jump to navigation

unsprezece

unsprezece

Este un câmp cu iarbă, fără flori,mă plimb şi-mi apare la un moment dat un zid cu basoreliefuri cam de douăzeci metri lungime şi cinci metri înălţime. Chem animalul de putere, apare vulturul, şi-l întreb” Există vre-o poartă pe aici, cum se deschide?”El:” “ Da, tu şti restul” dispare. Chem ghidul ca să mă îndrume ,vine şi spune” Nu mă mai chema aiurea, de tine depinde, găseşte singură calea” dispare . Stau în faţa zidului , cred că acest zid este poarta, dar cum se deschide? Îmi trece prin minte o poveste în care o poartă se deschide spunând “sesam deschide-te”, spun imediat “poartă deschide-te”. Zidul se împarte pe mijloc în zig-zag, intru şi ajung la nişte munţi în forme piramidale , merg mai departe, văd grădini amenajate ca cele de pe lângă palatele regale franţuzeşti, mă pierd prin ele şi le admir, dar în acelaşi timp îmi zic “ Nu este grădina mea, este necesar să merg mai departe”, ceea ce şi fac.Apare la orizont un lac, mă îndrept spre el, văd un nufăr înflorit imens în mijlocul lacului, prima itenţie a fost să mă duc înot şi să-l rup, pe urmă abandonez şi mă gândesc ,”dar moare dacă îl scot , nu mai bine nu-l rup” Merg pe marginea lacului, apar diverse alte flori pastelate, sunt foarte frumoase nu rup nici una, şi-mi continuai drumul. Ajung în faţa unui munte pe care erau alte diverse flori de piatră, văd o floare de parcă era din sare , urc pe munte spre ea şi când mă apropiai de ea observ că de fapt era o plantă albă şi nu era din piatră. Se face noapte, ops “cum mai văd să merg, plantele?” Atunci realizez că de fapt vedeam noaptea, numai că erau numai umbre şi lumini de culoare gri, ce făceau clar demarcaţi-le şi conturile mediului şi plantelor. Îmi zic”Să mă întorc pentru a vedea ce face nufărul meu” Ajung la lac, văd nufărul era tot deschis,dar acum văd şi cozi de rechini ce înotau în cerc în jurul nufărului, parcă erau paznici lui. Opa , ce bine că nu l-am rupt pe zi , dacă intram mă păpau rechini, erau deci ascunşi peste zi. Se iveşte răsăritul Soarelui, plec mai departe şi ajung la un munte, pe care se afla un cristal de vreo treizeci de metri, în el se afla o lumina albă spirituală. Forma cristal -ului era ca o picătură de apă imensă cu baza pe munte. Acolo la cristal doresc să ajung , acum de fapt realizez că nu am cum să ajung la el, între mine şi cristal se afla o prăpastie fără limită. No ce fac acum? Chem vulturul, vine şi-l întreb :” Mă poţi ajuta ca să ajung la cristalul de lumină?” R:“Nu, tu şti cum, nu te pot ajuta”, dispare. Stau pe gânduri, găsesc o soluţie “dacă creezi un pod de lumină , din lumina cristal- ului şi trec?” Creez la nivel de imagine un pod de lumină din cristal, dar nu reuşeam decât până la jumătatea prăpastie, nu puteam să-l formez până la mine. No, dădui de belea, de unde oare să iau restul de lumină ca să fac tot podul? Tot eu zic atunci cealaltă parte trebuie construită din lumina mea, cum? Când îmi puneam aceste întrebări văd la o distanţă considerabilă un alt munte , din vârf izvorea o cascadă enormă de lumină. Dacă aş putea apropia acel munte de marginea prăpastiei şi să îmbin cele două lumini, formez atunci un pod.Văd că pot coordona mişcarea celuilalt munte şi încep să calculez în ce poziţie şi unghi trebuie să cadă cascada de lumină exact peste cealalt pod de lumină. Când consider suficient de aproape şi căderea cascadei era perpendicular pe cealaltă jumătate de pod, încerc să mă caţăr pe muntele cu cascada pentru a ajunge la ea. Pe munte sunt flori în piatră, un trandafir vişiniu , narcise de diferite culori, floare de colţ bleo, urc în continuare şi-mi dau seama că- mi este frică, de ce creştea frica muntele se înălţa, îmi dau seama ce se întâmplă şi zic :” Doresc, când îmi dau drumul pe cascadă să mă agăţ de ceva ca să nu cad pe lângă celălalt pod de lumină” Apar diverse flori pe cascadă, zic:”Vreau ceva mai solid ca să mă pot ţine.” Apar doi palmieri, nu mai stau pe gânduri apuc cu mâinile, stânga şi dreapta fiecare palmier şi îmi dau drumul pe cascadă. Observ că celălat pot era de fapt chipul bătrânelui cu gura deschisă, parcă ar dori să mă înghită, o ce bine am mai mult curaj, ce până ajung pe podul din lumina cristal -ului se transformă din nou în lumină. Aud “ Ne întoarcem , hai”

Când revin în corpul fizic , la nivelul gâtului îl simt ca de piatră şi nu pot să respir, mă sufoc, piatra devine ca un ciment ce mă strânge ca o menghină, atunci încep să-mi imaginez că fac o dispersie a pietrei spre umeri ,o cobor spre cele două mâini, tot nu pot să respir, continuu să dispersez spre torace şi picioare piatra , mă simt că sunt integral din piatră, acum reuşesc să respir, mă ridic în şezut şi tuşeşc, îmi revin complet. A mai persistat vreo trei ore o durere surdă la nivelul gâtului, pe urmă a dispărut total.

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: