţi poeţi şi înţelepţi au observat că fericirea adevărată — eu o
numesc bucuria Fiinţării — rezidă în lucruri simple, aparent neremarcabile. În căutarea lor
neobosită după evenimente semnificative, majoritatea oamenilor ratează continuu lucrurile
nesemnificative, care însă pot să nu fie deloc nesemnificative. Într-o clipă rară de linişte profundă,
filozoful Nietzsche a scris: „Cât de puţine lucruri trebuie fericirii! Ceea ce este mai mic, mai tăcut,
mai uşor, zgomotul unei şopârle în iarbă, un sst O clipită de ochi e câtimea cea mică ce făureşte
calitatea celei mai bune fericiri. Tăcere!”
De ce „fericirea cea mai mare” este dată de „lucrul cel mai mic”? Deoarece fericirea
adevărată nu este provocată de lucrul sau evenimentul respectiv, chiar dacă aşa pare. Lucrul sau
evenimentul este atât de subtil, atât de puţin bătător la ochi, încât ocupă doar o mică parte a
conştiinţei voastre. Restul este spaţiu interior, conştiinţa însăşi, nedisimulată sub formă. Conştiinţa
spaţiului interior este unul şi acelaşi lucru cu ceea ce sunteţi voi în esenţă. Cu alte cuvinte, forma
lucrurilor mărunte lasă loc spaţiului interior. Şi din acest spaţiu interior, care este însăşi conştiinţa
necondiţionată, radiază adevărata fericire, bucuria Fiinţării. Dar ca să fiţi conştienţi de lucrurile
mici, tăcute, trebuie să fiţi şi voi tăcuţi în interior. Este nevoie de un grad ridicat de vigilenţă. Staţi
în tăcere. Priviţi. Ascultaţi. Fiţi prezenţi.
Iată şi un alt mod de a găsi pacea interioară: conştientizaţi faptul că sunteţi conştienţi.
Spuneţi sau gândiţi: „Eu Sunt” şi nu adăugaţi nimic în plus. Conştientizaţi liniştea care-i urmează
lui Eu Sunt. Simţiţi prezenţa voastră, fiinţa goală, dezvăluită, dezbrăcată. Aceasta nu este atinsă de
atribute precum tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, bun sau rău şi altele. Este matca nelimitată a
întregii creaţii, a tuturor formelor.
Auzi susurul pârâului de munte?
Un maestru zen mergea în tăcere de-a lungul unei cărări de munte împreună cu unul dintre
discipolii lui. Când au ajuns în dreptul unui cedru străvechi s-au oprit să ia o masă simplă, constând
din orez şi legume. După ce au mâncat, discipolul, un călugăr tânăr care încă nu găsise cheia către
misterul zenului, a rupt tăcerea întrebându-şi maestrul: „Maestre, cum intru în zen?”
Întreba, desigur, cum să intre în starea de conştiinţă reprezentată de zen.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
127
Maestrul a păstrat tăcerea. S-au scurs aproape cinci minute în care discipolul aştepta cu
nerăbdare un răspuns. Era pe cale să pună o nouă întrebare când maestrul a vorbit deodată. „Auzi
susurul pârâului aceluia de munte?”
Discipolul nu realizase că există vreun pârâu de munte. Fusese prea ocupat să se gândească
la semnificaţia zenului. Acum, pentru că asculta ca să audă sunetul, mintea gălăgioasă i s-a potolit.
La început nu auzea nimic. Apoi, gândurile lui au făcut loc unei vigilenţe sporite şi brusc a putut
auzi murmurul abia perceptibil al unui pârâiaş aflat la mare depărtare.
„Da, acum îl aud”, a răspuns.
Maestrul a ridicat degetul şi, cu o privire în acelaşi timp blândă şi fioroasă, a spus: „Intră în
zen de-acolo.”
Discipolul era uluit. Acesta era primul său satori — o străfulgerare a iluminării. Ştia ce este
zenul, fără să ştie ce anume ştia.
Şi-au continuat drumul în tăcere. Discipolul era uimit de cât de vie era lumea care-l
înconjura. Părea că trăieşte totul pentru prima dată. Totuşi, încetul cu încetul, gândurile i-au
revenit. Liniştea vigilentă a fost din nou acoperită de zgomotul minţii şi, nu după mult timp, avea o
nouă întrebare. „Maestre”, a rostit, „m-am tot gândit. Ce-ai fi spus dacă n-aş fi putut să aud pârâul
de munte?” Maestrul s-a oprit, s-a uitat la el, a ridicat degetul şi i-a spus: „Intră în zen de-acolo.”
Acţiunea corectă
Egoul întreabă: cum pot face ca această situaţie să-mi satisfacă nevoile sau cum pot ajunge
la o altă situaţie care îmi va satisface nevoile?
Prezenţa este o stare de spaţialitate interioară. Când eşti prezent, pui întrebarea: cum
răspund cerinţelor acestei situaţii, ale acestui moment? De fapt, nici măcar nu este nevoie să puneţi
întrebarea. Sunteţi liniştiţi, vigilenţi, deschişi faţă de ceea ce este. Aduceţi situaţiei o nouă
dimensiune: spaţiul. Apoi priviţi şi ascultaţi. Astfel vă contopiţi cu situaţia. Ori de câte ori în loc să
reacţionaţi împotriva unei situaţii, fuzionaţi cu ea, soluţia apare din însăşi situaţia respectivă. De
fapt, nu voi, persoana care sunteţi, priveşte şi ascultă, ci însăşi liniştea vigilentă. Apoi, dacă este
posibilă sau necesară întreprinderea vreunei acţiuni, veţi trece la acţiune sau, mai degrabă, acţiunea
corectă se va manifesta prin intermediul vostru. Acţiunea corectă este acţiunea adecvată întregului.
Când acţiunea este dusă la îndeplinire, liniştea spaţioasă, vigilentă, rămâne. Nu e nimeni acolo care
să-şi ridice braţele într-un gest de triumf şi să scoată un strigăt sfidător, nimeni care să spună:
„Uite, eu am reuşit asta.”
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
128
Creativitatea vine întotdeauna din spaţialitatea interioară. După ce are loc un act de creaţie
în urma căruia ceva prinde formă, trebuie să fiţi atenţi ca noţiunea de „eu” sau „al meu” să nu-şi
facă apariţia. Dacă vă faceţi un merit din ceea ce aţi realizat, egoul se întoarce, iar spaţialitatea este
eclipsată.
Percepeţi fără să numiţi
Majoritatea oamenilor sunt conştienţi doar la nivel periferic de lumea care-i înconjoară, mai
ales dacă îşi duc existenţa între lucruri familiare. Cea mai mare parte a atenţiei le este absorbită de
vocea din minte. Unii dintre oameni se simt mai vii când călătoresc şi vizitează locuri necunoscute
sau ţări străine, căci atunci percepţia senzorială — experienţa — ia în stăpânire o parte mai mare a
conştiinţei decât o face gândirea, iar ei devin mai prezenţi. Alţii însă rămân complet posedaţi de
vocea din minte chiar şi în astfel de împrejurări. Percepţiile şi experienţele lor sunt deformate de
judecăţi pe care le emit imediat. În realitate n-au plecat nicăieri. Doar corpul lor călătoreşte, în timp
ce ei rămân acolo unde au fost întotdeauna: în mintea lor.
Aceasta este realitatea celor mai mulţi oameni: de îndată ce percep un lucru îi şi dau nume,
îl interpretează, îl compară cu altceva, simt faţă de el plăcere, neplăcere sau sinele lor fantomatic,
eul, îl etichetează drept bun sau rău. Sunt prizonierii formelor mentale, ai conştiinţei obiectelor.
Trezirea în plan spiritual nu se va produce până când obiceiul de a denumi toate lucrurile în
mod inconştient şi necontrolat nu încetează sau măcar până când nu deveniţi conştienţi de el, fiind
astfel capabili să-l observaţi în derulare. Prin acest proces constant de aplicare a unor denumiri
egoul rămâne neclintit, sub forma minţii neobservate. Atunci când procesul încetează sau măcar
când deveniţi conştienţi de el, apare spaţiul interior iar voi nu mai sunteţi posedaţi de minte.
Alegeţi un obiect care vă este la îndemână — un stilou, un scaun, o ceaşcă, o plantă — şi
cercetaţi-l cu privirea, adică priviţi-l cu mare interes, aproape curioşi. Evitaţi orice obiecte pe care
le asociaţi aproape inevitabil cu ceva personal şi care vă amintesc de trecut, de exemplu vă
amintesc de unde le-aţi cumpărat, de persoana care vi le-a dat şi aşa mai departe. Evitaţi şi orice
poartă un înscris, cum ar fi o carte sau o sticlă, căci v-ar stimula gândirea. Fără să vă forţaţi,
relaxaţi dar vigilenţi, îndreptaţi-vă toată atenţia către obiectul respectiv, studiaţi-i fiecare detaliu.
Dacă apar gânduri nu cooperaţi cu ele. Nu gândurile vă interesează, ci actul percepţiei. Puteţi
percepe fără interferenţa gândirii? Puteţi privi fără ca vocea din minte să comenteze, să tragă
concluzii, să compare sau să încerce să-şi imagineze ceva? După vreo două minute lăsaţi-vă
privirea să rătăcească prin încăpere sau oriunde vă aflaţi, atenţia voastră luminând fiecare lucru
asupra căruia stăruie.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
129
Ascultaţi apoi orice sunete se fac auzite. Ascultaţi-le în acelaşi mod în care aţi privit
lucrurile din jur. Pot fi sunete naturale — apă, vânt, păsări — sau pot fi produse de om. Unele ar
putea fi plăcute, altele nu. Însă voi nu faceţi diferenţa între bune sau rele. Permiteţi fiecărui sunet
să fie aşa cum este el, fără să interpretaţi. Şi de data aceasta cheia o reprezintă atenţia relaxată, dar
vigilentă.
Privind şi ascultând în acest fel s-ar putea să deveniţi conştienţi de un sentiment de calm, un
sentiment subtil şi poate la început abia perceptibil. Sunt oameni care îl simt ca o linişte în fundal.
Alţii îl numesc pace. Când conştiinţa nu mai este total absorbită de gândire, o parte a ei rămâne în
starea fără de formă, necondiţionată, originară. Acesta este spaţiul interior.
Cine este experimentatorul?
Ceea ce vedeţi, auziţi, gustaţi, atingeţi şi mirosiţi reprezintă, desigur, obiecte perceptibile în
plan senzorial. Ele sunt cele pe care le experimentaţi. Dar cine experimentează? Dacă, de exemplu,
spuneţi acum: „Păi eu, desigur, Jane Smith, contabil-şef, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani,
divorţată, mamă a doi copii, americancă — eu sunt subiectul, cea care experimentează”, atunci vă
înşelaţi. Jane Smith şi orice altceva este identificat cu acest concept mental de Jane Smith reprezintă
obiecte ale experienţei, nu subiectul care experimentează.
Fiecare experienţă are trei componente posibile: percepţiile senzoriale, gândurile sau
imaginile mentale şi emoţiile. Jane Smith, contabil-şef, patruzeci şi cinci de ani, mamă a doi copii,
divorţată, americancă — toate acestea sunt gânduri şi, prin urmare, fac parte din ceea ce
experimentaţi în momentul în care aveţi aceste gânduri. Acestea şi orice altceva aţi putea spune şi
gândi despre voi înşivă reprezintă obiectele, nu subiectul. Ele reprezintă experienţa, nu experimentatorul.
Puteţi adăuga încă o mie de definiţii (gânduri) privitoare la cea sau cel care sunteţi şi,
procedând astfel, veţi creşte desigur complexitatea experienţei proprii (şi venitul psihologului
vostru), dar nu aşa veţi ajunge la subiect, la experimentatorul care precede toate experienţele, dar
fără existenţa căruia n-ar fi posibilă nicio experienţă.
Atunci cine este experimentatorul? Voi sunteţi. Şi cine sunteţi voi? Conştiinţa. Şi ce este
conştiinţa? La această întrebare nu există răspuns. În momentul în care veniţi cu răspunsul aţi
falsificat-o, aţi transformat-o într-un alt obiect. Conştiinţa, denumită în mod tradiţional cu termenul
de spirit, nu poate fi cunoscută în sensul obişnuit al cuvântului, iar strădania este zadarnică. Orice
cunoaştere ţine de tărâmul dualităţii — subiect şi obiect, cunoscătorul şi cunoscutul. Subiectul, eu,
cunoscătorul fără de care nimic n-ar putea fi cunoscut, perceput, gândit sau simţit trebuie să
rămână mereu imposibil de cunoscut. Şi aceasta fiindcă ceea ce numesc prin cuvântul „eu” nu are
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
130
formă. Doar formele pot fi cunoscute, însă fără dimensiunea cea fără de formă, lumea formelor nar
putea exista. Este spaţiul luminos în care răsare şi apune lumea. Spaţiul acela este viaţa, iar Eu
Sunt acea viaţă. Este atemporal. Eu Sunt atemporal, etern. Ceea ce se întâmplă în spaţiul acela este
relativ şi temporar; plăcere şi durere, câştig şi pierdere, naştere şi moarte.
Cel mai mare impediment în descoperirea spaţiului interior, cel mai mare impediment în
aflarea experimentatorului îl constituie faptul de a deveni atât de subjugaţi de experienţă, încât să
vă pierdeţi în ea. Atunci, conştiinţa se pierde în propriul său vis. Fiecare gând, emoţie şi experienţă
pune stăpânire pe voi într-o asemenea măsură, încât sunteţi de fapt într-o stare de vis. Aceasta este
starea normală a umanităţii de mii de ani.
Deşi nu puteţi cunoaşte conştiinţa, puteţi deveni conştienţi de ea ca fiind voi înşivă. O puteţi
simţi în mod direct în orice situaţie, indiferent unde vă aflaţi. O puteţi simţi aici şi acum ca fiind
însăşi Prezenţa voastră, spaţiul interior în care cuvintele de pe această pagină sunt percepute şi
devin gânduri. Este Eu Sunt dintr-un strat mai profund. Cuvintele pe care le citiţi şi gândiţi sunt
prim-planul, iar Eu Sunt reprezintă substratul, fundalul de dedesubtul fiecărei experienţe, fiecărui
gând, fiecărui sentiment.
Respiraţia
Descoperiţi spaţiul interior creând pauze în fluxul gândirii. Fără aceste pauze gândirea
voastră devine repetitivă, neinspirată, lipsită de orice strop de creativitate, aşa cum încă este în
cazul majorităţii oamenilor de pe planetă. Nu trebuie să vă intereseze durata acelor pauze. Câteva
secunde sunt suficiente. Cu timpul durata lor va creşte de la sine, fără vreun efort din partea
voastră. Mai importantă decât durata lor este frecvenţa cu care le faceţi să apară, astfel încât
activităţile voastre zilnice şi fluxul gândirii să fie presărate cu spaţii goale.
De curând mi-a arătat cineva broşura anuală a unei mari organizaţii spirituale. Răsfoind-o,
am fost impresionat de gama largă de seminarii şi ateliere interesante. M-a dus cu gândul la un
bufet suedez, unde ai de ales dintr-o varietate uriaşă de mâncăruri ademenitoare. Persoana
respectivă m-a întrebat dacă aş putea recomanda unul sau două cursuri. „Nu ştiu”, i-am răspuns.
„Par toate atât de interesante. Dar ştiu despre acesta”, am adăugat. „Conştientizează-ţi respiraţia ori
de câte ori poţi, oricând îţi aduci aminte. Fă acest lucru timp de un an şi efectul transformator va fi
mai puternic decât cel al frecventării tuturor acestor cursuri. Şi este gratis.”
Conştientizarea respiraţiei îndepărtează atenţia de la gândire şi creează spaţiu. Aceasta este
una din modalităţile de a da naştere conştiinţei. Deşi conştiinţa există deja în toată deplinătatea în
dimensiunea nemanifestată, noi suntem aici ca să aducem conştiinţa în această dimensiune.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
131
Deveniţi conştienţi de respiraţia voastră. Observaţi senzaţia pe care o produce suflul. Simţiţi
aerul intrând şi ieşind din corp. Observaţi cum se dilată şi se contractă uşor pieptul şi abdomenul în
timpul inspiraţiei, respectiv al expiraţiei. O singură respiraţie conştientă este suficientă pentru a
crea un spaţiu acolo unde înainte era o succesiune neîntreruptă de gânduri. O singură respiraţie
conştientă (două sau trei sunt chiar mai bune), efectuată de mai multe ori pe zi, reprezintă un mod
excelent de a aduce spaţiu în viaţa voastră. Chiar dacă aţi medita asupra respiraţiei timp de două
ore sau mai mult — aşa cum fac unii oameni — doar de o singură respiraţie trebuie să fiţi
conştienţi şi doar de o singură respiraţie puteţi fi conştienţi. Restul este amintire sau anticipare,
adică gândire. Respiraţia nu este ceva ce faceţi voi, ci ceva ce se întâmplă şi ai cărei martori
deveniţi voi. Respiraţia se întâmplă de la sine. Inteligenţa din interiorul corpului este cea care face
aceasta. Tot ce aveţi voi de făcut este să urmăriţi cum se întâmplă. Nu este implicat niciun efort şi
nicio încordare. Observaţi, de asemenea, intervalul scurt în care respiraţia încetează, în special
momentul de nemişcare de la sfârşitul expiraţiei, înainte de următoarea respiraţie.
Respiraţia multor oameni este nefiresc de superficială. Cu cât deveniţi mai conştienţi de
respiraţie, cu atât se restabileşte profunzimea ei naturală.
Deoarece respiraţia nu are formă ca atare, din timpuri străvechi a fost echivalată cu spiritul
— Viaţa unică fără de formă. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat
în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Termenul german pentru a respira —
atmen — este derivat din străvechiul cuvânt indian (sanskrit) Atman, care înseamnă spiritul divin
interior sau Dumnezeul dinăuntru.
Faptul că respiraţia nu are formă este unul dintre motivele pentru care conştientizarea
respiraţiei reprezintă o modalitate extrem de eficientă de a aduce spaţiu în viaţa voastră, de a
genera conştiinţă. Ea reprezintă un excelent obiect de meditaţie tocmai pentru că nu este un obiect,
nu are formă. Un alt motiv îl reprezintă faptul că respiraţia este unul dintre cele mai subtile şi
aparent nesemnificative fenomene, lucrul „cel mai mic” care, conform celor spuse de Nietzsche, dă
naştere „celei mai mari fericiri”. Că practicaţi sau nu conştientizarea respiraţiei ca pe o meditaţie
formală propriu-zisă depinde de voi. Dar meditaţia formală nu înlocuieşte aducerea conştiinţei
spaţiului în viaţa voastră de fiecare zi.
Conştientizarea respiraţiei vă obligă să trăiţi în momentul prezent — cheia transformării
interioare. Când sunteţi conştienţi de respiraţie, sunteţi complet prezenţi. Veţi putea observa că nu
puteţi gândi şi fi conştienţi de respiraţie. Respiraţia conştientă face ca mintea să se oprească. Dar
departe de a fi în transă sau pe jumătate adormiţi, sunteţi pe deplin treji şi foarte atenţi. Nu cădeţi
sub nivelul gândirii, ci vă ridicaţi deasupra lui. Iar dacă priviţi mai îndeaproape, veţi vedea că acele
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
132
două lucruri — a trăi deplin în momentul prezent şi a înceta să gândiţi fără să vă pierdeţi starea
conştientă — sunt de fapt unul şi acelaşi: apariţia conştiinţei spaţiului.
Dependenţele
Un tipar de comportament compulsiv ce durează de multă vreme poate fi numit dependenţă,
iar o dependenţă trăieşte în voi ca o cvasientitate sau subpersonalitate, un câmp energetic care,
periodic, pune total stăpânire pe voi. Pune stăpânire chiar şi pe mintea voastră, iar vocea din mintea
voastră devine vocea dependenţei. Ar putea spune: „Ai avut o zi grea, meriţi un răsfăţ. De ce să-ţi
refuzi singura plăcere care ţi-a mai rămas în viaţă?” Şi astfel, dacă vă identificaţi cu vocea
interioară din cauza lipsei de luciditate, vă treziţi îndreptându-vă spre frigider şi întinzând mâna
după prăjitura cu ciocolată. Alteori, dependenţa poate evita complet mintea şi descoperiţi că deja vaţi
aprins ţigara sau vă aflaţi cu băutura în mână. „Cum a ajuns aceasta în mâna mea?” Gestul de a
scoate ţigara din pachet şi de a o aprinde sau acela de a vă turna o băutură au fost efectuate în totală
inconştienţă.
Iată ce puteţi face dacă aveţi un tipar de comportament compulsiv precum fumatul,
mâncatul în exces, consumul de alcool, privitul la televizor, dependenţa de internet sau oricare
altul: când observaţi că apare nevoia imperioasă de a face lucrul respectiv, opriţi-vă şi respiraţi de
trei ori în mod conştient. Rezultatul va fi conştientizarea. Apoi, timp de câteva minute,
conştientizaţi acea nevoie compulsivă ca pe un câmp energetic din interiorul vostru. Simţiţi în mod
conştient nevoia aceea de a ingera fizic sau mental sau de a consuma o anumită substanţă sau
dorinţa de a da curs unei forme sau alta de comportament compulsiv. Apoi respiraţi încă de câteva
ori în mod conştient. După ce procedaţi astfel, s-ar putea să descoperiţi că nevoia urgentă a
dispărut — pentru moment. Sau s-ar putea să constataţi că sunteţi tot în puterea ei şi că nu vă puteţi
abţine de a-i da curs din nou. Nu faceţi o problemă din asta. Transformaţi dependenţa într-o
componentă a practicării conştientizării în modul descris mai sus. Pe măsură ce conştientizarea
creşte, tiparele dependenţei vor fi slăbite şi, în final, dizolvate. Însă nu uitaţi să prindeţi orice gând
care justifică acest comportament de dependenţă, uneori cu argumente abil ticluite, imediat că vă
răsare în minte. Puneţi-vă întrebarea: cine vorbeşte? Şi veţi realiza că dependenţa este cea care
vorbeşte. Câtă vreme ştiţi acest lucru, câtă vreme sunteţi prezenţi ca observatori ai minţii voastre,
este mai puţin probabil să vă păcălească şi să vă aducă acolo unde vrea.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
133
Conştiinţa corpului interior
O altă modalitate simplă, dar foarte eficientă, de a găsi spaţiu în viaţa voastră este strâns
legată de respiraţie. Veţi descoperi că dacă simţiţi intrarea şi ieşirea subtilă a aerului din corp şi
ridicarea şi coborârea pieptului şi abdomenului, deveniţi conştienţi şi de corpul interior. Atenţia vi
se poate atunci muta de la respiraţie către acel sentiment de însufleţire din interiorul vostru,
răspândit în tot corpul.
Majoritatea oamenilor sunt atât de distraşi de gândurile lor, atât de identificaţi cu vocea din
minte încât nu mai simt cât sunt de vii în interior. A fi incapabili să simţiţi viaţa care animă corpul
fizic, însăşi viaţa care este esenţa voastră reprezintă cea mai mare privare de care puteţi avea parte.
Atunci începeţi să căutaţi nu doar substitute pentru starea naturală de bine interior, ci şi ceva care
să acopere disconfortul continuu pe care îl resimţiţi atunci când nu sunteţi în legătură cu
însufleţirea care este totdeauna acolo, dar pe care de obicei o treceţi cu vederea. Unele dintre
substitutele pe care le caută oamenii sunt stări euforice produse de droguri, suprastimulare
senzorială — precum muzica la volum exagerat, emoţii puternice sau activităţi periculoase,
preocuparea obsesivă pentru sex. Chiar şi dramele relaţiilor sunt folosite ca un substitut pentru
starea aceea autentică de însufleţire. Cea mai căutată variantă de acoperire a acestui disconfort
prezent continuu în fundal o reprezintă relaţiile intime: un bărbat sau o femeie care „mă va face
fericit(ă)”. Tot aceasta este, desigur, şi una dintre cele mai frecvente „dezamăgiri”. Când
disconfortul iese din nou la suprafaţă, oamenii dau de regulă vina pe partener.
Respiraţi conştient de două-trei ori. Acum vedeţi dacă detectaţi un subtil sentiment de
însufleţire care se răspândeşte în întreg corpul interior. Vă puteţi simţi corpul dinspre interior, ca să
spunem aşa?
Îndreptaţi-vă atenţia pentru un timp oarecare către anumite părţi ale corpului. Simţiţi-vă
mâinile, apoi braţele, labele picioarelor şi picioarele până sus. Vă simţiţi abdomenul, pieptul, gâtul
şi capul? Dar buzele? Există viaţă în ele? Deveniţi apoi conştienţi din nou de corpul interior ca un
tot. La început puteţi închide ochii în timpul acestui exerciţiu, ca după ce vă simţiţi corpul să-i
deschideţi, să priviţi în jur şi să continuaţi să vă simţiţi în acelaşi timp şi corpul. Unii dintre cititori
vor constata că nu e nevoie să închidă ochii; pot să-şi simtă corpul interior chiar în timp ce citesc
acestea.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
134
Spaţiul interior şi cel exterior
Corpul vostru interior nu este solid, ci spaţios. El nu este forma voastră fizică, ci viaţa care
animă această formă fizică. Este inteligenţa care creează şi susţine corpul, coordonând simultan
sute de funcţii diferite a căror complexitate este atât de extraordinară, încât mintea omenească
poate înţelege doar o fărâmă din ea. Când deveniţi conştienţi de el, ceea ce se întâmplă de fapt este
că inteligenţa respectivă devine conştientă de ea însăşi. Este „viaţa” ce se eschivează atunci când
oamenii de ştiinţă o caută, negăsind-o niciodată, deoarece conştiinţa care se află în căutarea ei este
ea.
Fizicienii au descoperit că soliditatea aparentă a materiei este o iluzie creată de simţurile
noastre. Nu face excepţie nici corpul fizic pe care noi îl percepem şi la care ne gândim ca fiind o
formă, dar din care un procent de 99,99% este de fapt spaţiu gol. Atât este de vast spaţiul între
atomi comparativ cu dimensiunea lor, iar în interiorul fiecărui atom este iarăşi la fel de mult spaţiu.
Corpul fizic nu este altceva decât o percepţie greşită a ceea ce sunteţi. În multe privinţe el este o
versiune microcosmică a spaţiului exterior. Pentru a vă face o idee referitoare la cât de vast este
spaţiul între corpurile celeste ţineţi cont de următoarele: la o viteză constantă de 300 000 de
kilometri pe secundă, luminii îi ia ceva mai mult de o secundă să ajungă de la Pământ la Lună; de
la Soare îi ia cam opt minute să ajungă până la Pământ. De la steaua numită Proxima Centauri,
vecina noastră cea mai apropiată, care este soarele cel mai apropiat de propriul nostru Soare,
luminii îi trebuie 4,5 ani ca să ajungă la Pământ. Atât de vast este spaţiul care ne înconjoară. Apoi
mai este spaţiul intergalactic, a cărui vastitate sfidează orice înţelegere. Lumina are nevoie 2,4
milioane de ani să ajungă de la galaxia cea mai apropiată de a noastră, Galaxia Andromeda, la noi.
Nu este uimitor faptul că trupul vostru este la fel de spaţios ca universul?
Aşadar, corpul vostru fizic, care este formă, se descoperă ca fiind în esenţă fără de formă
atunci când pătrundeţi mai adânc în el. El devine o poartă către spaţiul interior. Deşi nu are formă,
spaţiul interior este foarte viu. Acel „spaţiu gol” este viaţa în deplinătatea ei, Sursa nemanifestată a
tot ceea ce este manifest. Cuvântul tradiţional pentru a denumi Sursa respectivă este Dumnezeu.
Gândurile şi cuvintele aparţin lumii formelor; ele nu pot exprima ceea ce este fără de formă.
Aşadar, atunci când spuneţi: „îmi simt corpul interior” este vorba despre o percepţie eronată creată
de gândire. În realitate, conştiinţa ce apare sub forma corpului — acea conştiinţă Sunt Eu —
devine conştientă de ea însăşi. Când nu mai confund ceea ce sunt cu o formă „a mea” temporară,
atunci dimensiunea a ceea ce este nelimitat şi etern — Dumnezeu — se poate exprima pe sine prin
„mine” şi „mă” poate ghida. De asemenea, mă eliberează de dependenţa de formă. Totuşi, o
recunoaştere sau credinţa pur intelectuală că „nu sunt această formă” nu ajută, întrebarea cea mai
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
135
importantă este: simt eu în acest moment prezenţa spaţiului interior, adică îmi simt eu propria
Prezenţă sau, mai degrabă, Prezenţa care Sunt Eu?
Sau putem aborda acest adevăr folosind un alt indicator. Puneţi-vă întrebarea: „Sunt
conştient(ă) nu doar de ce se întâmplă în acest moment, ci şi de însuşi momentul de Acum ca
spaţiu interior atemporal şi viu, în care se întâmplă totul?” Deşi întrebarea aceasta nu pare să aibă
nimic de-a face cu corpul interior, aţi putea fi surprinşi de faptul că, devenind conştienţi de spaţiul
momentului de Acum, vă veţi simţi brusc mai vii în interior. Simţiţi însufleţirea corpului interior
— însufleţirea care face parte intrinsec din bucuria Fiinţării. Este nevoie să intrăm în corp pentru a
trece dincolo de el şi a afla că nu suntem doar atât.
Utilizaţi pe cât posibil conştiinţa corpului interior în viaţa de zi cu zi, pentru a crea spaţiu.
Atunci când aşteptaţi, atunci când ascultaţi pe cineva, atunci când faceţi o pauză pentru a privi
cerul, un copac, o floare, pentru a vă privi partenerul sau copilul, simţiţi concomitent însufleţirea
din interior. Aceasta înseamnă că o parte a atenţiei sau a conştiinţei voastre rămâne fără formă, iar
restul este disponibil pentru lumea exterioară a formei. Ori de câte ori „locuiţi” în corp în acest fel,
el serveşte drept ancoră pentru a rămâne prezenţi în Acum. Acest lucru vă împiedică să vă pierdeţi
în gândire, în emoţii sau în situaţii exterioare.
Atunci când gândiţi, simţiţi, percepeţi şi experimentaţi, conştiinţa se naşte în formă. Se
reincarnează — într-un gând, într-un sentiment, într-o percepţie senzorială sau o experienţă. Ciclul
renaşterilor din care speră budiştii să iasă în final se întâmplă continuu şi doar în momentul de faţă
— prin puterea lui Acum — puteţi ieşi din el. Printr-o acceptare deplină a formei lui Acum vă
armonizaţi în interior cu spaţiul, care este esenţa lui Acum. Prin acceptare deveniţi spaţioşi în
interior. Armonizaţi-vă cu spaţiul, nu cu forma: astfel aduceţi adevărata perspectivă şi echilibrul în
viaţa voastră.
Observarea pauzelor
De-a lungul zilei există o succesiune permanent schimbătoare de lucruri pe care le vedeţi şi
auziţi. Atunci când vedeţi ceva sau auziţi un sunet — cu atât mai mult dacă este unul cu care nu
sunteţi obişnuiţi — există de obicei în primul moment, înainte ca mintea să denumească sau să
interpreteze ceea ce vedeţi sau auziţi, o pauză în care atenţia este vie şi pe fondul căreia apare
percepţia. Acela este spaţiul interior. Durata sa diferă de la o persoană la alta. Poate fi ratat cu uşurinţă
deoarece, în cazul multor oameni, spaţiile acelea sunt extrem de scurte, durează o secundă sau
chiar mai puţin.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
136
Iată ce se întâmplă atunci. O privelişte nouă sau un sunet nou îşi face apariţia, iar în primul
moment al percepţiei se produce o scurtă întrerupere în fluxul obişnuit al gândirii. Conştiinţa este
deviată dinspre gândire înspre percepţia senzorială. O privelişte sau un sunet neobişnuit vă poate
lăsa „fără cuvinte” — chiar şi în interior, iar aceasta înseamnă că poate produce o pauză mai lungă.
Frecvenţa şi durata acestor spaţii determină capacitatea voastră de a vă bucura de viaţă, de a
simţi o legătură interioară cu toate fiinţele umane şi, în egală măsură, cu natura. Tot ele determină
şi gradul de libertate faţă de ego, deoarece egoul implică o totală neconştientizare a dimensiunii
spaţiului.
Dacă deveniţi conştienţi de aceste spaţii mici în momentul în care ele apar de la sine, durata
lor se prelungeşte, iar datorită acestui fapt puteţi experimenta din ce în ce mai frecvent bucuria
percepţiei cu care gândirea interferează puţin sau deloc. Atunci lumea care vă înconjoară va avea
prospeţime, noutate şi însufleţire. Cu cât percepeţi mai mult viaţa prin ecranul mental al
abstractizării şi conceptualizării, cu atât va fi lumea din jur mai lipsită de viaţă şi mai plată.
Pierdeţi-vă pentru a vă regăsi
Spaţiul interior mai apare şi atunci când vă detaşaţi de nevoia de a vă pune în lumină
identitatea formală. Această nevoie aparţine egoului, nu este o nevoie reală. Deja am vorbit pe
scurt despre acest aspect. Ori de câte ori renunţaţi la unul dintre aceste tipare de comportament, îşi
face apariţia spaţiul interior. Deveniţi voi înşivă într-un mod mai autentic. Egoului îi va părea că vă
pierdeţi, dar lucrurile stau exact invers. Isus a spus deja că trebuie să vă pierdeţi, dacă vreţi să vă
găsiţi. Ori de câte ori renunţaţi la unul dintre aceste tipare, ceea ce reprezentaţi la nivel de formă se
estompează, iar ceea ce sunteţi dincolo de formă se iveşte mai plenar. Vă împuţinaţi, deci puteţi
deveni mai mult.
Iată câteva dintre modalităţile prin care oamenii încearcă în mod inconştient să-şi
evidenţieze identitatea formală. Dacă sunteţi suficient de atenţi, puteţi detecta în voi înşivă unele
dintre aceste tipare inconştiente: cereţi recunoaştere pentru ceva ce aţi făcut şi vă înfuriaţi sau vă
supăraţi dacă nu o primiţi; încercaţi să obţineţi atenţie din partea celorlalţi vorbind despre
problemele voastre, despre bolile voastre sau făcând o scenă; vă exprimaţi părerea atunci când
nimeni nu v-a cerut-o şi când aceasta nu schimbă cu nimic situaţia; sunteţi mai preocupaţi de
modul în care vă vede cealaltă persoană decât sunteţi cu adevărat sau, cu alte cuvinte, îi folosiţi pe
ceilalţi ca pe nişte reflexii ale egoului vostru sau ca pe mijloace de amplificare a egoului; încercaţi
să-i impresionaţi pe ceilalţi cu averea, cunoştinţele, aspectul fizic, statutul, forţa fizică şi aşa mai
departe; vă creaţi temporar un ego bombastic printr-o reacţie furioasă împotriva cuiva sau a ceva;
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
137
luaţi lucrurile la modul personal, vă simţiţi ofensaţi; vă plângeţi inutil de ceilalţi, cu voce tare sau
în gând, considerând că voi sunteţi cei care au dreptate; vreţi să fiţi văzuţi sau să păreţi importanţi.
Odată ce aţi identificat vreunul dintre aceste tipare ca fiindu-vă propriu, vă sugerez să faceţi
un experiment. Aflaţi cum vă simţiţi şi ce se întâmplă atunci când renunţaţi la tiparul respectiv. Pur
şi simplu renunţaţi brusc la el şi vedeţi ce se întâmplă.
Estomparea a ceea ce reprezentaţi la nivel de formă constituie o altă modalitate de a genera
conştiinţă. Descoperiţi puterea uriaşă care începe să curgă prin voi în lume atunci când încetaţi să
vă mai scoateţi în evidenţă identitatea formală.
Liniştea
S-a spus că „Liniştea este limbajul pe care-l vorbeşte Dumnezeu, iar orice altceva este o
traducere proastă.” Linişte este, într-adevăr, un alt cuvânt pentru spaţiu. Devenind conştienţi de
linişte atunci când o întâlnim în vieţile noastre ne vom conecta la dimensiunea atemporală şi fără
de formă din noi înşine, aceea care este dincolo de gândire, dincolo de ego. Poate fi liniştea din
natură sau liniştea din camera voastră în primele ore ale dimineţii sau pauza de linişte dintre două
sunete. Liniştea nu are formă — de aceea n-o putem conştientiza prin intermediul gândirii.
Gândirea este formă. A fi conştienţi de linişte înseamnă a fi liniştiţi. A fi liniştiţi înseamnă a
conştientiza fără interferenţa gândirii. Nu sunteţi niciodată mai profunzi, mai esenţial voi înşivă
decât atunci când sunteţi liniştiţi. Când sunteţi liniştiţi, sunteţi ceea ce eraţi înainte de a lua în
primire această formă fizică şi mentală numită persoană. Sunteţi şi ceea ce veţi fi atunci când
forma se va dizolva. Când sunteţi liniştiţi, sunteţi ceea ce sunteţi dincolo de existenţa aceasta
temporară: conştiinţă — necondiţionată, fără de formă, eternă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 8: Descoperirea spaţiului interior
138
C A P I T O L U L N O U Ă
Scopul vostru interior
De îndată ce vă ridicaţi deasupra nivelului de supravieţuire, chestiunea sensului şi a
scopului vieţii voastre capătă o importanţă extremă. Mulţi oameni se simt absorbiţi de rutina vieţii
de zi cu zi care pare să le văduvească viaţa de orice sens. Unii simt că viaţa trece sau deja a trecut
pe lângă ei. Alţii se simt sever limitaţi de cerinţele profesiei lor şi de faptul că trebuie să întreţină o
familie sau de situaţia lor financiară sau de condiţiile de viaţă. Unii sunt epuizaţi de un stres acut,
alţii de plictiseală acută. Unii se pierd în activităţi frenetice, alţii în stagnare. Mulţi oameni tânjesc
după libertatea şi degajarea pe care o promite prosperitatea, alţii se bucură deja de libertatea
relativă care vine împreună cu prosperitatea şi descoperă că nici măcar aceasta nu este îndeajuns
pentru a-şi înzestra viaţa cu un sens. Nimic nu poate substitui aflarea scopului adevărat. Dar scopul
adevărat şi primordial al vieţii nu poate fi găsit în plan exterior. El nu are legătură cu ceea ce faceţi,
ci cu ceea ce sunteţi — adică starea conştiinţei voastre.
De aceea, cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegeţi este acesta: viaţa voastră are
un scop interior şi unul exterior. Scopul interior priveşte Fiinţa şi este primordial. Scopul exterior
priveşte acţiunea şi este secundar.
Cartea aceasta a vorbit până acum în principal despre scopul vostru exterior, însă capitolul
de faţă şi următorul capitol vor aborda şi chestiunea modului prin care să armonizaţi scopul
exterior cu scopul interior în viaţa voastră. Interiorul şi exteriorul se împletesc în aşa măsură încât
este aproape imposibil să vorbim despre unul fără să ne referim la celălalt.
Scopul vostru interior este să vă treziţi. Pur şi simplu. Împărtăşiţi scopul acesta cu fiecare
altă persoană de pe planetă — căci acesta este scopul umanităţii. Scopul vostru interior este o parte
esenţială a scopului întregului — universul şi inteligenţa sa. Scopul vostru exterior se poate
schimba în timp, el variază în mare măsură de la o persoană la alta. Găsindu-vă scopul interior şi
trăind în armonie cu el puneţi temelia împlinirii scopului vostru exterior. Aceasta este temelia
adevăratului succes. Fără această armonizare mai puteţi avea anumite realizări doar prin efort,
luptă, hotărâre şi prin trudă sau prin viclenie. Dar o astfel de strădanie este lipsită de orice bucurie
şi sfârşeşte invariabil într-o formă de suferinţă.
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
139
Trezirea
Trezirea este o modificare a conştiinţei ce are loc atunci când gândirea şi conştiinţa se
separă. În cazul majorităţii oamenilor nu este vorba despre o întâmplare, ci despre un proces prin
care trec. Chiar şi acele fiinţe rare care experimentează o trezire bruscă, dramatică şi ireversibilă,
tot trec după aceea printr-un proces în care noua stare de conştiinţă curge progresiv în tot ceea ce
fac şi le transformă acţiunile, integrându-se astfel în vieţile lor.
Atunci când vă treziţi, nu mai sunteţi pierduţi în gândire, ci vă recunoaşteţi ca fiind
conştiinţa din spatele acesteia. Gândirea încetează să mai fie o activitate autonomă, care serveşte
propriilor sale interese, punând stăpânire pe voi şi conducându-vă viaţa. Cea care preia controlul
este conştiinţa, în loc să fie responsabilă cu viaţa voastră, gândirea devine servitorul conştiinţei.
Conştiinţa este legătura conştientă cu inteligenţa universală. Un alt termen pentru ea este Prezenţa:
conştiinţa fără gânduri.
Iniţierea procesului trezirii reprezintă un act de graţie divină. N-o puteţi determina să aibă
loc, nici nu vă puteţi pregăti pentru ea sau acumula credite în vederea realizării ei. Nu se produce
ca o succesiune ordonată de paşi logici, deşi mintea ar fi mai mult decât încântată să fie aşa. Nu
trebuie ca mai întâi să faceţi ceva ca să meritaţi să se întâmple. Ea poate apărea păcătosului înainte
de a apărea sfântului, însă nu neapărat. De aceea Isus putea fi întâlnit în compania a tot felul de
oameni, nu doar a celor respectabili. Nu puteţi face nimic în privinţa trezirii. Orice veţi face, va fi
produsul egoului care încearcă să-şi adauge trezirea sau iluminarea ca cea mai valoroasă posesiune,
el devenind prin urmare mai mare şi mai important. În loc să vă treziţi, adăugaţi minţii voastre
conceptul de trezire sau imaginea mentală a felului în care este o persoană trezită sau iluminată,
apoi încercaţi să trăiţi conform imaginii respective. A trăi conform unei imagini pe care o aveţi
despre voi înşivă sau pe care o au alţii despre voi înseamnă a trăi nesincer — un alt rol inconştient
pe care îl joacă egoul.
Atunci, dacă tot nu se poate face nimic în privinţa trezirii, dacă ori a avut loc deja, ori nu s-a
întâmplat încă, cum poate fi ea scopul primordial al vieţii voastre? Un scop nu presupune faptul că
se poate face ceva pentru atingerea lui?
Doar prima trezire, prima străfulgerare a conştiinţei fără gânduri se întâmplă prin graţie
divină, fără ca voi să faceţi ceva. Dacă găsiţi că această carte este de neînţeles sau lipsită de sens
înseamnă că încă nu vi s-a întâmplat. Dacă ceva din voi reacţionează însă, dacă recunoaşteţi întru
câtva adevărul celor spuse în ea, înseamnă că procesul trezirii a început. Odată început el este
ireversibil, dar poate fi întârziat de ego. În cazul unora, lectura acestei cărţi va iniţia procesul
trezirii, în cazul altora, funcţia pe care o îndeplineşte această carte este aceea de a-i ajuta să-şi dea
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
140
seama că au început deja să se trezească şi de a-i determina să intensifice şi să accelereze procesul.
O altă funcţie a acestei cărţi este aceea de a-i ajuta pe oameni să recunoască egoul în ei ori de câte
ori încearcă acesta să recapete controlul şi să eclipseze conştiinţa ce a început să-şi facă apariţia. În
cazul unora, trezirea apare atunci când devin brusc conştienţi de gândurile pe care le au în mod
obişnuit, mai ales de gândurile persistent negative cu care s-au identificat, poate, de-a lungul
întregii lor vieţi. Deodată, apare o conştiinţă ce este conştientă de gândire, dar nu face parte din ea.
Care este relaţia dintre conştiinţă şi gândire? Conştiinţa este spaţiul în care există gândurile,
atunci când spaţiul acela a devenit conştient de el însuşi.
Când veţi avea o străfulgerare a conştiinţei sau a Prezenţei, veţi şti că s-a întâmplat aşa. Nu
va mai fi doar un concept în mintea voastră. Veţi putea atunci alege conştient să fiţi prezenţi, în loc
să vă lăsaţi în voia gândirii inutile. Puteţi invita Prezenţa în viaţa voastră, adică puteţi crea spaţiu.
Odată cu graţia trezirii vine şi responsabilitatea. Atunci fie puteţi încerca să mergeţi mai departe ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fie puteţi vedea semnificaţia apariţiei conştiinţei şi o puteţi
recunoaşte ca fiind cel mai important lucru ce vi se poate întâmpla. Iar atunci, scopul primordial al
vieţii voastre devine deschiderea voastră către această conştiinţă pe cale să se manifeste şi aducerea
luminii ei în lumea aceasta.
„Vreau să cunosc mintea lui Dumnezeu”, spunea Einstein. „Restul sunt detalii.” Ce este
mintea lui Dumnezeu? Conştiinţa. Ce înseamnă să cunoşti mintea lui Dumnezeu? Să fii conştient.
Care sunt detaliile? Scopul exterior şi orice se întâmplă în lumea de afară.
Aşadar, e posibil să nu realizaţi că în timp ce încă aşteptaţi să se întâmple ceva semnificativ
în viaţa voastră, lucrul cel mai semnificativ ce i se poate întâmpla unei fiinţe umane s-a întâmplat
deja în interiorul vostru: începutul procesului de separare a gândirii de conştiinţă.
Mulţi oameni care traversează etapele timpurii ale procesului de trezire nu mai sunt siguri
cu privire la scopul lor exterior. Ceea ce ţine lumea în mişcare nu-i mai poate ţine pe ei în mişcare.
Văzând atât de clar nebunia civilizaţiei noastre se pot simţi întru câtva înstrăinaţi de cultura
mediului în care trăiesc. Unii simt că locuiesc un ţinut al nimănui, situat între două lumi. Nu mai
sunt conduşi de ego, însă conştiinţa ce a răsărit în ei nu s-a integrat pe deplin în vieţile lor. Scopul
interior şi cel exterior n-au fuzionat încă.
Un dialog despre scopul interior
Dialogul următor condensează numeroase conversaţii pe care le-am avut cu oameni aflaţi în
căutarea adevăratului scop al vieţii lor. Ceva este adevărat atunci când rezonează cu Fiinţa cea mai
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
141
lăuntrică şi când o exprimă pe aceasta, când este armonizat cu scopul vostru interior. De aceea eu
le îndrept oamenilor atenţia mai întâi către scopul lor interior şi primordial.
Nu ştiu exact despre ce este vorba, dar vreau o schimbare în viaţă. Vreau expansiune;
vreau să fac ceva care să aibă sens şi, da, vreau prosperitate şi libertatea care vine odată cu ea.
Vreau să fac ceva semnificativ, ceva care să aducă o schimbare în lume. Dar dacă mă întrebaţi ce
anume vreau, ar trebui să vă răspund că nu ştiu. Mă puteţi ajuta să găsesc scopul vieţii mele?
Scopul dumneavoastră este să staţi aici şi să vorbiţi cu mine, pentru că aici sunteţi şi asta
faceţi. Până când vă veţi ridica şi veţi face altceva. Atunci, acela va deveni scopul dumneavoastră.
Deci scopul meu este să stau în biroul meu în următorii treizeci de ani până când am să ies
la pensie sau am să fiu concediat?
Acum nu sunteţi în biroul dumneavoastră, deci nu acesta este scopul dumneavoastră. Când
staţi în birou şi faceţi ceea ce faceţi acolo, atunci acela este scopul dumneavoastră. Nu pentru
următorii treizeci de ani, ci pentru moment.
Cred că este o neînţelegere la mijloc. Pentru dumneavoastră, scop înseamnă ceea ce faceţi
acum; pentru mine înseamnă să am un obiectiv general în viaţă, ceva măreţ şi semnificativ care să
dea sens lucrurilor pe care le fac, ceva care să aducă o schimbare. Să umblu cu hârtii de colo-colo
prin birou nu e ceea ce vreau. Asta ştiu sigur.
Câtă vreme nu aţi conştientizat Fiinţa, veţi căuta înţelesul numai în dimensiunea acţiunii şi
viitorului, adică în dimensiunea timpului. Şi orice semnificaţie sau împlinire aţi găsi se va dizolva
sau se va dovedi a fi fost o amăgire. Va fi invariabil distrusă de timp. Orice înţeles am găsi la acel
nivel va fi adevărat numai în mod relativ şi temporar.
De exemplu, dacă sensul vieţii dumneavoastră constă în a avea grijă de copii, ce se va
întâmpla cu sensul acesta atunci când ei nu vor mai avea nevoie de dumneavoastră şi poate nici nu
vă vor mai asculta? Dacă a-i ajuta pe ceilalţi dă un sens vieţii dumneavoastră, înseamnă că aveţi
nevoie ca celorlalţi să le fie mai rău decât dumneavoastră, pentru ca viaţa dumneavoastră să aibă în
continuare înţeles, iar dumneavoastră să aveţi un sentiment de bine. Dacă dorinţa de a-i depăşi pe
alţii, de a câştiga sau de a reuşi într-o activitate sau alta vă dă un sens, ce se întâmplă dacă nu
câştigaţi niciodată sau dacă şirul de succese se încheie într-o zi, aşa cum se va întâmpla? Atunci, naţi
mai putea decât să recurgeţi la imaginaţie sau la amintiri — iar acestea nu vă pot satisface, nu
pot da decât un sens minor vieţii dumneavoastră. „A izbuti” în indiferent ce domeniu are sens doar
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
142
atâta vreme cât există mii sau milioane de oameni care nu izbutesc. Astfel, este nevoie ca alte fiinţe
umane să „eşueze” pentru ca viaţa dumneavoastră să aibă sens.
Nu spun că a-i ajuta pe alţii, a avea grijă de copiii dumneavoastră sau a tinde să vă
perfecţionaţi într-un domeniu nu sunt lucruri valoroase. În cazul multor oameni, ele reprezintă o
parte importantă a scopului lor exterior, dar scopul exterior luat separat este totdeauna relativ,
instabil şi lipsit de permanenţă. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să vă implicaţi în respectivele
activităţi, ci înseamnă că ele ar trebui să aibă legătură cu scopul interior, primordial, astfel încât
ceea ce faceţi să primească un înţeles mai profund.
Dacă nu trăiţi în armonie cu scopul dumneavoastră primordial, scopul pe care vi-l veţi
propune — indiferent care va fi el, chiar de-ar fi acela de a crea raiul pe pământ — va veni din
partea egoului şi va fi distrus de timp. El va conduce, mai devreme sau mai târziu, la suferinţă.
Indiferent ce alegeţi să faceţi, chiar dacă scopul pare spiritual, atunci când ignoraţi scopul
dumneavoastră interior egoul se va strecura în modul în care faceţi ceea ce faceţi şi, astfel, mijloacele
vor corupe scopul. Zicala „Drumul către iad este pavat cu bune intenţii” face referire la
acest adevăr. Cu alte cuvinte, nu scopurile sau acţiunile dumneavoastră sunt primordiale, ci starea
de conştiinţă din care se nasc ele. Împlinirea scopului dumneavoastră primordial înseamnă punerea
bazelor unei noi realităţi, a unui pământ nou. Odată puse bazele, scopul dumneavoastră exterior va
primi forţă spirituală, deoarece obiectivele şi intenţiile dumneavoastră vor fi în armonie cu
impulsul evolutiv al universului.
Separarea gândirii de conştientizare, separare ce constituie nucleul scopului dumneavoastră
primordial, apare ca urmare a negării timpului. Desigur, nu vorbim acum despre utilizarea timpului
în scopuri practice cum ar fi stabilirea unei întâlniri sau planificarea unei excursii. Nu vorbim de
timpul marcat de limbile ceasului, ci de timpul psihologic, care reprezintă obiceiul adânc
înrădăcinat al minţii de a căuta deplinătatea vieţii în viitor, acolo unde ea nu poate fi găsită,
ignorând singurul punct de acces către ea: momentul prezent.
Privind către ceea ce faceţi sau către locul în care vă aflaţi ca fiind scopul principal al vieţii
dumneavoastră, negaţi timpul. Iar de aici decurge o putere uriaşă. Negarea timpului în ceea ce
faceţi aduce cu sine şi legătura între scopul dumneavoastră interior şi cel exterior, între Fiinţă şi
acţiune. Când negaţi timpul, negaţi egoul. Doar atunci veţi face extraordinar de bine ceea ce faceţi,
căci ceea ce faceţi devine punctul focal al atenţiei dumneavoastră. Ceea ce faceţi devine un canal
prin care conştiinţa intră în această lume. Aceasta înseamnă că ceea ce faceţi va fi de o înaltă
calitate, chiar dacă este vorba despre cea mai simplă acţiune precum a da paginile unei cărţi de
telefon sau a traversa camera. Scopul principal atunci când daţi paginile îl reprezintă datul
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
143
paginilor; scopul secundar îl reprezintă găsirea unui număr de telefon. Scopul principal pentru
traversarea camerei este traversarea camerei; scopul secundar este acela de a lua o carte situată în
celălalt colţ al camerei, iar în momentul în care luaţi cartea, acesta devine scopul dumneavoastră
principal.
Poate vă amintiţi paradoxul legat de timp pe care l-am menţionat mai devreme: oricare ar fi
acţiunea pe care o întreprindeţi ea cere timp, totuşi timpul este întotdeauna acum. Aşadar, în timp
ce scopul dumneavoastră interior este acela de a nega timpul, scopul exterior implică obligatoriu
viitorul, motiv pentru care el nu poate exista fără timp. Dar acesta este întotdeauna secundar. Când
deveniţi neliniştiţi sau stresaţi, înseamnă că scopul exterior a preluat controlul, iar dumneavoastră
aţi pierdut din vedere scopul interior. Aţi uitat că starea dumneavoastră de conştiinţă este
primordială, iar orice altceva este secundar.
Trăind în acest mod, nu voi fi împiedicat să mai caut realizarea unui lucru măreţ? Mi-e
teamă că voi rămâne tot restul vieţii ocupat cu lucruri mărunte, lucruri fără însemnătate. Mi-e
teamă că n-am să mă ridic niciodată deasupra mediocrităţii, n-am să îndrăznesc să realizez ceva
important, n-am să-mi împlinesc potenţialul.
Ceea ce este măreţ se naşte din lucrurile mărunte, dacă ştii să le acorzi suficient respect şi
atenţie. Viaţa tuturor constă în realitate din lucruri mici. Măreţia este o noţiune mentală abstractă şi
fantezia preferată a egoului. Paradoxul este că fundamentul măreţiei îl reprezintă tratarea cu
respect a lucrurilor mărunte din momentul prezent, nu urmărirea ideii de măreţie. Momentul
prezent este întotdeauna mic, în sensul că este întotdeauna simplu, dar înăuntrul lui se află ascunsă
cea mai mare putere. Asemenea atomului, este unul dintre cele mai mici lucruri, dar are o putere
enormă. Doar atunci când sunteţi în concordanţă cu momentul prezent aveţi acces la puterea
respectivă. Sau ar fi poate mai adevărat să spunem că atunci are ea acces la voi, iar prin voi, la
această lume. Isus vorbea despre această putere atunci când spunea: „Nu eu, ci Tatăl — care
rămâne întru mine — face lucrările Lui.” Şi: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”. Neliniştea,
stresul şi negativitatea vă taie legătura cu puterea respectivă. Iluzia că sunteţi separaţi de puterea
care conduce universul revine. Simţiţi din nou că sunteţi singur, că vă luptaţi cu o situaţie sau că
încercaţi să realizaţi un lucru sau altul. Dar de ce au apărut neliniştea, stresul sau negativitatea?
Deoarece aţi întors spatele momentului prezent. Şi de ce aţi procedat aşa? Aţi crezut că altceva era
mai important. Aţi uitat care vă era scopul principal. O singură greşeală mică, o singură interpretare
eronată dă naştere unei lumi de suferinţă.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
144
Prin intermediul momentului prezent aveţi acces la însăşi puterea vieţii, la ceea ce a fost
denumit în mod tradiţional „Dumnezeu”. De îndată ce-i întoarceţi spatele, Dumnezeu încetează să
mai fie o realitate în viaţa dumneavoastră, iar tot ceea ce vă rămâne este conceptul mental de
Dumnezeu, în care unii cred şi pe care alţii îl neagă. Chiar şi credinţa în Dumnezeu este doar un
palid substitut pentru realitatea vie a lui Dumnezeu, ce se manifestă în fiecare moment al vieţii
dumneavoastră.
Armonizarea completă cu momentul prezent nu implică încetarea oricărei mişcări? Oare nu
implică existenţa unui obiectiv o ruptură temporară în cadrul acelei armonii cu momentul prezent
şi, eventual, o restabilire a armoniei la un nivel mai înalt sau mai complex, odată obiectivul
îndeplinit? îmi imaginez că nici copacul tânăr care îşi croieşte drum afară din pământ nu poate fi
în armonie totală cu momentul prezent din cauză că are un ţel: vrea să devină copac mare. Poate
că odată ce a ajuns la maturitate va trăi în armonie cu momentul prezent.
Copacul tânăr nu vrea nimic deoarece el este integrat în totalitate şi totalitatea este aceea
care acţionează prin intermediul lui. „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc”, spunea Isus, „nu
se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca
unul dintre aceştia”. Am putea spune că totalitatea — Viaţa — vrea ca micul copac să devină un
copac în toată regula, dar copacul cel tânăr nu se vede pe sine ca separat de viaţă, aşa că nu vrea
nimic pentru el. El este una cu ceea ce vrea Viaţa. De aceea nu este îngrijorat sau stresat. Iar dacă
trebuie să moară prematur, moare fără crispare. Abandonul său în moarte este acelaşi cu abandonul
său în viaţă. El îşi simte, oricât de neclar, înrădăcinarea în Fiinţă, în Viaţa unică eternă şi fără de
formă.
Asemenea înţelepţilor taoişti din vechea Chină, lui Isus îi place să ne atragă atenţia asupra
naturii, căci el vede cum în ea lucrează o forţă cu care oamenii au pierdut contactul. Este forţa
creativă a universului. Isus mai spune că dacă Dumnezeu îmbracă florile simple atât de frumos, cu
cât mai mult vă va îmbrăca Dumnezeu pe voi. Aceasta înseamnă că, dacă natura este o frumoasă
expresie a impulsului evolutiv al universului, atunci când oamenii intră în armonie cu inteligenţa
care stă la baza lui ei vor exprima acelaşi impuls la un nivel şi mai înalt, mirific.
Aşadar, fiţi sincer faţă de viaţă fiind sincer faţă de scopul dumneavoastră interior. Atunci
când deveniţi prezent şi, astfel, total în ceea ce faceţi, acţiunile dumneavoastră primesc încărcătură
spirituală. La început e posibil să nu fie sesizată vreo schimbare în ceea ce priveşte ceea ce faceţi
— doar modul în care acţionaţi se schimbă. Scopul dumneavoastră primordial este acum acela de a
permite conştiinţei să curgă în ceea ce faceţi. Scopul secundar este reprezentat de ceea ce doriţi să
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
145
realizaţi prin acţiune. Dacă înainte asociaţi întotdeauna noţiunea de scop cu viitorul, acum există
un scop mai profund ce poate fi găsit doar în prezent, prin negarea timpului.
Atunci când vă întâlniţi cu oamenii, la locul de muncă sau oriunde altundeva, daţi-le toată
atenţia dumneavoastră. Nu vă mai aflaţi acolo în primul rând în calitate de persoană, ci ca un câmp
de conştiinţă, de Prezenţă vigilentă. Motivul iniţial pentru interacţiunea cu cealaltă persoană —
cumpăraţi sau vindeţi ceva, solicitaţi sau oferiţi informaţii — devine acum secundar. Câmpul
conştiinţei care se ridică între dumneavoastră şi cealaltă persoană devine motivul primordial al
interacţiunii. Spaţiul acela al conştiinţei devine mai important decât ceea ce discutaţi, mai
important decât obiectele fizice sau cele din minte. Fiinţa umană devine mai importantă decât
lucrurile acestei lumi. Aceasta nu înseamnă că neglijaţi ceea ce este de făcut la nivel practic. De
fapt, acţiunea se desfăşoară nu doar mai lesne, ci şi cu mai multă forţă atunci când dimensiunea
Fiinţei este conştientizată, devenind astfel primordială. Apariţia acelui câmp unificator de
conştiinţă între fiinţele umane constituie factorul esenţial în relaţiile de pe pământul nou.
Este noţiunea succesului doar o iluzie de natură egoistă? Cum evaluăm succesul?
Lumea vă va spune că succesul înseamnă realizarea a ceea ce v-aţi propus să faceţi. Vă va
spune că a avea succes înseamnă a învinge, că recunoaşterea şi/sau prosperitatea sunt ingrediente
esenţiale ale succesului. Cele menţionate mai sus — toate sau o parte din ele — reprezintă de
obicei subproduse ale succesului, dar nu ele înseamnă succes. Noţiunea convenţională de succes
priveşte rezultatul a ceea ce faceţi. Unii spun că succesul este rezultatul unei combinaţii de trudă şi
noroc sau de hotărâre şi talent sau că este dat de faptul de a te afla în locul potrivit, la momentul
potrivit. Deşi oricare dintre acestea pot determina succesul, ele nu reprezintă esenţa acestuia. Ceea
ce lumea nu vă spune — pentru că nu ştie — este că nu vă puteţi îndrepta către succes, puteţi doar
avea succes. Nu lăsaţi o lume nebună să vă spună că succesul este orice altceva în afară de reuşita
momentului prezent. Şi ce înseamnă aceasta din urmă? înseamnă că aduceţi o calitate în ceea ce
faceţi, chiar şi în cea mai simplă acţiune. Calitatea implică grijă şi atenţie, iar acestea însoţesc
conştientizarea. Calitatea cere Prezenţa dumneavoastră.
Să spunem că sunteţi un om de afaceri şi că după doi ani de mare stres şi încordare reuşiţi în
sfârşit să ieşiţi pe piaţă cu un produs sau serviciu care se vinde bine şi vă aduce bani. Succes? în
termeni convenţionali, da. În realitate, aţi petrecut doi ani poluându-vă corpul şi poluând planeta cu
energie negativă, v-aţi adus dumneavoastră şi celor din jur nefericire şi aţi afectat mulţi alţi oameni
pe care nici măcar nu i-aţi întâlnit vreodată. Supoziţia inconştientă din spatele unei astfel de acţiuni
este aceea că succesul este ceva ce se va întâmpla în viitor şi că scopul scuză mijloacele. Dar
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
146
scopul şi mijloacele sunt unul şi acelaşi lucru. Iar dacă mijloacele n-au contribuit la fericirea
umanităţii, nici scopul n-o va face. Rezultatul, inseparabil de acţiunile care au condus către el, este
deja contaminat de acţiunile respective, prin urmare va crea şi mai multă nefericire. Aceasta este
acţiunea karmică, perpetuarea inconştientă a nefericirii.
După cum ştiţi deja, scopul dumneavoastră secundar sau exterior aparţine dimensiunii
timpului, în vreme ce scopul principal este inseparabil de momentul de Acum şi, prin urmare,
necesită negarea timpului. Cum pot fi reconciliate? Realizând că întreaga călătorie a vieţii
dumneavoastră se reduce în ultimă instanţă la pasul pe care îl faceţi în momentul acesta.
Întotdeauna există doar acest singur pas, astfel că lui îi veţi acorda întreaga dumneavoastră atenţie.
Aceasta nu înseamnă că nu ştiţi încotro vă îndreptaţi; înseamnă doar ca pasul acesta este
primordial, iar destinaţia — secundară. Iar ceea ce veţi întâlni odată ajunşi la destinaţie depinde de
calitatea pasului. Cu alte cuvinte, ceea ce are să vă ofere viitorul depinde de starea de conştiinţă pe
care o aveţi acum.
Acţiunea primeşte calitatea atemporală a Fiinţării — acesta este succesul. Până ce Fiinţarea
nu curge în ceea ce faceţi, până ce nu deveniţi prezent, vă veţi pierde în ceea ce faceţi. Vă pierdeţi
şi în ceea ce gândiţi şi, de asemenea, în reacţiile pe care le aveţi faţă de ceea ce se întâmplă în
exterior.
Mai exact, ce vreţi să spuneţi prin „ Vă pierdeţi”?
Esenţa a ceea ce sunteţi o reprezintă conştiinţa. Atunci când conştiinţa (dumneavoastră) se
identifică total cu gândirea, uitându-şi astfel natura esenţială, se pierde pe sine în gândire. Când se
identifică cu formaţiuni mental-emoţionale precum dorinţa şi frica — forţele motivaţionale
primordiale ale egoului — ea se pierde pe sine în acele formaţiuni. Conştiinţa se pierde pe sine şi
atunci când se identifică cu acţiunile şi cu reacţiile faţă de ceea ce se întâmplă. Fiecare gând,
fiecare dorinţă sau teamă, fiecare acţiune sau reacţie primeşte atunci un fals sentiment de sine, iar
incapacitatea de a simţi bucuria simplă a Fiinţării duce la căutarea plăcerii, iar uneori chiar a
durerii, ca substitute pentru ea. Aceasta înseamnă a trăi în uitare a Fiinţării. În starea aceea de
uitare a ceea ce sunteţi, orice succes nu este nimic mai mult decât o amăgire trecătoare. Indiferent
ce obţineţi, în curând veţi fi din nou nefericit sau vreo altă problemă vă va capta complet atenţia.
Cum ajung de la realizarea scopului meu interior la aflarea a ceea ce ar trebui să fac la
nivel exterior?
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
147
Scopul exterior variază în mare măsură de la o persoană la alta şi niciun scop exterior nu
durează o eternitate. El are o valabilitate temporară şi este înlocuit apoi de un alt scop. Gradul în
care vă dedicaţi scopului interior al trezirii modifică circumstanţele exterioare ale vieţii
dumneavoastră, dar variază şi el, de la o persoană la alta. În cazul unor oameni se produce o rupere
fie bruscă, fie progresivă cu trecutul lor: locul de muncă, condiţiile de viaţă, relaţiile — totul este
supus unei schimbări profunde. Unele dintre schimbări pot fi iniţiate chiar de ei, nu printr-un
proces chinuitor de luare a deciziilor, ci printr-o realizare sau recunoaştere bruscă: iată ce am de
făcut. Decizia vine de-a gata, ca să spunem aşa. Vine prin conştientizare, nu prin gândire. Într-o
dimineaţă vă treziţi şi ştiţi ce aveţi de făcut. Unii oameni părăsesc un mediu de lucru sau o situaţie
de viaţă înnebunitoare. Aşa că înainte să descoperiţi ce vi se potriveşte la nivel exterior, înainte să
descoperiţi ce funcţionează, ce este compatibil cu conştiinţa pe cale să se trezească, s-ar putea să
fiţi nevoit să aflaţi ce nu vi se potriveşte, ce nu mai funcţionează, ce este incompatibil cu scopul
dumneavoastră interior.
Şi alt gen de schimbări pot apărea în viaţa dumneavoastră venind dinspre exterior. O
întâlnire întâmplătoare aduce o nouă oportunitate şi expansiune în viaţa dumneavoastră. Un
obstacol sau un conflict de lungă durată se topeşte. Prietenii dumneavoastră fie trec şi ei prin
această transformare interioară, fie viaţa dumneavoastră se va îndepărta tot mai mult de ei. Unele
relaţii se destramă, altele devin mai profunde. S-ar putea să fiţi concediat de la serviciu sau s-ar
putea să deveniţi agentul unei schimbări în bine la locul de muncă. Soţia vă părăseşte sau ajungeţi
cu ea la un nivel nou de intimitate. Unele schimbări pot părea negative la suprafaţă, dar curând veţi
realiza că prin ele s-a creat în viaţa dumneavoastră spaţiul pentru ca ceva nou să se ivească.
Ar putea urma o perioadă de insecuritate şi incertitudine. Ce-ar trebui să fac? Din moment
ce nu mai este egoul cel ce vă conduce viaţa, nevoia psihologică de securitate exterioară, iluzorie
oricum, scade. Aveţi de-acum capacitatea de a trăi cu nesiguranţa şi chiar să vă bucuraţi de ea.
Când nesiguranţa nu vă mai produce niciun disconfort se deschid posibilităţi infinite în viaţa
dumneavoastră. Aceasta înseamnă că teama nu mai este un factor dominant în ceea ce faceţi şi nu
vă mai împiedică să întreprindeţi acţiuni menite să aducă schimbarea. Filozoful roman Tacitus a
făcut observaţia justă că „dorinţa de siguranţă se împotriveşte oricărei întreprinderi nobile şi
măreţe”. Dacă nu acceptaţi nesiguranţa, atunci ea se transformă în frică. Dacă o acceptaţi fără
rezerve, ea se transformă în creativitate, însufleţire şi vigilenţă.
Cu mulţi ani în urmă, ca urmare a unui impuls interior foarte puternic, am renunţat la o
carieră universitară pe care ceilalţi ar fi numit-o „promiţătoare”, păşind într-o nesiguranţă absolută;
şi de aici a rezultat, după câţiva ani, noua mea întrupare ca învăţător spiritual. Mult mai târziu mi s-
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
148
a întâmplat din nou ceva similar. Am simţit impulsul de a renunţa la casa mea din Anglia şi de a
mă muta pe Coasta de Vest a Americii de Nord. Mi-am urmat impulsul, deşi nu cunoşteam motivul
care îl declanşase. Datorită acestui pas înspre nesiguranţă a rezultat Puterea prezentului, din care
cea mai mare parte a fost scrisă în California şi Columbia Britanică, într-o perioadă în care nu
aveam o casă a mea. Efectiv nu aveam niciun venit şi trăiam din economii, care se împuţinau tot
mai mult. De fapt, totul s-a aranjat minunat. Am rămas fără bani chiar când mă apropiam de
încheierea cărţii. Am cumpărat un bilet la loterie şi am câştigat l 000 de dolari, care m-au ajutat să
continui încă o lună.
Însă nu toată lumea va trebui să treacă printr-o schimbare drastică în ceea ce priveşte
împrejurările exterioare. Există şi oameni care rămân exact acolo unde sunt şi continuă să facă ceea
ce făceau şi înainte. În cazul lor se schimbă doar modul în care acţionează, nu şi ceea ce fac. Şi se
întâmplă astfel nu din cauza inerţiei sau fricii. Ceea ce deja făceau ei reprezintă mijlocul perfect
prin care conştiinţa să intre în această lume şi nu este nevoie de un altul. Şi ei contribuie a crearea
pământului celui nou.
Nu aşa ar trebui să se întâmple în cazul tuturor? Dacă împlinirea scopului interior
înseamnă a fi în armonie cu momentul prezent, de ce-ar simţi cineva nevoia de a-şi schimba
serviciul sau contextul vieţii?
A fi în armonie cu ceea ce este nu înseamnă să nu mai faceţi schimbări sau să deveniţi
incapabili de acţiune. Dar motivaţia de a acţiona vine de la un nivel mai profund, nu din dorinţa
sau frica egoului. Armonizarea în interioară cu momentul prezent duce la deschiderea conştiinţei
voastre şi o aduce în armonie cu întregul, din care momentul prezent face parte integrantă. Întregul,
totalitatea vieţii acţionează atunci prin dumneavoastră.
La ce vă referiţi atunci când spuneţi întreg?
Pe de o parte, întregul cuprinde tot ceea ce există. El este lumea sau cosmosul. Dar toate
lucrurile existate, de la microbi la fiinţe umane şi galaxii, nu sunt entităţi sau lucruri separate cu
adevărat, ci fac parte dintr-o reţea cu procese multidimensionale interconectate.
Faptul că noi nu vedem această unitate şi că vedem lucrurile ca fiind separate are două
cauze. Una este percepţia, care reduce realitatea la ceea ce ne este nouă accesibil prin gama mică a
simţurilor noastre: ceea ce putem vedea, auzi, mirosi, gusta şi atinge. Dar atunci când percepem
fără să interpretăm sau fără să aplicăm etichete mentale, adică fără să adăugăm gânduri percepţiilor
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
149
noastre, putem într-adevăr simţi conexiunea de la un nivel mai profund decât cel la care percepem
lucrurile ca aparent separate.
Cealaltă cauză mai serioasă a iluziei separării o reprezintă gândirea compulsivă. Atunci
când suntem prinşi în fluxul neîncetat al gândirii compulsive universul se dezintegrează cu
adevărat pentru noi, iar noi pierdem capacitatea de a simţi interconectarea a tot ce există. Gândirea
taie realitatea în fragmente lipsite de viaţă. Iar dintr-o astfel de viziune fragmentată asupra realităţii
se nasc acţiuni extrem de lipsite de inteligenţă şi distructive.
Însă mai există şi un alt nivel al întregului, chiar mai profund decât interconectarea a tot ce
există. La acel nivel mai adânc, toate lucrurile sunt una. Aceea este Sursa, Viaţa unică
nemanifestată. Este inteligenţa atemporală care se manifestă sub forma unui univers ce se
desfăşoară în timp.
Întregul este format din existenţă şi Fiinţă, manifestat şi nemanifestat, lumea şi Dumnezeu.
Aşadar atunci când vă armonizaţi cu întregul, deveniţi o parte conştientă a interconectării dintre
întreg şi scopul său: apariţia conştiinţei în această lume. Drept rezultat, vor avea loc mult mai
frecvent întâmplări care vă vor veni în ajutor din senin, întâlniri norocoase, coincidenţe şi
evenimente sincronice. Cari Jung a numit sincronismul un „principiu al conexiunii acauzale”.
Aceasta înseamnă că între evenimentele sincronice nu există o conexiune cauzală la nivelul
superficial al realităţii la care trăim noi. Sincronismul este manifestarea exterioară a unei
inteligenţe din strat mai profund decât cel al lumii aparenţelor şi o conectare mai profundă decât
poate înţelege mintea noastră. Dar putem participa în mod conştient la desfăşurarea acestei
inteligenţe, la înflorirea conştiinţei.
Natura există într-o stare de unitate inconştientă cu întregul. De aceea, spre exemplu,
realmente niciun animal sălbatic nu a fost ucis în dezastrul tsunami-ului din 2004. Fiind în legătură
cu totalitatea mai mult decât sunt oamenii, ele au putut simţi apropierea tsunami-ului cu mult
înainte ca acesta să poată fi văzut sau auzit şi astfel au avut timp să se retragă spre un teren mai
înalt. Poate că şi aceasta este o perspectivă umană de a privi lucrurile. Probabil că ele pur şi simplu
au pornit spre un teren mai înalt. A face aceasta din cauza celeilalte reprezintă modalitatea minţii
de a tăia în bucăţi realitatea, în timp ce natura trăieşte în unitate inconştientă cu întregul. Este
scopul şi destinul nostru să aducem o nouă dimensiune în această lume trăind în unitate conştientă
cu totalitatea şi în armonie conştientă cu inteligenţa universală.
Poate întregul să folosească mintea omenească pentru a crea lucruri sau a da naştere unor
situaţii ce concordă cu scopul său?
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
150
Da, ori de câte ori apare inspiraţia, care se traduce prin „în spirit”, şi entuziasmul, care
înseamnă „în Dumnezeu”, există o infuzie de forţă creativă care depăşeşte cu mult ceea ce e
capabilă să facă o simplă persoană.
Aşadar să vorbim în continuare despre un alt adevăr relativ: formarea universului şi
întoarcerea sa la ceea ce este lipsit de formă, ceea ce implică perspectiva limitată a timpului şi să
vedem ce relevanţă are acest lucru pentru propria voastră viaţă. Noţiunea de „propria mea viaţă”
este, desigur, o altă perspectivă limitată creată de gândire, un alt adevăr relativ. În ultimă instanţă,
nu există viaţa „voastră”, din moment ce voi şi viaţa nu sunteţi doi, ci una.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 9: Scopul vostru interior
151
C A P I T O L U L Z E C E
Un pământ nou
O scurtă istorie a vieţii voastre
Apariţia lumii în dimensiunea manifestă şi întoarcerea sa către dimensiunea nemanifestării
— expansiunea şi contracţia sa — reprezintă două mişcări universale pe care le-am putea numi
plecarea şi întoarcerea acasă. Aceste două mişcări sunt reflectate în întreg universul în multiple
feluri, cum ar fi neîncetata expansiune şi contracţie a inimii sau inspiraţia şi expiraţia din cadrul
respiraţiei. Sunt, de asemenea, reflectate în ciclurile de somn şi veghe. În fiecare noapte, fără s-o
ştiţi, vă întoarceţi la Sursa nemanifestată atunci când intraţi în etapa de somn adânc, fără vise, de
unde reveniţi dimineaţa, reîmprospătaţi.
Aceste două momente, plecarea şi întoarcerea, se reflectă şi în ciclurile de viaţă ale fiecăruia
dintre noi. „Eu” apar în lumea aceasta dintr-o dată, de nicăieri, ca să spunem aşa. Naşterea este
urmată de expansiune. Nu doar dezvoltarea fizică, ci şi dezvoltarea cunoştinţelor, a activităţilor, a
posesiunilor, a experienţelor. Sfera voastră de influenţă se extinde şi viaţa devine tot mai
complexă. Este o perioadă în care sunteţi preocupaţi în principal să vă găsiţi şi să vă urmăriţi
scopul exterior. De obicei, acestei expansiuni îi corespunde o dezvoltare pe măsură a egoului, care
înseamnă identificarea cu toate cele de mai sus, astfel că identitatea voastră formală se defineşte tot
mai mult. Tot în această perioadă scopul vostru exterior — dezvoltarea — tinde să fie uzurpat de
ego care, spre deosebire de natură, nu ştie când să se oprească în goana lui după expansiune şi are
un apetit vorace pentru mai mult.
Şi apoi, tocmai când credeaţi că aţi reuşit sau că locul vostru este aici, începe mişcarea de
întoarcere. Poate că încep să moară apropiaţii voştri, oameni care făceau parte din lumea voastră.
Apoi forma voastră fizică este slăbită, sfera voastră de influenţă se restrânge. În loc să fiţi mai
mult, acum sunteţi mai puţin, iar egoul reacţionează faţă de acest lucra printr-o nelinişte şi o
depresie tot mai pronunţate. Lumea voastră începe să se contracte şi e posibil să descoperiţi că nu
mai deţineţi voi controlul asupra ei. În loc să acţionaţi voi asupra vieţii, acum viaţa acţionează
asupra voastră micşorându-vă lumea, încetul cu încetul. Conştiinţa care s-a identificat cu forma
experimentează acum apusul, dezintegrarea formei. Şi apoi, într-o zi, dispăreţi şi voi. Fotoliul
vostru este încă acolo, dar în locul celui care stătea în el este doar un spaţiu gol. V-aţi întors acolo
de unde aţi venit în urmă cu numai câţiva ani.
Mulţumim editurii Curtea Veche pentru traducerea acestei cărţi.
Pentru a comanda originalul accesaţi: http://www.curteaveche.ro
152
Tocmai începutul bătrâneţii, pierderea sau tragedia personală reprezintă căi prin care
dimensiunea spirituală şi-a făcut în mod tradiţional apariţia în vieţile oamenilor. Aceasta înseamnă
că scopul lor interior se ivea doar când scopul exterior eşua, iar învelişul egoului începea să se
crape. Astfel de evenimente reprezintă începutul mişcării de întoarcere către dezintegrarea formei.
În majoritatea culturilor străvechi trebuie să fi existat o înţelegere intuitivă a acestui proces, motiv
pentru care bătrânii erau respectaţi şi veneraţi. Ei erau deţinătorii înţelepciunii şi ofereau
dimensiunea înţelepciunii fără de care nicio civilizaţie n-ar putea supravieţui pentru mult timp. În
civilizaţia noastră, identificată total cu exteriorul şi care ignoră dimensiunea interioară a spiritului,
cuvântul bătrân are conotaţii preponderent negative. Este sinonim cu nefolositor, astfel că privim
faptul de a ne adresa cuiva în acest fel aproape ca pe o insultă. Din dorinţa de a se evita cuvântul,
se folosesc eufemisme precum vârstnic sau senior. „Bunica” Primelor Naţiuni (aborigenii din
Canada) este o figură de o mare demnitate. „Bunicuţa” din zilele noastre este în cel mai bun caz
drăgălaşă. De ce este considerată bătrâneţea nefolositoare? Deoarece la această vârstă accentul se
mută dinspre acţiune înspre Fiinţare, iar civilizaţia noastră, pierdută în acţiune nu ştie nimic despre
Fiinţare. Ea întreabă: Fiinţare? Ce se face cu ea?
Pentru unii se întâmplă ca mişcarea exterioară de dezvoltare şi expansiune să fie serios
afectată de un început aparent prematur al mişcării de întoarcere, de dezintegrare a formei, în unele
cazuri, este vorba despre o întrerupere temporară; în altele de o schimbare ireversibilă. Suntem de
părere că un copil nu ar trebui să se confrunte cu moartea, dar în realitate există copii care chiar
trebuie să se confrunte cu moartea unuia sau a ambilor părinţi, survenită în urma bolii sau a unui
accident — sau există chiar posibilitatea propriei lor morţi. Există copii născuţi cu dizabilităţi care
le restricţionează serios expansiunea naturală a vieţilor lor. Sau se întâmplă ca în viaţa unei
persoane să se producă la o vârstă relativ tânără o limitare severă.
Întreruperea mişcării exterioare într-un moment în care „nu trebuia să se întâmple aşa”
poate produce şi o trezire spirituală timpurie a unei persoane. În ultimă instanţă, nu se întâmplă
niciodată nimic din ce n-ar trebui să se întâmple, adică tot ceea ce se întâmplă face parte din
întregul mai mare şi din scopul acestuia. Astfel, distrugerea sau întreruperea desfăşurării orientate
spre împlinirea scopului exterior poate conduce la aflarea scopului interior şi, în consecinţă, la apariţia
unui scop exterior mai profund, în armonie cu interiorul. Copiii care au suferit mult ajung
adesea adulţi maturizaţi prematur faţă de ceilalţi de vârsta lor.
Ceea ce se pierde la nivel de formă se câştigă la nivel de esenţă. În figura tradiţională a
„văzătorului orb” sau a „vindecătorului rănit” din culturile şi legendele străvechi, o mare pierdere
sau dizabilitate la nivelul formei a devenit o deschidere către spirit. Când aţi experimentat direct
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
153
natura instabilă a tuturor formelor nu veţi mai supraevalua probabil niciodată forma şi nu vă veţi
mai pierde astfel alergând orbeşte după ea sau ataşându-vă de ea.
În cultura noastră contemporană abia începe să fie recunoscută oportunitatea pe care o
reprezintă dezintegrarea formei şi, în particular, vârsta bătrâneţii. Majoritatea oamenilor încă
ratează în mod tragic această oportunitate din cauză că egoul se identifică cu mişcarea de
întoarcere, tot aşa cum s-a identificat cu mişcarea către exterior. Astfel că învelişul egoului se
întăreşte, având loc o contracţie, în locul unei deschideri. Egoul diminuat îşi petrece apoi restul
zilelor tânguindu-se şi plângându-se, blocat în furie sau frică, compătimire de sine, învinovăţire,
acuzare sau alte stări mintal-emoţionale negative sau strategii de evitare, precum ataşamentul faţă
de amintiri şi gânditul sau vorbitul despre trecut.
Când în viaţa unei persoane egoul nu se mai identifică cu mişcarea de întoarcere, bătrâneţea
sau apropierea morţii devine ceea ce e menit să fie: o deschidere către tărâmul spiritual. Am
întâlnit oameni bătrâni care constituiau întruchiparea vie a acestui proces. Deveniseră radioşi. Prin
formele lor slăbite licărea, translucidă, lumina conştiinţei.
Pe noul pământ, bătrâneţea va fi universal recunoscută şi foarte preţuită ca un timp al
înfloririi conştiinţei. Pentru cei pierduţi încă în împrejurările exterioare ale vieţii lor va fi timpul
unei reveniri târzii acasă, timpul când îşi conştientizează scopul interior. Pentru mulţi alţii va
reprezenta o intensificare şi o culminare a procesului de trezire.
Trezirea şi mişcarea exterioară
Expansiunea naturală a vieţii ce vine odată ci mişcarea înspre exterior este uzurpată de ego
şi folosită h vederea propriei lui expansiuni. „Ia uite ce pot eu să fac. Pin pariu că tu nu poţi”,
spune un copil mic altuia când descoperă forţa crescândă şi noile capacităţi ale corpului său.
Aceasta este una dintre primele încercări ale egoului de a se amplifica prin identificarea cu
mişcarea exterioară şi concepţii de „mai mult decât tine” şi de a se consolida prin diminuarea
altora. Acesta este, desigur, doar începutul numeroasele percepţii greşite ale egoului.
Însă pe măsură ce luciditatea voastră creşte şi egoul nu vă mai conduce viaţa, nu mai este
nevoie să aşteptaţi ca lumea voastră să se contracte sau să se prăbuşească din cauza înaintării în
vârstă sau a unei tragedii personale ca să conştientizaţi scopul vostru interior. Deoarece pe planetă
noua conştiinţă începe să îşi facă apariţia, tot mai mulţi sunt cei care nu mai au nevoie să fie
scuturaţi ca să se trezească. Ei permit de bunăvoie iniţierea procesului treziri chiar în timpul
ciclului exterior al dezvoltării şi expansiunii. Când ciclul respectiv nu mai este uzurpat de ego,
dimensiunea spirituală îşi face apariţia în acesta lume prin mişcarea exterioară — gândire, vorbire,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
154
acţiune, creaţie — la fel de puternic ca şi prin mişcarea de revenire — linişte, Fiinţare şi dezintegrare
a formei.
Până acum, inteligenţa umană, care este doar un aspect minuscul al inteligenţei universale, a
fost deformată şi greşit folosită de ego. Eu numesc aceasta „inteligenţă în slujba nebuniei”. Pentru
divizarea atomului este nevoie de o mare inteligenţă. Utilizarea acelei inteligenţe pentru a construi
şi stivui bombele atomice este nebunie sau, în cel mi bun caz, neinteligenţă extremă. Stupiditatea
este relativ inofensivă, dar stupiditatea inteligentă este foarte periculoasă. Această stupiditate
inteligentă, pentru ilustrarea căreia se pot găsi nenumărate exemple evidente, ameninţă
supravieţuirea noastră ca specie.
Fără impedimentul pe care-l reprezintă disfuncţia egotică, inteligenţa noastră s-ar armoniza
pe deplin cu ciclul exterior al inteligenţei universale şi cu impulsul acesteia de a crea. Am deveni
participanţi conştienţi la crearea formei. Nu noi creăm, ci inteligenţa universală este cea care
creează prin noi. Nu ne-am mai identifica cu ceea ce creăm şi astfel nu ne-am mai pierde în ceea ce
facem. Am învăţa că actul creaţiei poate implica energie de cea mai mare intensitate, dar aceasta
nu este „trudă” sau stres. Trebuie să înţelegem că este o diferenţă între stres şi intensitate, după
cum vom arăta în continuare. Lupta sau stresul reprezintă un semn că egoul s-a întors, iar reacţiile
negative atunci când întâmpinăm obstacole reprezintă tot un astfel de semn.
Forţa ce mână dorinţele egoului creează „inamici”, adică o reacţie sub forma unei forţe
oponente de aceeaşi intensitate. Cu cât este egoul mai puternic, cu atât este mai puternic şi
sentimentul separării între oameni. Singurele acţiuni care nu provoacă reacţii de opoziţie sunt
acelea care au drept scop binele tuturor. Acele acţiuni sunt inclusive, nu exclusive. Ele reunesc, nu
separă. Ele nu sunt pentru ţara „mea”, ci pentru întreaga umanitate, nu sunt pentru religia „mea”, ci
pentru apariţia conştiinţei în toate fiinţele umane, nu pentru specia „mea”, ci pentru toate fiinţele
simţitoare şi pentru întreaga natură.
Fără disfuncţia egotică am mai învăţa şi că acţiunea, deşi necesară, este doar un factor
secundar în manifestarea realităţii noastre exterioare. Factorul primordial în creaţie îl reprezintă
conştiinţa. Indiferent de cât de activi suntem, cât de mult efort depunem, starea conştiinţei noastre
este cea care creează lumea în care trăim, iar dacă la acel nivel interior nu se produce o schimbare,
acţiunea, oricât de multă, nu va aduce nicio modificare. Nu vom face decât să recreăm versiuni
modificate ale aceleiaşi lumi, iar şi iar, o lume care este reflexia exterioară a egoului.
Viaţa fiecărui om — fiecare formă de viaţă, de fapt — reprezintă o lume, o modalitate unică
prin care universul se experimentează pe sine. Iar atunci când forma voastră se dizolvă, o lume se
încheie — una dintre nenumăratele lumi.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
155
Trezirea si mişcarea de întoarcere
Mişcarea de întoarcere din viaţa unei persoane, slăbirea sau dezintegrarea formei ce poate fi
cauzată de vârsta înaintată, boală, neputinţă, pierdere sau vreo formă de tragedie personală are un
potenţial ridicat în ceea ce priveşte trezirea spirituală — încetarea identificării conştiinţei cu forma.
Pentru că în cultura noastră contemporană există foarte puţin adevăr spiritual, nu mulţi oameni
recunosc această mişcare ca fiind o oportunitate, astfel că atunci când li se întâmplă lor sau cuiva
apropiat lor, ei cred că e ceva înfiorător de rău, ceva ce n-ar trebui să se întâmple.
În civilizaţia noastră există multă ignoranţă privitoare la condiţia umană şi, cu cât este
cineva mai ignorant din punct de vedere spiritual, cu atât suferă mai mult. Pentru mulţi oameni,
mai ales în Vest, moartea nu este nimic mai mult decât un concept abstract, astfel că nu au nici cea
mai vagă idee despre ce se întâmplă cu forma umană atunci când se apropie de dezintegrare.
Majoritatea oamenilor bătrâni şi decrepiţi sunt izolaţi în sanatorii. Corpurile decedaţilor, care în
unele culturi mai vechi sunt expuse pentru a putea fi văzute de către oricine, sunt ţinute ascunse.
Încercaţi să vedeţi un cadavru şi veţi descoperi că este realmente ilegal, excepţie făcând cazurile în
care persoana decedată a fost un membru apropiat al familiei. În capelele mortuare li se aplică
celor decedaţi machiaj pe faţă. Vi se permite să vedeţi numai o versiune cosmetizată a morţii.
Din moment ce moartea este pentru ei doar un concept abstract, majoritatea oamenilor sunt
total nepregătiţi pentru dezintegrarea formei care îi aşteaptă. Apropierea acesteia le produce şoc,
neînţelegere, disperare şi o mare frică. Nimic nu mai are vreun sens, căci orice sens şi scop al vieţii
lor era asociat cu acumularea, reuşita, construirea, protejarea şi satisfacţia simţurilor. Era asociat cu
mişcarea către exterior şi identificarea cu forma, cu egoul adică. Majoritatea oamenilor nu pot
concepe vreun sens atunci când viaţa lor, lumea lor se prăbuşeşte. Şi totuşi, aici se află un înţeles
potenţial chiar mai profund decât în mişcarea către exterior.
Conştiinţa
Conştiinţa este deja conştientă. Ea este ceea ce e nemanifest, ceea ce e etern. Universul însă
devine conştient doar în mod gradat. Conştiinţa în sine este atemporală şi, de aceea, nu poate
evolua. Ea nu s-a născut niciodată şi nu va muri. Când conştiinţa devine universul manifest, ea pare
să se situeze sub efectul timpului şi să sufere un proces evolutiv. Nicio minte omenească nu este
capabilă să înţeleagă pe deplin motivul acestui proces. Dar îl putem întrezări în noi şi putem deveni
participanţi conştienţi la el.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
156
Conştiinţa este inteligenţa, principiul organizator din spatele apariţiei formei. Conştiinţa a
pregătit formele timp de milioane de ani pentru ca ea să se poată exprima pe sine prin ele în ceea
ce este manifest.
Deşi tărâmul nemanifestat al conştiinţei pure ar putea fi considerat o altă dimensiune, el nu
este separat de această dimensiune a formei. Forma şi ceea ce este fără de formă se întrepătrund.
Ceea ce este nemanifestat curge în această dimensiune ca spaţiu interior, conştientizare, Prezenţă.
Cum face acest lucru? Prin intermediul formei umane care devine conştientă şi îşi împlineşte astfel
destinul. Forma umană a fost creată în acest scop înalt, şi milioane de alte forme au pregătit terenul
pentru ea.
Conştiinţa se incarnează în dimensiunea manifestă, adică devine formă. Când face acest
lucru, ea intră într-o stare ca de visare. Inteligenţa rămâne, dar conştiinţa devine inconştientă de
sine. Se pierde pe sine în formă, se identifică cu formele. Am putea spune că aceasta este coborârea
divinului în materie. În stadiul acela al evoluţiei universului, întreaga mişcare exterioară are loc
într-o stare de visare. Străfulgerări ale trezirii apar doar în momentul dezintegrării unei forme
individuale, adică al morţii. Şi apoi începe următoarea încarnare, următoarea identificare cu forma,
următorul vis individual care face parte din visul colectiv. Când leul sfâşie corpul zebrei, conştiinţa
care s-a încarnat în forma de zebră se detaşează de forma în dezintegrare şi pentru un scurt
moment, se trezeşte la natura ei esenţială nemuritoare ca şi conştiinţă; apoi recade imediat în somn
şi se reincarnează ca o altă formă. Când leul îmbătrâneşte şi nu mai poate vâna, în momentul în
care îşi dă ultima suflare există din nou o străfulgerare foarte scurtă a stării de trezire, urmată de un
alt vis al formei.
Pe planeta noastră, egoul omenesc reprezintă etapa finală a somnului universal, identificarea
conştiinţei cu forma. Etapa a fost necesară în evoluţia conştiinţei.
Creierul uman este o formă foarte deosebită prin care conştiinţa intră în această dimensiune.
El conţine aproximativ o sută de miliarde de celui nervoase (numite neuroni), un număr aproape
egal cu cel al stelelor din galaxia noastră, care ar putea fi privită ca un creier macrocosmic. Nu
creierul creează conştiinţa, ci conştiinţa creează creierul, cea mai complexă formă fizică de pe
pământ, ca expresie a sa. Când creierul s-a deteriorat nu înseamnă că pierdeţi conştiinţa. Conştiinţa
nu mai poate folosi forma aceasta pentru a intra în această dimensiune, asta e tot. Nu puteţi pierde
conştiinţa deoarece ea este, în esenţă, ceea ce sunteţi. Puteţi pierde doar ceva ce aveţi, nu puteţi
pierde ceva ce sunteţi.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
157
Acţiunea conştientă
Acţiunea conştientă reprezintă aspectul exterior al următoarei etape a evoluţiei conştiinţei pe
planeta noastră. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul stadiului evolutiv actual, cu atât mai
disfuncţional devine egoul, aşa cum omida devine disfuncţională chiar înainte să se transforme în
fluture. Dar noua conştiinţă răsare chiar în timp ce cea veche se topeşte.
Suntem în mijlocul unui eveniment de seamă în evoluţia conştiinţei umane, dar nu veţi auzi
vorbindu-se despre aceasta la ştirile de seară. Pe planeta noastră, şi poate simultan în multe părţi
ale galaxiei noaste şi dincolo de ea, conştiinţa se trezeşte din visul formei. Aceasta nu înseamnă că
toate formele (lumea) vor dispărea, deşi foarte multe aproape cu siguranţă o vor face. Ci înseamnă
că acum conştiinţa poate începe să dea naştere formei fără să se piardă în ea. Poate rămâne
conştientă de sine chiar în timp ce creează şi experimentează forma. De ce-ar continua să creeze şi
să experimenteze forma? Pentru a se bucura de ea. Cum face conştiinţa acest lucru? Prin
intermediul oamenilor treziţi care au aflat înţelesul acţiunii conştiente.
Acţiunea conştientă înseamnă armonizarea scopului vostru exterior — ceea ce faceţi — cu
scopul interior — trezirea şi rămânerea în trezie. Prin acţiunea conştientă deveniţi una cu scopul
exterior al universului. Conştiinţa curge prin voi în această lume. Curge în gândurile voastre şi le
inspiră. Curge în ceea ce faceţi şi oferă îndrumare şi forţă acţiunilor.
Nu ce faceţi, ci cum faceţi ceea ce faceţi reprezintă factorul care hotărăşte dacă vă împliniţi
destinul. Iar modul în care faceţi ceea ce faceţi este determinat de starea voastră de conştiinţă.
O răsturnare a priorităţilor voastre se produce atunci când scopul principal pentru care faceţi
ceea ce faceţi devine acţiunea în sine sau, mai degrabă, curentul de conştiinţă care curge în ceea ce
faceţi. Curentul de conştiinţă este cel care determină calitatea. Altfel spus, în orice situaţie şi în
orice faceţi, starea conştiinţei voastre este factorul primordial; situaţia şi ceea ce faceţi este cel
secundar. Succesul „viitor” depinde şi este inseparabil de conştiinţa din care se naşte acţiunea.
Aceasta poate fi ori forţa reactivă a egoului, ori atenţia vigilentă a conştiinţei treze. Adevărata
acţiune de succes se naşte din acel câmp de atenţie vigilentă şi nu din ego şi gândirea condiţionată,
inconştientă.
Cele trei modalităţi de acţionare conştientă
Conştiinţa poate curge în ceea ce faceţi şi, prin voi, în această lume, în trei moduri, trei
modalităţi prin care vă puteţi armoniza viaţa cu forţa creativă a universului. Modalitate înseamnă
energia-frecvenţă fundamentală care curge în ceea ce faceţi şi conectează acţiunile voastre cu
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
158
conştiinţa trează care răsare în această lume. Ceea ce faceţi va fi disfuncţional şi pornit din ego
dacă nu este efectuat printr-una dintre aceste trei modalităţi. Ele se pot schimba pe parcursul unei
zile, deşi una dintre ele poate fi dominantă într-o anumită perioadă a vieţii voastre. Fiecare
modalitate este adecvată anumitor situaţii.
Modalităţile prin care se efectuează acţiunea conştientă sunt acceptarea, bucuria şi
entuziasmul. Fiecare reprezintă o anumită frecvenţă vibraţională a conştiinţei. Trebuie să fiţi atenţi
ca una dintre ele să opereze ori de câte ori faceţi ceva, orice — de la sarcina cea mai simplă până la
cea mai complexă. Dacă nu sunteţi nici într-o stare de acceptare, nici într-una de bucurie, nici de
entuziasm, priviţi îndeaproape şi veţi vedea că vă provocaţi suferinţă şi vouă, şi altora.
Acceptarea
Când o acţiune nu vă aduce bucurie, puteţi cel puţin accepta că aceasta este ceea ce aveţi de
făcut. Acceptare înseamnă: acum aceasta este ceea ce îmi cere situaţia, momentul să fac, aşa că o
fac de bunăvoie. Am vorbit deja pe larg despre importanţa acceptării interioare a ceea ce se
întâmplă, iar acceptarea a ceea ce trebuie să faceţi este doar un alt aspect al acesteia. De exemplu,
probabil că nu vă veţi putea bucura să schimbaţi un pneu dezumflat la maşină în toiul nopţii, pe un
drum pustiu şi în timp ce plouă cu găleata, cu atât mai puţin veţi putea să vă entuziasmaţi de
situaţie, dar puteţi avea o stare de acceptare. A efectua o acţiune într-o stare de acceptare înseamnă
a avea o stare de pace în timp ce acţionaţi. Pacea respectivă este o vibraţie energetică subtilă care
curge atunci în ceea ce faceţi. La suprafaţă, acceptarea pare o stare pasivă, dar în realitate este
activă şi creativă, pentru că aduce ceva cu totul nou în această lume. Pacea aceea, vibraţia aceea
energetică subtilă este conştiinţa, iar una dintre căile prin care intră ea în lume este acţiunea în stare
de abandon interior, iar unul dintre aspectele acesteia este acceptarea.
Dacă nu puteţi nici să vă bucuraţi şi nici să acceptaţi ceea ce faceţi — opriţi-vă. Altfel, nu
vă asumaţi responsabilitatea pentru singurul lucru pentru care puteţi cu adevărat să vă asumaţi
responsabilitatea şi care se întâmplă să fie şi acel lucru care contează cu adevărat: starea conştiinţei
voastre. Şi dacă nu vă asumaţi responsabilitatea pentru starea conştiinţei voastre, nu vă asumaţi
responsabilitatea pentru viaţă.
Atunci care este legătura dintre ceea ce faceţi şi starea de bucurie? Vă veţi bucura de orice
activitate în care veţi fi pe deplin prezenţi, orice activitate care nu reprezintă doar un mijloc pentru
atingerea unui scop. Nu acţiunea este cea de care vă bucuraţi în realitate, ci sentimentul profund de
însufleţire ce curge în ea. Însufleţirea respectivă este una cu ceea ce sunteţi. Aceasta înseamnă că,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
159
atunci când vă bucuraţi să faceţi ceva, experimentaţi cu adevărat bucuria Fiinţării în aspectul ei
dinamic. De aceea, orice faceţi cu bucurie vă conectează la forţa din spatele întregii creaţii.
Iată o practică spirituală care va aduce forţă şi expansiune creativă în viaţa voastră. Faceţi o
listă cu mai multe activităţi de rutină pe care le efectuaţi frecvent. Includeţi activităţi pe care le
consideraţi neinteresante, plictisitoare, obositoare, iritante sau stresante. Dar nu includeţi nimic din
ceea ce urâţi sau nu puteţi suferi să faceţi — caz în care fie acceptaţi, fie încetaţi să faceţi lucrul
respectiv. Lista poate include mersul la serviciu şi înapoierea, cumpărăturile cotidiene, spălarea
rufelor sau orice altceva consideraţi obositor sau stresant în munca de fiecare zi. Apoi, ori de câte
ori efectuaţi activităţile respective, faceţi din ele o cale spre vigilenţă. Fiţi absolut prezenţi în ceea
ce faceţi şi simţiţi liniştea vigilentă, însufleţită din interiorul vostru ca fundal a activităţii. Veţi
descoperi în curând că ceea ce faceţi într-o astfel de stare de atenţie susţinută nu mai este stresant,
obositor sau iritant, ci devine sursă de bucurie. Mai exact, ceea ce vă produce bucurie nu este în
realitate acţiunea exterioară, ci dimensiunea interioară a conştiinţei ce curge în acţiune. Aceasta
înseamnă să găsiţi bucuria Fiinţării în ceea ce faceţi. Dacă simţiţi că viaţa voastră este lipsită de
semnificaţie sau este prea stresantă sau obositoare, aceasta se întâmplă deoarece nu aţi adus încă în
viaţa voastră dimensiunea respectivă. Scopul vostru principal nu a devenit încă acela de a fi
conştienţi în ceea ce faceţi.
Pământul nou îşi face apariţia pe măsură ce tot mai mulţi oameni descoperă că scopul lor
principal în viaţă este acela de a aduce lumina conştiinţei în această lume şi folosesc astfel tot ceea
ce fac ca mijloc în vederea conştientizării. Bucuria Fiinţării este bucuria de a fi conştient.
Conştiinţa trează preia apoi controlul de la ego şi începe să vă conducă viaţa. Se poate atunci să
descoperiţi că o activitate pe care o efectuaţi de mult timp începe să se extindă în mod firesc în
ceva mult mai mare, atunci când conştiinţa îi oferă forţă.
Unii dintre acei oameni care, prin acţiune creativă, îmbogăţesc vieţile multor altora, fac pur
şi simplu ceea ce le aduce cea mai mare bucurie, fără să încete să realizeze sau să devină ceva prin
activitatea respectivă. Pot fi muzicieni, artişti, scriitori, oameni de ştiinţă, procesori sau
constructori sau pot fi cei care iniţiază noi structuri sociale sau acţiuni de amploare (acţiuni
iluminate). Uneori se întâmplă ca sfera lor de influenţă să rămână mică timp de câţiva ani; apoi se
poate întâmpla ca deodată sau progresiv să curgă în ceea ce fac ei un val de energie creativă, iar
activitatea lor se extinde mai mult decât şi-ar fi putut imagina şi îi atinge pe nenumăraţi alţii. Pe
lângă bucurie, ceea ce fac ei primeşte o anumită intensitate, iar odată cu aceasta vine o creativitate
ce trece dincolo de orice ar putea săvârşi un om obişnuit.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
160
Dar n-o lăsaţi să ajungă în minte, căci acolo s-ar putea ascunde o reminiscenţă de ego. Voi
sunteţi încă oameni obişnuiţi. Extraordinar este ceea ce vine prin voi în această lume, iar esenţa
respectivă o împărtăşiţi cu toate fiinţele. Poetul persan şi maestrul sufit din secolul al
paisprezecelea, Hafiz, exprima minunat acest adevăr: „Sunt un orificiu într-un flaut prin care trece
respiraţia lui Cristos. Ascultaţi muzica”.
Entuziasmul
Apoi, pentru cei care rămân sinceri faţă de scopul lor interior al conştientizării, mai există şi
un alt mod de manifestare creativă. Brusc, într-o zi, ei ştiu care este scopul lor exterior. Au o mare
viziune, un ţel, iar de atunci înainte lucrează pentru a duce la îndeplinire ţelul respectiv. Ţelul sau
viziunea lor are de obicei legătură cu ceea ce fac deja, la o scară mai mică, şi le aduce bucurie. Aici
apare cea de-a treia modalitate de acţiune conştientă: entuziasmul.
Entuziasm înseamnă că bucuriei profunde aduse de ceea ce faceţi i se adaugă un element
nou, acela al ţelului sau viziunii către care vă îndreptaţi. Când adăugaţi un ţel bucuriei produse de
ceea ce faceţi, câmpul energetic sau frecvenţa vibraţională se schimbă. Bucuriei i se adaugă într-o
anumită măsură ceea ce am putea numi tensiune structurală, ea devenind astfel entuziasm. Atunci
când activitatea creativă este alimentată de entuziasm, în spatele a ceea ce faceţi va exista o
intensitate şi o energie uriaşă. Vă veţi simţi asemenea unei săgeţi ce se îndreaptă către ţintă — şi
care se bucură de călătorie.
Cuiva care priveşte din afară i-ar putea părea că sunteţi stresaţi, dar intensitatea
entuziasmului nu are nimic de-a face cu stresul. Atunci când vreţi mai mult să vă atingeţi scopul
decât să faceţi ceea ce faceţi deveniţi stresaţi. Echilibrul între bucurie şi tensiune structurală se
pierde, câştigând cel din urmă. Atunci când apare stresul, acesta este de obicei un semn că egoul sa
întors, iar voi vă tăiaţi singuri puntea de legătură cu forţa creativă a universului. Locul acesteia
este luat de forţa şi încordarea dorinţei egoiste, şi-atunci trebuie să vă luptaţi şi să „trudiţi” ca să
reuşiţi. Stresul diminuează întotdeauna atât calitatea, cât şi eficienţa a ceea ce faceţi sub influenţa
sa. Există, de asemenea, o legătură puternică între stres şi emoţii negative, precum anxietatea şi
furia. Stresul este
Bucuria
Pacea adusă de acţiunea în stare de abandon interior se transformă în însufleţire atunci când
chiar vă bucuraţi de ceea ce faceţi. Bucuria este o a doua modalitate de efectuare a acţiunii
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
161
conştiente. Pe noul pământ, bucuria va înlocui dorinţa ca forţă motivaţională din spatele acţiunilor
oamenilor. Dorinţa se naşte din amăgirea egoului că sunteţi un fragment separat, fără legătură cu
forţa care se află în spatele întregii creaţii. Prin intermediul bucuriei vă conectaţi la însăşi forţa
aceea creativă universală.
Atunci când faceţi din momentul prezent, nu din trecut sau din viitor, punctul focal al vieţii
voastre, capacitatea voastră de a vă bucura de ceea ce faceţi — şi prin aceasta calitatea vieţii
voastre — creşte în mod dramatic. Bucuria este aspectul dinamic al Fiinţării. Atunci când forţa
creativă a universului devine conştientă de sine, ea se manifestă ca bucurie. Nu trebuie să aşteptaţi
ca ceva „semnificativ” să apară în viaţa voastră pentru a vă putea bucura în sfârşit de ceea ce faceţi.
In bucurie există mai multă semnificaţie decât aţi putea avea nevoie vreodată. Sindromul „dorinţei
de a începe să trăiţi” este una dintre cele mai obişnuite amăgiri ale stării inconştiente. Este mult
mai probabil că expansiunea şi schimbarea pozitivă la nivel exterior vor veni în viaţa voastră dacă
vă puteţi bucura de ceea ce faceţi deja, în loc să aşteptaţi vreo schimbare ca să puteţi începe să vă
bucuraţi de ceea ce faceţi. Nu cereţi minţii permisiunea să vă bucuraţi de ceea ce faceţi. Nu veţi
primi decât o mulţime de motive pentru care nu vă puteţi bucura. „Nu acum”, va spune mintea.
„Nu vezi că sunt ocupată? N-am timp. Poate mâine ai putea începe să te bucuri…” Acel mâine nu
vine niciodată dacă nu începeţi să vă bucuraţi de ceea ce faceţi acum.
Când spuneţi: îmi place să fac aceasta sau cealaltă, este vorba despre o percepţie greşită.
Face să pară că bucuria vine din ceea ce faceţi, dar nu este cazul. Bucuria nu vine din ceea ce
faceţi, ea curge din adâncul vostru în ceea ce faceţi şi, astfel, în lumea aceasta. Percepţia eronată că
bucuria vine de la ceea ce faceţi este normală, dar şi periculoasă, căci dă naştere credinţei că
bucuria poate fi derivată din altceva, dintr-o activitate sau dintr-un lucru. Şi atunci căutaţi în lume
bucuria, fericirea. Dar lumea nu vi le poate da. De aceea trăiesc mulţi oameni într-o stare constantă
de frustrare. Lumea nu le dă ceea ce cred ei că le este necesar.
Atunci care este legătura dintre ceea ce faceţi şi starea de bucurie? Vă veţi bucura de orice
activitate în care veţi fi pe deplin prezenţi, orice activitate care nu reprezintă doar un mijloc pentru
atingerea unui scop. Nu acţiunea este cea de care vă bucuraţi în realitate, ci sentimentul profund de
însufleţire ce curge în ea. Însufleţirea respectivă este una cu ceea ce sunteţi. Aceasta înseamnă că,
atunci când vă bucuraţi să faceţi ceva, experimentaţi cu adevărat bucuria Fiinţării în aspectul ei
dinamic. De aceea, orice faceţi cu bucurie vă conectează la forţa din spatele întregii creaţii.
Iată o practică spirituală care va aduce forţă şi expansiune creativă în viaţa voastră. Faceţi o
listă cu mai multe activităţi de rutină pe care le efectuaţi frecvent. Includeţi activităţi pe care le
consideraţi neinteresante, plictisitoare, obositoare, iritante sau stresante. Dar nu includeţi nimic din
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
162
ceea ce urâţi sau nu puteţi suferi să faceţi — caz în care fie acceptaţi, fie încetaţi să faceţi lucrul
respectiv. Lista poate include mersul la serviciu şi înapoierea, cumpărăturile cotidiene, spălarea
rufelor sau orice altceva consideraţi obositor sau stresant în munca de fiecare zi. Apoi, ori de câte
ori efectuaţi activităţile respective, faceţi din ele o cale spre vigilenţă. Fiţi absolut prezenţi în ceea
ce faceţi şi simţiţi liniştea vigilentă, însufleţită din interiorul vostru ca fundal a activităţii. Veţi
descoperi în curând că ceea ce faceţi într-o astfel de stare de atenţie susţinută nu mai este stresant,
obositor sau iritant, ci devine sursă de bucurie. Mai exact, ceea ce vă produce bucurie nu este în
realitate acţiunea exterioară, ci dimensiunea interioară a conştiinţei ce curge în acţiune. Aceasta
înseamnă să găsiţi bucuria Fiinţării în ceea ce faceţi. Dacă simţiţi că viaţa voastră este lipsită de
semnificaţie sau este prea stresantă sau obositoare, aceasta se întâmplă deoarece nu aţi adus încă în
viaţa voastră dimensiunea respectivă. Scopul vostru principal nu a devenit încă acela de a fi
conştienţi în ceea ce faceţi.
Pământul nou îşi face apariţia pe măsură ce tot mai mulţi oameni descoperă că scopul lor
principal în viaţă este acela de a aduce lumina conştiinţei în această lume şi folosesc astfel tot ceea
ce fac ca mijloc în vederea conştientizării. Bucuria Fiinţării este bucuria de a fi conştient.
Conştiinţa trează preia apoi controlul de la ego şi începe să vă conducă viaţa. Se poate atunci să
descoperiţi că o activitate pe care o efectuaţi de mult timp începe să se extindă în mod firesc în
ceva mult mai mare, atunci când conştiinţa îi oferă forţă.
Unii dintre acei oameni care, prin acţiune creativă, îmbogăţesc vieţile multor altora, fac pur
şi simplu ceea ce le aduce cea mai mare bucurie, fără să încete să realizeze sau să devină ceva prin
activitatea respectivă. Pot fi muzicieni, artişti, scriitori, oameni de ştiinţă, procesori sau
constructori sau pot fi cei care iniţiază noi structuri sociale sau acţiuni de amploare (acţiuni
iluminate). Uneori se întâmplă ca sfera lor de influenţă să rămână mică timp de câţiva ani; apoi se
poate întâmpla ca deodată sau progresiv să curgă în ceea ce fac ei un val de energie creativă, iar
activitatea lor se extinde mai mult decât şi-ar fi putut imagina şi îi atinge pe nenumăraţi alţii. Pe
lângă bucurie, ceea ce fac ei primeşte o anumită intensitate, iar odată cu aceasta vine o creativitate
ce trece dincolo de orice ar putea săvârşi un om obişnuit.
Dar n-o lăsaţi să ajungă în minte, căci acolo s-ar putea ascunde o reminiscenţă de ego. Voi
sunteţi încă oameni obişnuiţi. Extraordinar este ceea ce vine prin voi în această lume, iar esenţa
respectivă o împărtăşiţi cu toate fiinţele. Poetul persan şi maestrul sufit din secolul al
paisprezecelea, Hafiz, exprima minunat acest adevăr: „Sunt un orificiu într-un flaut prin care trece
respiraţia lui Cristos. Ascultaţi muzica”.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
163
Entuziasmul
Apoi, pentru cei care rămân sinceri faţă de scopul lor interior al conştientizării, mai există şi
un alt mod de manifestare creativă. Brusc, într-o zi, ei ştiu care este scopul lor exterior. Au o mare
viziune, un ţel, iar de atunci înainte lucrează pentru a duce la îndeplinire ţelul respectiv. Ţelul sau
viziunea lor are de obicei legătură cu ceea ce fac deja, la o scară mai mică, şi le aduce bucurie. Aici
apare cea de-a treia modalitate de acţiune conştientă: entuziasmul.
Entuziasm înseamnă că bucuriei profunde aduse de ceea ce faceţi i se adaugă un element
nou, acela al ţelului sau viziunii către care vă îndreptaţi. Când adăugaţi un ţel bucuriei produse de
ceea ce faceţi, câmpul energetic sau frecvenţa vibraţională se schimbă. Bucuriei i se adaugă într-o
anumită măsură ceea ce am putea numi tensiune structurală, ea devenind astfel entuziasm. Atunci
când activitatea creativă este alimentată de entuziasm, în spatele a ceea ce faceţi va exista o
intensitate şi o energie uriaşă. Vă veţi simţi asemenea unei săgeţi ce se îndreaptă către ţintă — şi
care se bucură de călătorie.
Cuiva care priveşte din afară i-ar putea părea că sunteţi stresaţi, dar intensitatea
entuziasmului nu are nimic de-a face cu stresul. Atunci când vreţi mai mult să vă atingeţi scopul
decât să faceţi ceea ce faceţi deveniţi stresaţi. Echilibrul între bucurie şi tensiune structurală se
pierde, câştigând cel din urmă. Atunci când apare stresul, acesta este de obicei un semn că egoul sa
întors, iar voi vă tăiaţi singuri puntea de legătură cu forţa creativă a universului. Locul acesteia
este luat de forţa şi încordarea dorinţei egoiste, şi-atunci trebuie să vă luptaţi şi să „trudiţi” ca să
reuşiţi. Stresul diminuează întotdeauna atât calitatea, cât şi eficienţa a ceea ce faceţi sub influenţa
sa. Există, de asemenea, o legătură puternică între stres şi emoţii negative, precum anxietatea şi
furia. Stresul este toxic pentru organism şi începe să fie recunoscut acum ca una dintre cauzele
principale ale aşa-numitelor boli degenerative precum cancerul şi bolile de inimă.
Spre deosebire de stres, entuziasmul are o frecvenţă energetică înaltă şi rezonează astfel cu
forţa creativă a universului. De aceea spunea Ralph Waldo Emerson: „Nimic măreţ n-a fost
vreodată realizat fără entuziasm”. Cuvântul entuziasm vine din greaca veche — en şi theos, care
înseamnă Dumnezeu. Iar cuvântul înrudit enthousiazein înseamnă „a fi posedat de un dumnezeu.”
Atunci când aveţi entuziasm, veţi descoperi că nu este nevoie să faceţi singuri totul. De fapt,
singuri nu puteţi face nimic semnificativ. Entuziasmul susţinut aduce un val de energie creativă, iar
tot ceea ce aveţi atunci de făcut este să „profitaţi de ocazie.”
Entuziasmul aduce o forţă uriaşă în ceea ce faceţi, astfel că toţi cei care nu au avut acces la
această forţă vor privi uimiţi realizările „voastre” şi v-ar putea atribui meritul pentru ele. Insă voi
ştiţi adevărul la care se referea Isus când spunea: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”. Spre deose-
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
164
bire de dorinţa egoistă, care creează o opoziţie direct proporţională cu intensitatea dorinţei,
entuziasmul nu se opune niciodată. Este nonconflictual. Activitatea sa nu creează învingători şi
învinşi. Se bazează pe includerea, nu pe excluderea altora. Nu are nevoie să folosească şi să
manipuleze oamenii, căci este forţa creaţiei însăşi, aşa că nu are nevoie să ia energie dintr-o sursă
secundară. Dorinţa egoului încearcă întotdeauna să ia de la cineva sau de la ceva; entuziasmul
oferă din propria sa abundenţă. Când entuziasmul întâlneşte obstacole sub forma unor situaţii
adverse sau a unor oameni necooperanţi, el nu atacă niciodată, ci le ocoleşte sau, printr-o atitudine
generoasă sau receptivă, transformă energia opozantă într-una de susţinere iar duşmanul — în
prieten.
Entuziasmul şi egoul nu pot coexista. Unul implică absenţa celuilalt. Entuziasmul ştie
încotro se îndreaptă, dar în acelaşi timp este profund contopit cu momentul prezent, sursa a ceea ce
îl animă, a bucuriei sale şi a puterii sale. Entuziasmul nu „vrea” nimic pentru că nu-i lipseşte nimic.
Este una cu viaţa şi, oricât de dinamice ar fi activităţile inspirate de entuziasm, nu vă pierdeţi în
ele. Întotdeauna rămâne un spaţiu liniştit, dar foarte însufleţit în centrul roţii, un nucleu de pace în
mijlocul activităţii, care este atât sursa a orice, cât şi neatins de nimic.
Prin entuziasm vă armonizaţi pe deplin cu principiul creativ exterior al universului, fără a vă
identifica însă cu creaţiile sale, adică fără ego. Atunci când nu există identificare, nu există nici
ataşament — una dintre marile surse ale suferinţei. Odată trecut un val de energie creativă,
tensiunea structurală se diminuează din nou şi rămâneţi cu bucuria dată de ceea ce faceţi. Nimeni
nu poate trăi mereu în entuziasm. Mai târziu, poate veni un nou val de energie creativă care să ducă
la un entuziasm reînnoit.
Când se instalează mişcarea de întoarcere către dezintegrarea formei, entuziasmul nu vă mai
slujeşte. Entuziasmul aparţine ciclului exterior al vieţii. Doar prin abandon vă puteţi armoniza cu
mişcarea de întoarcere — călătoria către casă.
Să rezumăm: bucuria produsă de ceea ce faceţi, combinată cu un ţel sau o viziune întru
îndeplinirea căreia lucraţi devine entuziasm. Chiar dacă aveţi un ţel, ceea ce faceţi în momentul
prezent trebuie să rămână punctul focal al atenţiei voastre; altfel veţi ieşi din armonia cu scopul
universal. Aveţi grijă ca viziunea sau ţelul vostru să nu fie o imagine bombastică a voastră şi, în
consecinţă, o formă mascată de ego, ca de exemplu aceea de a deveni o vedetă de film, un scriitor
celebru sau un întreprinzător bogat. Aveţi grijă şi ca ţelul vostru să nu fie acela de a avea una sau
alta, de pildă o vilă la mare, propria voastră companie sau zece milioane de dolari în bancă. O
imagine bombastică sau o viziune a voastră având una sau alta sunt toate ţeluri statice şi nu vă
furnizează putere. Asiguraţi-vă că ţelurile voastre sunt dinamice, adică ţintesc către o activitate în
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
165
care sunteţi implicaţi şi prin care sunteţi în legătură cu alte fiinţe umane şi cu întregul. În loc să vă
vedeţi ca un actor sau scriitor celebru şi aşa mai departe, trebuie să vă imaginaţi că prin ceea ce
faceţi inspiraţi nenumăraţi alţi oameni şi le îmbogăţiţi vieţile. Simţiţi cum activitatea respectivă
îmbogăţeşte sau aduce profunzime nu doar vieţii voastre, ci şi vieţii semenilor. Simţiţi că sunteţi o
deschidere prin care curge energia dinspre Sursa nemanifestată a întregii vieţi, în beneficiul tuturor.
Toate acestea implică faptul că ţelul sau viziunea voastră este deja o realitate în interiorul
vostru, la nivel de minte şi de simţire. Entuziasmul este forţa care transpune planul mental în
dimensiunea fizică. Aceasta este utilizarea creativă a minţii şi acesta este motivul pentru care nu
este implicată dorinţa. Nu puteţi manifesta ceea ce doriţi; puteţi manifesta doar ceea ce deja aveţi.
Puteţi obţine ceea ce doriţi prin trudă şi stres, dar nu aceasta este calea noului pământ. Isus a oferit
cheia utilizării creative a minţii şi manifestării conştiente a formei atunci când a spus: „Toate câte
cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”.
Cei care menţin frecvenţa
Mişcarea exterioară întruchipată în formă nu se exprimă cu aceeaşi intensitate în toţi
oamenii. Unii simt o nevoie imperioasă de a construi, de a crea, de a se implica, de a realiza, de a
avea un impact asupra lumii. Dacă sunt inconştienţi, egoul lor va prelua, desigur, controlul şi va
utiliza energia ciclului exterior în scopurile sale proprii. Însă acest lucru reduce foarte mult fluxul
de energie creativă disponibil şi, în consecinţă, vor fi nevoiţi să se bazeze tot mai mult pe
„sforţare” pentru a obţine ceea ce vor. Dacă sunt conştienţi, acei oameni în care mişcarea
exterioară este puternică vor fi deosebit de creativi. Alţii, odată încheiată expansiunea naturală ce
vine împreună cu creşterea, duc o existenţă exterioară neremarcabilă, mai pasivă şi relativ lipsită
de evenimente.
Aceştia sunt mai introspectivi prin natura lor, iar pentru ei mişcarea exterioară în formă este
minimă. Mai degrabă s-ar întoarce acasă decât să iasă afară. Nu au dorinţa de a se implica puternic
în lume sau de a o schimba. Dacă au vreo ambiţie, aceasta nu trece de obicei dincolo de a-şi găsi o
ocupaţie, ceva care să le ofere un anumit grad de independenţă. Unora le vine greu să se adapteze
la lumea aceasta. Unii sunt suficient de norocoşi să găsească o nişă protectoare în care pot trăi
relativ la adăpost, o meserie care le aduce un venit regulat sau o mică afacere a lor. Unii se pot
simţi atraşi de viaţa în cadrul unei comunităţi spirituale sau a unei mănăstiri. Alţii încep să trăiască
la periferia unei societăţi cu care simt că au puţine în comun. Unii recurg la droguri deoarece
pentru ei e prea dureros să trăiască în lumea acesta. Alţii devin în final vindecători sau învăţători
spirituali, vorbindu-le semenilor despre Fiinţare.
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
166
În vremuri trecute, aceştia ar fi fost probabil numiţi contemplativi. Se pare că pentru ei nu
mai există niciun loc în civilizaţia noastră contemporană. Însă pe pământii nou ce-şi face apariţia
rolul lor va fi la fel de vital precum cel al creatorilor, al celor care acţionează, care reformează.
Funcţia lor este aceea de a ancora frecvenţa noii conştiinţe pe această planetă. Eu îi numesc cei
care menţin frecvenţa. Ei se află aici pentru a da naştere conştiinţei prin activităţile de zi cu zi, prin
interacţiunile lor cu ceilalţi şi prin „simpla existenţă.”
În acest mod, ei înzestrează ceea ce este aparent nesemnificativ cu un înţeles profund.
Sarcina lor este aceea de a aduce o linişte spaţioasă în această lume, fiind absolut prezenţi în orice
fac. Acţiunile lor sunt conştiente şi prin urmare de calitate, chiar şi când e vorba despre cea mai
uşoară sarcină. Scopul lor este acela de a face totul într-o manieră sacră. Cum fiecare fiinţă umană
face parte integrantă din conştiinţa umană colectivă, ei influenţează lumea mult mai profund decât
este vizibil la nivelul de suprafaţă a vieţii lor.
Pământul nou nu este o utopie
Nu este noţiunea de pământ nou doar o ala viziune utopică? Nu, deloc. Toate viziunile
utopice au în comun proiecţia mentală a unui viitor în care totul va f bine, noi vom fi salvaţi, va fi
pace şi armonie şi problemele noastre se vor sfârşi. Au existat multe astfel de viziuni utopice.
Unele au sfârşit în dezamăgire, altele în dezastru.
În centrul tuturor viziunilor utopice se află una dintre principalele disfuncţii structurale ale
vechii conştiinţe: căutarea salvării în viitor. Singura existenţă pe care o are viitorul este gândul din
mintea voastră, astfel că atunci când căutaţi în viitor salvarea, în mod inconştient căutând salvarea
în mintea voastră. Sunteţi prinşi în capcana formei a egoului.
„Şi am văzut cer nou şi pământ nou”, scrie profetul biblic. Fundaţia unui pământ nou este
un cer nou — conştiinţa trează. Pământul — realitatea exterioară — este doar reflexia sa în afară.
Apariţia unui cer nou şi, implicit, cea a unui pământ nou, nu sunt evenimente viitoare care ne vor
elibera. Nimic nu ne va elibera, fiindcă doar momentul prezent ne poate elibera. A realiza aceasta
înseamnă a vă trei. Trezirea ca eveniment viitor nu are niciun înţeles, căci trezirea înseamnă
realizarea Prezenţei. Aşadar, cerul nou conştiinţa trezită nu este o stare de atins în viitor. Un cer
nou şi un pământ nou răsar în voi în acest moment, iar dacă nu răsar în acest moment, atunci nu
sunt altceva decât un gând în mintea voastră şi prin urmare nu răsar deloc. Ce le-a spus Isus discipolilor?
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru vostru”.
În Predica de pe munte, Isus face o profeţie pe care puţini oameni au înţeles-o până astăzi.
El spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” în versiunile moderne ale Bibliei,
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
167
„blânzi” este tradus ca „umili” (autorul se referă la versiunea în limba engleză a Bibliei). Cine sunt
cei blânzi sau umili, şi ce înseamnă că ei vor moşteni pământul?
Cei blânzi sunt cei lipsiţi de ego. Ei sunt ci care au realizat că adevărata lor natură esenţială
este conştiinţa şi recunosc esenţa în toţi „ceilalţi”, în toate formele de viaţă. Ei trăiesc în starea de
abandon şi simt astfel unitatea lor cu întregul şi cu Sursa. Ei întruchipează conştiinţa trează care
modifică toate aspectele vieţii de pe planeta noastră, inclusiv natura, căci viaţa pe pământ este
inseparabilă de conştiinţa umană care o percepe şi interacţionează cu ea. În acest sens pot fi
înţelese spusele christice: cei blânzi vor moşteni pământul.
O specie nouă apare pe planeta noastră. Ea apare acum şi voi înşivă sunteţi această specie!
ECKHART TOLLE – Un pământ nou Capitolul 10: Un pământ nou
ECKHART TOLLE – Un pământ nou
– Cuprins –
Capitol Subcapitol Pagină
Evocare 1
Scopul acestei cărţi 3
Disfuncţia noastră moştenită 4
Ivirea conştiinţei celei noi 7
Spiritualitate şi religie 9
Necesitatea unei transformări 10
01. Înflorirea conştiinţei umane
Un cer nou şi un pământ nou 12
Sinele iluzoriu 14
Vocea din minte 16
Conţinutul şi structura egoului 18
Identificarea cu lucrurile 18
Inelul pierdut 20
Iluzia posesiei 22
Dorinţa: nevoia de mai mult 24
Identificarea cu corpul 25
Percepţia corpului interior 27
Uitarea Fiinţării 28
De la eroarea lui Descartes la revelaţia lui Sartre 29
02. Egoul:
starea curentă a umanităţii
Pacea care covârşeşte orice minte 29
Nucleul egoului 31
Lamentaţie şi resentiment 32
Reactivitate şi ranchiună 34
Sunt corect, procedez greşit 35
În apărarea unei iluzii 35
Adevărul: relativ sau absolut? 36
Egoul nu este personal 38
Războiul este o proiecţie mentală 39
Vă doriţi pace sau dramă? 40
Dincolo de ego: adevărata voastră identitate 41
Toate structurile sunt instabile 42
03. Nucleul egoului
Ego şi faimă 43
Capitol Subcapitol Pagină
Ticălos, victimă, iubit (ă) 45
Desprinderea de autodefiniţii 47
Rolurile prestabilite 47
Roluri temporare 49
Călugărul cu palmele asudate 50
Fericirea ca rol şi adevărata fericire 50
A fi părinte: un rol sau o funcţie? 51
Suferinţa conştientă 52
A fi părinte într-un mod conştient 53
Recunoaşterea întru copilul vostru 54
Renunţarea la roluri 55
Egoul patologic 57
Nefericirea din fundal 58
Secretul fericirii 60
Formele patologice ale egoului 61
A munci — cu şi fără ego 63
Egoul în caz de boală 65
Egoul colectiv 65
04. Interpretarea de roluri:
multiplele faţete ale egoului
Dovada irefutabilă a nemuririi 66
Corpul-durere 68
Naşterea emoţiilor 69
Emoţiile şi egoul 70
Raţa cu minte de om 72
Cu trecutul în spinare 73
Individualul şi colectivul 74
Cum se reînnoieşte corpul-durere 75
Cum se hrăneşte corpul-durere cu gândurile voastre 76
Cum se hrăneşte corpul-durere cu dramă 77
Corpuri-durere dense 79
Divertismentul, mass-media şi corpul-durere 80
Corpul-durere feminin colectiv 81
05. Corpul-durere
Corpuri-durere naţionale şi rasiale 82
Capitol Subcapitol Pagină
Eliberarea 85
Prezenţa 86
Întoarcerea corpului-durere 88
Corpul-durere la copii 89
Nefericirea 90
Întreruperea identificării cu corpul-durere 92
„Elemente declanşatoare” 93
Corpul-durere ca sursă a trezirii 95
06. Eliberarea
Eliberarea de corpul-durere 96
Cine credeţi că sunteţi 98
Belşugul 100
Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea despre sine 101
Haos şi ordine mai înaltă 102
Binele şi răul 103
Când nu vă deranjează nimic din ceea ce vi se întâmplă 104
Într-adevăr? 105
Egoul şi momentul prezent 106
Paradoxul timpului 108
Eliminând timpul 109
Visul şi visătorul 110
Trecând dincolo de limitări 111
Bucuria Fiinţării 113
Permiteţi diminuarea egoului 114
07. Aflaţi cine sunteţi cu
adevărat
Precum în exterior, aşa şi în interior 115
Capitol Subcapitol Pagină
Descoperirea spaţiului interior 118
Conştiinţa obiectelor şi conştiinţa spaţiului 121
Dedesubtul şi deasupra gândirii 122
Televiziunea 123
Recunoaşterea spaţiului interior 125
Auzi susurul pârâului de munte? 126
Acţiunea corectă 127
Percepeţi fără să numiţi 128
Cine este experimentatorul? 129
Respiraţia 130
Dependenţele 132
Conştiinţa corpului interior 133
Spaţiul interior şi cel exterior 134
Observarea pauzelor 135
Pierdeţi-vă pentru a vă regăsi 136
08. Descoperirea spaţiului
interior
Liniştea 137
Scopul vostru interior 138
Trezirea 139
09. Scopul vostru interior
Un dialog despre scopul interior 140
Un pământ nou 151
O scurtă istorie a vieţii voastre 151
Trezirea şi mişcarea exterioară 153
Trezirea şi mişcarea de întoarcere 155
Conştiinţa 155
Acţiunea conştientă 157
Cele trei modalităţi de acţionare conştientă 157
Acceptarea 158
Bucuria 160
Entuziasmul 163
Cei care menţin frecvenţa 165
10. Un pământ nou
Pământul nou nu este o utopie 166
#1 New York Times Bestseller
Autorul bestsellerului Puterea prezentului
Într-o lume tot mai însetată de cunoaştere spirituală, într-un secol în care căutarea de
sine a îmbrăcat forme absolut inedite, iar barierele dintre religii par a începe să cadă
datorită înţelegerii faptului că acelaşi unic adevăr le-a fundamentat pe toate, îndrumătorii
spirituali sunt cu atât mai necesari şi bine-veniţi. Fie că tălmăcesc mesajul iluminaţilor
care au trăit cu secole în urmă, fie că îşi expun propria viziune asupra căilor ce trebuie
urmate în lumea modernă, aportul lor la limpezirea înţelegerii aspectelor evoluţiei este
unul esenţial.
SCANARE: freeyourmindandheart@yahoo.com
CONVERSIE OCR,
CORECTARE,
EDITARE: still_your_mind@yahoo.com

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: